ACADEMIA ROMÂNĂ

Comitetul Român pentru Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii (CRIFST)

Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofie a Ştiinţei (DLMFS)

 

organizează

SESIUNEA DE PRIMĂVARĂ - 2020

cu tema

 

Potenţialul ştiinţific individual, organizaţional şi societal 

30 aprilie 2020, orele 15-18

Sala de Consiliu, Academia Română

 

(Nu se ține live, ci, și pe baza PowerPointurilor din meniu, prin discuții colective prin email)

  

 

PROGRAM

 

1. Prof. univ. dr. ing. Gheorghe M. ȘTEFAN m.c. al Academiei Române DLMFS	Rolul autorității științifice în progresul cunoașterii
2. Lector univ. dr. Mihaela BUIA DLMFS	Potențialul științific – foaie de parcurs
3. Drd. fiz. Mihaela CĂLINESCU DLMFS	Scurtã incercare de dialog între stiinţã şi artã Studiu de caz: Leonardo da Vinci
4. Prof. univ. dr. Ana BAZAC DLMFS	Potențialitate – (condiții societale) – actualitate: tratamentul științei și tehnicii pornind de la o veche formulă aristotelică

 

REZUMATE

 

Rolul autorității științifice în progresul cunoașterii

 Gheorghe M. ȘTEFAN

 

Rolul autorității științifice s-a diminuat dramatic într-o lume domnată de evoluții tehnologice exponențiale, de o degenerare a capitalismului în consumerism și de proliferare a populismului unei clase politice corupte. Astfel, activitatea de cercetare științifică, care se desfășoară într-un mediu din ce în ce mai complex, nu mai poate fi administrată, ea trebuie sa evolueze în virtutea competențelor științifice, manageriale și antrepenoriale. Din păcate, suntem confruntați în prea mare măsură cu mecanisme administrative și cerinte consumeriste, iar autoritatea științifică nu mai este luată în considerare. Cercetătorul este prins într-o ”menghină” cu trei niveluri de constrângere, după cum urmează:

Stat – {Administrator – [Manager – Cercetător – Antreprenor] – Investitor} – Piață

Va trebui să lăsăm pe seama mecanismelor de autoorganizare evoluția cercetării științifice și tehnologice, dar numai cu condiția ca facilitățile și mai putin restricțiile administrativ-financiare să genereze un cadru permisiv. Astfel, din intercația liberă între profesori/cercetători și antrepenori sperăm să rezulte o evoluție pozitivă.

 

 

***

 

 

Potențialul științific – foaie de parcurs

Mihaela BUIA

 

Potențialul științific (PȘ) este fără îndoială o forță motrice a evoluției întregii societăți. Componentele sale sunt destul de numeroase: personalul, educația, susținerea financiară, susținerea materială și tehnică și sursele de informare permanent actualizate. Firește, componentelor anterior menționate li se pot adăuga și altele. Și toate pot și trebuie să fie analizate grupându-le pe subcomponente, ce depind în mare măsură de domeniul în cadrul căruia este luat în considerare PȘ.

Desigur, PȘ ar trebui abordat din diferite puncte de vedere.

Mai întâi, există PȘ individual care poate fi urmărit din anii de școală până la sfârșitul implicării profesionale a adulților, indiferent de vârstă. Există și PȘ al diferitelor organizații, în mod deosebit al celor implicate în cercetarea de orice fel. PȘ societal este extrem de complex și nu se pot obține cu ușurință suficiente date sigure deoarece țările au încă sisteme legislative foarte diferite, au diferite scopuri și țeluri privind cercetarea și dezvoltarea precum și resurse extrem de diferite. Iar schimbarea priorităților, uneori imprevizibilă, are urmări și asupra PȘ implicat. Pentru contracararea consecințelor negative ale unui management defectuos al PȘ disponibil, țările trebuie să devină mult mai preocupate, capabile să atragă din ce în ce mai mulți jucători interesați.

