ACADEMIA ROMÂNĂ

 

SESIUNEA DE PRIMĂVARĂ 2017

a

Diviziei de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei,

CRIFST

 

Tema: Știință și anticipare: de la știință-ficțiune la puterea anticipativă a științei (predictibilitate/impredictibilitate, teorie și practică; Mihai Nadin – 80)

 

27 aprilie 2017, orele 14-18

Sala de Consiliu, Academia Română

 

Apelul la contribuții

PROGRAM

 

 

 

1.

 

Mircea Opriță, Cluj-Napoca  https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Opriță    

-

O istorie la telegraf

(material trimis special simpozionului și publicat în  colecția de Rezumate ce urmează Programului)

2.

 Oliviu Crâznic  https://ro.wikipedia.org/wiki/Oliviu_Crâznic  http://cruxed.ro/product/ceasul-fantasmelor/  

-

Literatura științifico-fantastică și căutarea (modelarea?) viitorului

 

3.

Dr. Dan Psatta https://irhunibuc.files.wordpress.com/2016/04/consciousness-an-electrophysiological-mechanism.pdf                  

-

 Anticiparea în cercetare: Electrofiziologia procesului mintal

4.

Prof. univ. emerit dr. ing. Valeriu V. Jinescu, Dhc

Academia de Științe Tehnice din România http://www.astr.ro/membri/jinescu-valeriu-v._50

-

 Comportarea materiei, energonica și anticiparea prin știință

5.

Dr. mat. Sorin Baiculescu     

CRIFST

-

 Consideraţii referitoare la posibile perspective ale ştiinţei secolului XXI 

 

6.

Dr. cc. şt. Gabriel Nagâţ                       

CRIFST

 

-

  Predictibilitate și previziune în cunoașterea și acțiunea socială

 

7.

Prof. univ. dr. Ana Bazac                     

CRIFST

 

-

Grija anticipativă a științei

 

 

 

***

 

REZUMATE

 

O ISTORIE LA TELEGRAF

Mircea OPRIȚĂ

 

 

            Telegraful a fost o instituție foarte serioasă pe aproape întreg traseul secolului al XX-lea, însă a „căzut” în mod surprinzător în anii ’90. Surprinzător pentru mine, precizez, care i-am constatat decesul în fața unui ghișeu poștal de unde dorisem să expediez o telegramă de felicitare colegului meu de condei – și nu numai – Gheorghe Săsărman, care locuia la München (acolo trăiește de fapt și acum), iar funcționara mi-a adus la cunoștință faptul că Germania abandonase serviciile telegrafice. Curând le-au abandonat cam toți, așa că nu-mi rămâne decât să sper că tinerii de astăzi, nărăviți la smartfon și la mijloacele electronice de comunicare instantanee, vor mai înțelege totuși ce doresc să spun prin metafora din titlu.

            Îmi amintesc că una dintre poeziile mele cele mai vechi se intitulează Pregătind de viață lungă. Încă nu-mi dau seama dacă subiectul avea ceva incantatoriu în el, reprezentând eventual formularea unei speranțe personale mai degrabă decât prelucrarea unei teme generale. Constat, însă, că până acum realitatea „chemată” prin el încă nu m-a trădat, o viață relativ generosă permițându-mi să fiu martorul evenimentelor petrecute în mai bine de șase decenii. Inclusiv al celor din science-fiction (apropo de tema discuției de azi), cu mențiunea necesară că în perioada pomenită mai sus genul a suferit, cred, evoluția sa cea mai interesantă, trecând de la faza oarecum incertă și puțin semnificativă a noilor sale începuturi din anii ’50 spre aspectul relativ bogat și complex al ipostazei sale actuale. La apariția primei broșuri din celebra Colecție „Povestiri Științifico-Fantastice” eram elev de gimnaziu, așa că șocul descoperirii unei literaturi insolite, centrată pe știința predictivă, putea foarte bine să mă înscrie pe traiectoria unei monoculturi de tip fandomial, cum au pățit-o și alții, de fapt. Dacă nu s-a întâmplat așa, de vină trebuie să fi fost studiile mele filologice ulterioare și, pesemne, tot lor le datorez înclinația de a căuta în lecturi specializate nu doar semnele unei originalități generice, ci și pe cele ale apartenenței la literatură. Cele care contează în fond, întrucât dau valoare estetică și durată unui produs cultural veritabil.