PȘ, mai ales la nivel societal, trebuie analizat și pe domenii. Iar domeniile și particularitățile lor sunt strict legate de ramurile distincte ale științei: formală, naturală, socială și interdisciplinară. Componentele PȘ pot fi aceleași sau în mare măsură similare, dar procentul componentelor PȘ implicate diferă de la o știință la alta, de la un proiect la altul, chiar de la o etapă la alta a fiecărui proiect.

Decidenții societății trebuie să-și sporească permanent capacitatea de a investiga și evalua cerințele pieții pentru rezultatele cercetărilor în ansamblu, pentru a evita orice fel de risipă și în mod deosebit risipa de PȘ, al cărui rol în angrenajul concurențial dinamic este deosebit de important. Numai prin dezvoltarea și actualizarea permanentă a managementului foii de parcurs a PȘ poate fi evitată risipa și beneficiile pot fi sporite. Era digitală și globalizarea au generat cele mai mari, uneori drastice schimbări ale cerințelor și strategiilor privind PȘ.

 

 

 

***

 

 

Scurtã incercare de dialog între stiinţã şi artã

Studiu de caz: Leonardo daVinci

Drd. fiz. Mihaela Cãlinescu

 

Având în vedere mesajul transdisciplinar susținut de Divizia noastră, mi-am propus o foarte scurtã încercare de a redeschide o discuţie asupra dialogului între ştiinţã şi artã, particularizând într-un de studiu de caz care are ca subiect figura cea mai complexã a Renaşterii, Leonardo da Vinci.

Este un adevãr unanim recunoscut cã aceste douã mari categorii în care se înscriu activitãţile umane au convers de-a lungul timpului spre acelaşi deziderat comun al adâncirii cunoaşterii asupra a tot ce ne înconjoarã.  Heidegger îl parafraza pe nefericitul poet Holderlin, atunci când afirma: poetic locuieşte omul.

Paşii au fost lungi şi cu poticneli şi au trecut secole pânã s-a putut defini ştiinţa ca o instituţie organizatã, sistematicã, ce înţelege cunoaşterea despre lume şi concretizeazã cunoaşterea în legi şi principii verificabile.

Thomas Kuhn considera cã acumularea cunoştinţelor științifice este posibilã în cadrul paradigmelor separate, paradigme care funcţionând o anumitã perioadã sunt înlocuite de altele atunci când progresul cunoştinţelor impune apariţia de alte  paradigme.

Aceste paradigme sunt incomensurabile, spunea el. La fel sunt și ale științei și artei? Atât ştiinţa cât şi arta sunt creaţii complementare ale spiritului uman şi reflectã fiecare realitatea prin modelarea ei prin mijloacele specifice şi cunostinţele existente precum şi  sensibilitatea şi capacitatea de înţelegere  în diferite momente istorice.

Au existat din fericire personalitãţi care, prin aplecarea lor continuã spre cunoaştere, ca și prin înzestrarea naturalã, au contribuit, în timp si cu multe opinteli intelectuale, la dezvrãjirea lumii, deci la trecerea de la  imaginea plină de mistere la ce asistãm astãzi - un adevãrat boom informaţional.  Iar personalitățile care au contribuit mereu la acest proces au fost și savanții și oamenii de artă.

Arta şi ştiinţa au în comun reprezentarea cât mai aproape de adevãr a celor care ne înconjoarã, a mecanismelor şi resorturilor independente de om, dar şi  a  arderilor interioare şi  a cãutãrilor de  sine, într-o modalitate clarã, coerentã şi inteligibilã. În stiinţã, obiectivitatea este un deziderat important, poziția cercetătorului arătând doar complexitatea fenomenului obiectiv dar neînlocuind obiectivitatea (colectiv verificabilă) ca scop cu evidențierea subiectivității ; în cazul artei, cunoaşterea   ca obiectiv trece prin subiectivitate, este doar o concluzie a trăirilor estetice ale creatorului.

Totodatã, pe câtã vreme  obiectul ştiinţei este dat de  evenimentele sau procesele repetabile, arta are ca obiectiv esenţial sesizarea unicului.

În procesul de cunoaştere ştiinţificã este absolut necesarã modelarea matematicã,  și cel puțin aparent această condiție a cunoașterii nu se regãseşte in artã ; dar nu avem oare în pictură o rigoare asemănătoare ? (Regula secţiunii de aur, păstrarea proporţiilor, legile perspectivei, folosirea cunoştinţelor de anatomie artisticã (deschizător de drumuri fiind Leonardo da Vinci prin ale sale desene anatomice fantastic de frumoase şi corect realizate în urma disecţiilor),  teoria  culorilor, formele aerodinamice ale sculpturilor brâncuşiene care desfid legile gravitaţiei etc.)

Asemănarea dintre știință și artă a dus, astfel, și la definirea lor, cel puțin metaforică, prin echivalarea lor reciprocă (știința – e artã ce reprezintã un domeniu riguros logic (B.K.Ridle), utilul înseamnă și artă, arta este și utilă etc.)

Atât arta cât şi stiinţa opereazã cu simboluri. Și una și cealaltă urmăresc și se desfășoară prin esenţializare şi abstractizare.

Forma artisticã, în sens larg este o formã logicã, reprezentând proiecţia pulsului vieţii în structura spaţio-temporalã şi poeticã (Henry James).

Dar concret, arta  tinde spre ficţiune. Structurile artistice nu se pot reduce precis și clar la definiții raţionale deoarece funcţia spirituală a artei este relevarea semnificaţiilor din experiențele unice: ale creatorului și ale personajelor fictive/din situația fictivă ce devin obiecte obiective și autonome față de creator.

Ficțiunea este doar o formă de manifestare a imaginației. Și arta și știința presupun imaginaţia: gândirea prealabilă/ construirea mentală a obiectului dorit, selectând aspecte/funcții/proprietăți, creând modele și criticându-le din perspectiva obiectivului care se cristalizează pe măsură ce este gândit astfel. 

Studiul de caz –Leonardo da Vinci

Activitatea creatoare a lui Leonardo da Vinci s-a desfãşurat pe douã planuri tratate cu aceeaşi seriozitate şi dedicare toatã viaţa. Pe lângã operele de artã aflate în marile muzee ale lumii, lucrãri de referinţã în arta mondialã, a lãsat, în cele aproximativ 14000 de pagini ale jurnalelor sale pe care din pãcate  a apucat prea puţin sã le sistematizeze,  dovezi incontestabile ale preocupãrilor sale în aproape 50 de domenii,  dovedind prioritãţi absolute în multe din ele, anticipând direcţii de dezvoltare ale ştiinţei dar şi schimbând pentru totdeauna cutume artistice.  Aproape nici un domeniu nu i-a rãmas strãin:  chimie, metalurgie, arhitecturã, astronomie, metalurgie, muzicã, poezie, și multe din invenţiile  experimentate de el s-au regãsit abia cu secole mai târziu.

A fost o minte iscoditoare,  un autodidact devorat de curiozitate stiinţificã și a încercat sã completeze pânã la sfârsitul vieţii elementele de știință ce lipseau în educaţia umanistă la modã în acele timpuri în familiile înstãrite. Neastâmpãrata  lui sete de cunoaştere, receptivitatea  şi curiozitatea sa ştiinţificã referitoare la  fenomenele naturii  înconjurãtoare l-au fãcut sã experimenteze mereu, construind modele cu precizie şi funcţionalitate inginereascã.

Deja primele tablouri personale le-a  pregãtit dinainte prin  seturi de desene, pentru definitivarea formei celei mai perfecte ca expresivitate si semnificaţie. Dar la fel a tratat și obiectivele artisttice ulterioare. Exemple celebre au rãmas: -modelul in lut de lut pentru statuia ecvestrã uriaşã pentru Sforza a fost distrusã iar din proiectul de frescã pentru bãtãlia de la Anghiari mai sunt doar nişte cartoane cu desene  minunate.