            Am fost, așadar, de față la constituirea generației de clasici ai anticipației românești, între care îi am în vedere în special pe Vladimir Colin, Adrian Rogoz și Ion Hobana, cei care au impulsionat genul spre o treaptă valorică superioară; primul, prin exemplul propriei sale creații literare, ceilalți doi prin entuziaste străduințe organizatorice și prin orientări critico-teoretice, prin explorări de istorie literară capabile să dea SF-ului nostru un sens și o țintă înaltă. Generația respectivă este, firește, mai largă, îi putem adăuga pe Victor Kernbach, Sergiu Fărcășan, Georgina Viorica Rogoz și pe alții, specificul momentului lor fiind acela că aproape toți veneau spre gen dinspre literatura tradițională. Ceea ce nu s-a prea întâmplat pe alte meridiane. Fenomenul prezintă o dublă semnificație majoră: mai întâi pentru calitatea literar-estetică la care avea acces – prin talentul și contribuția scriitorilor amintiți – SF-ul românesc cultivat în epocă; și nu în ultimul rând pentru propria lor creație, deoarece descoperirea temelor și motivelor SF le-a permis evadarea din corsetul dogmatismului stalinist al primelor lor încercări literare. Evident, ei n-ar putea fi recunoscuți astăzi drept clasici ai genului dacă scrierile lor cele mai bune nu s-ar fi materializat chiar între coordonatele acestui domeniu, cu un efect benefic pentru însăși lărgirea acestor limite generice dincolo de granițele stabilite de niște mai vechi prejudecăți.

            Fără a fi străină de modelele literare oferite de cei deja pomeniți, dar în bună măsură prin eforturi proprii, generația următoare de „practicanți ai SF-ului”, ca să zic așa, s-a profesionalizat prin anii 1970, iar în scrierile lor, în special ale celor care și-au putut continua opera până astăzi, apare deja un factor de înnoire semnificativ. Îi am în vedere pe Horia Aramă, Florin Manolescu, Gheorghe Săsărman, Voicu Bugariu și, prin forța lucrurilor, tot aici se încadrează și propriile mele eforturi de creație. Orientarea tuturor acestora spre calitatea literară a textelor produse de ei devine chiar mai pronunțată decât la generația anterioară, cu o vizibilă tendință de explorare a unor contacte inedite cu corpul central al literaturii și cu genurile proxime, fantasticul, utopia, feeria, chiar goticul și, uneori, romanul detectiv. Mai mulți dintre reprezentanții generației sunt și critici, istorici și teoreticieni ai genului, cu unele realizări efectiv memorabile, dintre care amintesc doar sinteza intitulată Literatura SF de Florin Manolescu și O cheie pentru science-fiction: sublimul de Cornel Robu, tratat ce dezvoltă o idee teoretică prin care autorul clujean s-a impus și în istoriografia anglo-americană consacrată domeniului.

             Anii ’80 au cunoscut în literatura română erupția „optzeciștilor” și primele eforturi de asimilare a tehnicilor postmoderniste. Un fenomen oarecum asemănător s-a produs și în SF-ul nostru, permițându-ne să vorbim de un Nou Val, de fapt o generație ale cărei figuri notabile au fost Mihail Grămescu, Cristian Tudor Popescu, Leonard Oprea, Alexandru Ungureanu, Ovidiu Bufnilă, ieșenii Dan Doboș și George Ceaușu, timișorenii Constantin Cozmiuc, Silviu Genescu și Lucian Ionică, în sfârșit, Dănuț Ungureanu, Marian Truță și actualul academician (în lingvistica matematică) Gheorghe Păun. Majoritatea lor s-au ridicat din cenaclurile stimulate cu un deceniu în urmă de insistențele lui Rogoz și Colin, dar și prin inițiative regionale independente („Solaris”, „Helion”, „Quasar”, „Prospectart” etc.), ceea ce indică o cale nouă, poate mai specifică genului, de formare a condeierilor săi decât prin migrarea scriitorilor consacrați din mainstream spre problematica mai specială a anticipației. Sub influența numeroselor povestiri traduse din americani pentru Almanahul Anticipația și pentru fanzinele aflate sub un control ideologic incontestabil mai lejer decât cel din publicațiile oficiale, SF-ul românesc încearcă acum tehnici narative noi și se diversifică stilistic, chiar dacă numeroase proze publicate în epocă par din nou interesate de specificul generic mai mult decât de integrarea în marea literatură.