I-ar fi trebuit în mod cert mai mult de o viaţã. Pornit pe drumul greu al aflãrii adevãrului ştiinţific, convins cã modelul lumii universului este unitar  şi armonios s-a îndârjit sã descopere cât mai multe cu mijloacele şi informaţiile existente în acel moment. Precedându-l cu 100 de ani pe Francis Bacon, a considerat, și dincolo de imaginarea unui aparat de zbor, că “Acela care ştie totul, poate totul. Trebuie doar sã-si afle aripile”.

I-ar fi trebuit şi o mai bunã înţelegere a contemporanilor sãi care deşi se fãleau cu el – recunoscându-i de la început  valoarea artisticã a lucrãrilor sale deosebite de tot ce se pictase panã atunci, îndemânarea de inginer militar şi fãuritor de hãrţi, constructor de poduri etc. – au preferat, în nepãsarea lor dictatã şi atunci ca şi acum de interesele personale, politice, economice, militare  ale marilor lumii faţã de creatori în general, sã-l iroseascã în activitãţi care sã adauge strãlucire şi fast vremelnicilor şi opulentelor lor curţi.

Spre sfârşitul vieţii a revenit de multe ori asupra observaţiilor timpurii din paginile jurnalelor, în vederea completãrii  şi definitivãrii. Timpul nu  i-a mai permis, murind la 67 de ani dupã o viaţã de zbucium şi peregrinãri pe la marile curţi care conduceau trufaşe oraşele mãcinate de rãzboaie şi orgolii: Florenţa, Milano, Roma.

Printre lucrãrile definitivate se află și acel faimos Tratat de picturã în care se regãseşte sintagma care cred eu cã vine şi în sprijinul subiectului prezentat:

Pittura e una cosa mentale.

Suspiciunile l-au fãcut sã ţinã ascunse multe din ideile sale. 

A fost şi rãmâne unic prin toatã opera sa, jurnalul sãu constituindu-se în sine, prin frumuseţea şi precizia desenelor sale, prin punerea în paginile scrise în oglindã, drept o operã de artã şi totodatã un obiect de studiu care încântã şi provoacã  neîncetat.

 

 

***

 

 

Potențialitate – (condiții societale) – actualitate: tratamentul științei și tehnicii pornind de la o veche formulă aristotelică

Ana BAZAC

 

            Tema simpozionului este una apăsat sociologică: o anchetă a condițiilor complexe din amontele cercetării științifice și a rezultatelor ei. Obiectivul sau subtextul acestei anchete este ameliorarea valorificării a ceea ce tema numește „potențialul” creativ individual – și, astfel, al societății ca atare – printr-o organizare mai bună, adică printr-o abordare științifică (și nu politică, sau mai clar, printr-o subordonare ideal totală a perspectivei politice față de abordarea științifică) a condițiilor societale de creativitate științifică. Tema presupune, astfel/tacit, premisa unei potențialități individuale și societale de la care, printr-un management cuprinzător al condițiilor societale, se ajunge la cercetare și la rezultate.

I

            Prima oprire în fața temei este dată de rememorarea teoriei lui Aristotel despre potențialitate și actualitate.

            Deși e logic – spunea și Stagiritul – ca noi, atunci când ne gândim la un lucru ca fiind posibil, să considerăm potențialitatea/posibilitatea sa ca anterioară existenței lucrului/actualității lucrului, în fapt tocmai actualitatea lucrului este anterioară potențialității, deoarece noi evaluăm mereu lumea plecând de la ce există și doar de aici ajungem, înapoi, la ideea posibilităților pre-existente; ba mai mult, dacă un lucru nu ar exista niciodată, in actu, ar fi neîntemeiat să vorbim despre vreo formă posibilă anterioară a sa; deoarece ar însemna să descriem o fantezie a noastră, și nu capacitatea lucrului respectiv de a fi. Or, în mod normal lucrurile sunt și actuale și potențiale, uneori doar actuale alteori doar potențiale, deoarece toate sunt lucruri precise ce se mișcă, din propria putere sau construite de om, și deci ce se înfățișează/au forma lucrurilor respective, deci au și capacitatea de a fi. 

(Dacă, de ex. musca efemeră, analizată de Aristotel în Istoria animalelor, 490a, dar nu sub acest aspect, are formele anterioare de nimfă și forma pre-adultă (subimago), e clar că aceste forme anterioare sunt potențialitatea muștei efemere adulte; dar dacă, prin absurd, nu ar exista decât formele de nimfă și de subimago, atunci nimfa ar fi potențialitatea formei finale subimago și în nici un caz nu am vorbi de musca efemeră deoarece aceasta nu ar exista/nu ar fi in actu/în actualitatea sa. Sau, dacă vrem să glumim (vezi Arunkumar, Metta & Nagaraju 2006), dacă fluturele de mătase nu ar exista deloc, atunci fie nu ar exista nici potențialitatea sa (multiplă) fie, dacă, să zicem, stadiul de crisalidă ar fi ultimul, atunci acesta ar fi actualitatea, iar stadiile de ou și de larvă/omidă ar fi potențialitatea. Dar dacă există și musca și fluturele, atunci chiar dacă în fața noastră e o muscă/un fluture noi tot putem să spunem că ea/el este actual deoarece are o potențialitate/putere care s-a manifestat prin stadiile anterioare). 

Așadar, pe de o parte, teoria lui Aristotel este o întărire subtilă/în buclă a premisei temei: da, realitățile existente justifică preocuparea pentru problema organizării condițiilor societale, prin care ceea ce este latent în creativitatea umană să  devină manifest.

            Pe de altă parte, inclusiv folosind exemplele de mai sus, atunci când analizăm lucrurile din punctul de vedere al actualității și potențialității nu o facem doar ca ontologie – ca redare a ceea există/are capacitatea să existe – ci și ca epistemologie, adică mereu potrivit a ceea ce cunoaștem/spunem despre lucruri. Această interdependență dintre ontologie și epistemologie este, aici, o primă dovadă a genialității lui Aristotel:  desigur, înainte de toate, el a descris lumea animalelor – deci ce/cum sunt ele, din observații directe sau indirecte – iar apoi a explicat și de ce stau lucrurile așa cum  sunt/au fost descrise; dar și descrierea și schițarea cauzelor sunt făcute cu concepte ce sunt/au la bază teorii, adică semnificații, iar analiza acestor concepte și semnificații – la Stagirit este o analiză a limbajului, parte, ea însăși, a înțelegerii cunoașterii – este ceea ce îndreptățește și descrierea și relevarea cauzelor; adică această analiză a limbajului este o bază pentru cercetarea empirică.

            Într-adevăr, Aristotel este părintele european al perspectivei empirice, adică al cunoașterii/concluziilor trase din experiența de observare. Dar în același timp – și, aici, este a doua dovadă a genialității lui Aristotel – perspectiva empirică nu e unilaterală: deoarece cunoașterea rezultată nu este niciodată o simplă reflectare/descriere a lucrurilor, ci are drept fundament tocmai descompunerea multiplelor semnificații ale conceptelor folosite de către oameni pentru a explica lumea. (Mai corect este, deci, să îl socotim pe Aristotel și părintele perspectivei științifice holiste, și din punct de vedere epistemologic și ontologic: ceea ce implică mereu și întrepătrunderea dintre știință și filosofie).  Astfel, potențialitatea este nu doar ceva ce este anterior – deci cauză, dar de diferite feluri – a ceva, ci și calitatea, din nou de diferite feluri/din diferite puncte de vedere, deci totul este (desigur, este, deci este obiectiv, spunem noi astăzi cu un cuvânt modern), dar este din perspectiva în care îl privim (Metafizica, cel puțin  1007a, 1007b, 1016b, 1017a, 1017b…mai ales 1021b, 1034b, 1045b, 1046a, 1047a…). Asta nu înseamnă relativism dizolvant, ci pur și simplu relevarea complexității lucrurilor: care nu pot fi reduse nici la un aspect/o calitate și nici la un moment al lor, ci implică mereu mișcarea între stadii/momente/forme, în funcție de rostul lor intern sau de cel dat de om.

            În acest sens, se poate spune fără șovăire că Aristotel a depășit, deci foarte devreme în istorie – și aici este a treia dovadă a genialității sale – perspectiva dihotomică: ce nu privește numai opoziția contradicțiilor într-o stare dată (și studiată de logică, după cum noncontradicția în aceeași stare dată este considerată de unii drept „în mod absolut” depășită prin coexistența contradicțiilor și deci prin principiul terțului inclus), ci și generarea sau mișcarea contradicțiilor. Acest ultim aspect este cunoscut în formularea populară celebră „Ce a fost mai întâi: oul sau găina”. Aristotel a explicat tocmai că dihotomia este o aberație: deoarece fiecare parte este, pentru cealaltă, și/când potențialitate și/când actualitate, în funcție de perspectiva relevată în semnificațiile conceptelor și din care se privesc lucrurile.

II

            De ce este importantă această teorie pentru problema noastră? Deoarece ea sugerează teza pe care o schițăm și care are două laturi. Potrivit primei, potențialitatea oamenilor – inclusiv potențialitatea creației științifice – există și, dacă nu este ajutată să se transforme în actualitate, pierderea, iremediabilă, este atât a indivizilor cât și a societății în ansamblul ei. La începutul secolului al XX-lea, Mark Twain a semnalat ce înseamnă această pierdere (Twain 1956): câteva personaje ajunse în rai și care arătau ca niște lucrători obișnuiți erau socotite, acolo unde domnea dreptatea și omnisciența, drept cel mai mare poet al lumii etc.; personajele nu își actualizaseră însă potențialitatea din cauza împrejurărilor sociale, sublinia mereu ghidul căpitanului vizitator. Cu mult înainte, Aristotel a demonstrat netemeinicia și a minimizării vreuneia din cele două stări – potențialitatea sau actualitatea –  în favoarea celeilalte, dar și a identității lor gândite absurd pentru aceeași stare. Nu, trebuie să concepem lucrurile în mișcare: a considera că ‘ceea ce e lipsit de potență este imposibil’ este la fel de greșit ca a spune că ‘nici o ființă nu va avea nici măcar facultatea de a percepe, dacă nu va avea senzația în stare de act’, sau ‘arhitectul, când va înceta a mai construi, nu va mai poseda această artă’ (Metafizica, 1047a, combătându-i pe megarici). Concluzia este aceeași cu a mesajului temei propuse în simpozion (inclusiv în Apelul la contribuții): este necesară realizarea potențialității creatoare a, în principiu, tuturor indivizilor prin asigurarea condițiilor pentru actualizarea sa.

            A doua latură a tezei susținute aici este că, din punct de vedere epistemologic, suntem martorii unei selecții a temelor și mijloacelor/instrumentelor de cunoaștere atât teoretice cât și practice, făcute (și) dintr-o perspectivă exterioară științei: adică are loc o selecție arbitrară ce viciază raportul complex dintre potențialitate și actualitate. Dacă temele – și mijloacele cognitive – sunt alese astfel, rezultă că o parte semnificativă a potențialității științifice este anihilată, în timp ce o parte din forma actualizată a cercetării științifice trimite la o potențialitate ea însăși deviată. Dacă, de ex. se selectează prioritar teme aplicabile în armament, atunci temele legate de ecologie și biologie sau, în tehnologie, legate de ventilatoarele necesare pandemiei actuale suferă de resurse insuficiente: ceea ce s-ar putea realiza dacă ar exista resursele necesare, iar atunci s-ar realiza potențialitatea  din aceste domenii. În timp ce canalizarea resurselor spre proiectarea și fabricarea armamentului trimite la punerea față în față atât a potențialității cât și a actualității din acest domeniu cu principiul final al telos-ului.   Cu alte cuvinte, deși privește temele din punct de vedere epistemologic, această a doua latură a tezei se află sub același mesaj sociologic ca prima latură.

 

            III

Totuși, o ultimă punctare este mai strict legată de epistemologie. Este vorba chiar de alegerea paradigmelor (teorii-cadru) în care are loc dezvoltarea științei (și tehnicii, deci). Mai clar: paradigmele se formează – și, deci, se aleg – în procesul de cercetare științifică și de proiectare și aplicare tehnică. Dar acest proces nu este autonom față de constrângerile societale, concret, față de resurse și alocarea lor: care este un apanaj al puterii economice și politice structurale (și nu doar conjuncturale). De obicei, aceia care discută problemele științei o fac separând cu totul constrângerile societale de logica științei. Și, metodologic, pe de o parte, au dreptate: ca orice sistem, și acela al științei (și al tehnicii) are/au o autonomie față de sistemul mai cuprinzător ce îl/le conține și a înțelege cum funcționează sistemul științei (și al tehnicii) înseamnă a-l privi/ a le privi tocmai în această autonomie. (Vezi „știința este potență prin faptul că cunoaște rafinarea lucrurilor”, Metafizica, 1046b). Dar autonomia este, evident, relativă. Astfel că (tot metodologic), pe de altă parte, cei menționați mai sus nu au dreptate atunci când consideră autonomia științei și tehnicii față de constrângerile societale drept absolută. Dimpotrivă – iar această afirmație reflectă interdependența din realitate – ritmul realizării științei și tehnicii (Bazac 2016) adică ritmul realizării logicii lor intrinseci, depinde nu doar de sinuozitățile cunoașterii ci, poate mai ales, de organizarea societală și, mai specificat, de prioritățile avute în vedere de sponsorii și beneficiarii direcți ai științei și tehnicii.

            Ce înseamnă formula „de obicei” de mai sus? Tocmai că o bună parte dintre cercetători și-a însușit/internalizat punctul de vedere ideologic oficial al puterii economice și politice structurale despre știință și tehnică: că beneficiul restrictiv al sponsorilor științei și tehnicii ar fi legitim și la fel de legitime ar fi, deci, alegerea  de către sponsori a temelor și condiționarea de către ei a direcțiilor de cercetare. De aceea (sau vezi chiar faptul că) are loc și o „autocenzură” a cercetătorilor ce îi determină să se înscrie în temele „la modă”, să se plieze paradigmelor dominante, să ocolească cercetările ce le chestionează și să excludă spiritul critic fie și „în timpul liber”, opus soluției propuse de Kant acum mai bine de 230 de ani (în Ce este luminarea?, 1784).

             Prezumția alegerii din exteriorul științei chiar a paradigmelor poate părea excesivă. Dar ea nu este deloc. Dacă avem în vedere doar exemplul istoric celebru al dezinteresului clasei conducătoare grecești antice pentru inovare tehnică semnificativă și răspândirea sa – inclusiv deoarece a existat un izvor mereu proaspăt de forță umană motrice – deja o înțelegem. Dar există o diferență esențială între acest exemplu – în care actualizarea selectivă a unor potențialități (vezi computerul din Antikythera, Freeth et al. 2006) a fost determinată în afara unei intenții conștientizate și dezbătute – și, pe de altă parte, finanțarea selectivă a cercetării, amânarea unor programe sau desființarea lor în zilele noastre.  După cum, este deja bine-cunoscută strategia de decenii de minimalizare a cercetărilor ecologice holiste, a unor direcții din medicină sau din economie (vezi ignorarea lui N. Georgescu-Roegen de acum mai bine de 45 de ani).

            În sfârșit, dacă unii cercetători au arătat că o cauză importantă a diminuării descoperirilor revoluționare este tocmai finanțarea împiedicată a științei – deși aparent cheltuielile cu știința sunt din ce în ce mai mari – (Collison and Nielsen 2018), înseamnă că, într-adevăr, în ecuația potențial individual, potențial organizațional, potențial științific, potențialul organizațional nu e atât termenul mediu între celelalte (de fapt, fiecare este, la rândul său, termen mediu) cât factorul cheie pentru transformarea potențialului individual și al activității științifice ca atare în actualitate.