            În ultimul deceniu al secolului trecut vom fi martorii unei libertăți ce invită SF-ul la o revoltă față de înaintași, față de literatură chiar, creând pentru unii iluzia că jocurile paraliterare reprezintă o cale preferabilă pentru gen, iar renunțarea la exigențele îngrijite ale expresiei de asemenea. Din fericire, estetica programatic „revoluționară” a Jurnalului SF, chiar amestecând literarul cu comercialul, n-a fost atât de tiranică încât să anuleze șansa autorilor talentați din anii ’90 de a-și găsi propriile soluții în cadrul unui SF viabil și sincronizat totodată cu experiențele în vogă pe plan internațional. Manierele cyberpunk și steampunk vor fi reprezentate fie în antologii speciale, fie în cărțile unor autori precum Michael Haulică, Florin Pîtea, Costi Gurgu, Liviu Radu, Sebastian A. Corn și alții, ultimii doi citați remarcându-se printr-o operă deja vastă, de o apreciabilă diversitate tematică și stilistică. Scopul acestei generații pare a fi erodarea clișeelor rutinate ale literaturii și, totodată, lărgirea tiparelor ei înspre unele modalități ale culturii populare ce pot aduce, printr-o manipulare supervizată de talent, prospețime și elemente de progres. O mai veche tendință de mixare a genurilor primește acum un caracter programatic, autorilor fiindu-le familiare alunecările dinspre SF spre fantasy și horror, în scrieri diferite, ori chiar în corpul unuia și aceluiași roman. Etapa și-a format și un critic atent la aceste realități culturale aflate încă în prefacere: pe Cătălin Badea-Gheracostea, al cărui proiect ambițios este acela de a discuta SF-ul, literatura de tip fantasy, ficțiunile gotice, utopice și ucronice în cadrul unui tipar mai larg, purtând numele de fantastica românească.

            În sfârșit, astăzi, pe lângă faptul că moștenirea clasicilor se reia în colecții de felul celei de la Editura Eagle („Seniorii Imaginației”), iar autorii încă activi din generațiile anterioare au fireasca ambiție de a-și duce lucrarea începută la capăt, îmi pare că se prefigurează o echipă nouă, posibil o generație nouă, activă în discuțiile cenacliere, la concursurile „Helion” și în paginile revistelor electronice, unde o confruntare publică și totodată o selecție se desfășoară treptat. Argumentul care îmi permite să anticipez o asemenea regrupare a forțelor creatoare, tinere și foarte tinere, îl constituie mulțimea cărților de debut publicate în ultimii ani. Ben Ami, Eugen Cadaru, Adrian Chifu, Daniel Timariu, Laura Ceica, iar în genul fantasy Doina  Coman, sunt doar câteva nume din grupul acestor debutanți de succes. În măsura în care vor continua să scrie, au șanse să asigure fluxului fantasticii (acum îi ies în întâmpinare lui Badea-Gheracostea) o curgere neîntreruptă spre viitor. Fără îndoială, nu scap din vedere faptul că în toate genurile și subgenurile domeniului nostru vor continua să se confrunte tendința literară cu scrisul comercial, ceea ce face necesară în continuare intervenția evaluatoare și clarificatoare a criticii literare, în interesul unor reușite fuziuni menite să facă mereu o prezență vie din literatura română actuală, intrată, iată, în plină cursă prin secolul XXI.

 

*

 

LITERATURA ȘTIINȚIFICO-FANTASTICĂ ȘI CĂUTAREA (MODELAREA) VIITORULUI

Oliviu CRÂZNIC

 

Un segment aparte în cadrul literaturii științifico-fantastice îl constituie literatura de anticipație (sau cu elemente de anticipație, atunci când anticiparea nu este scopul principal al creației literare).

Acest segment literar are în vedere viitorurile probabile (ori măcar posibile), străduindu-se să le intuiască și reușind, uneori, chiar să le modeleze.

Probabil cel mai important aspect care trebuie reținut, în sensul celor de mai sus, îl reprezintă ideea că nu trebuie confundat „viitorul” (noțiune generalizată) cu „viitorul tehnologic” (între acestea două existând o relație de tipul „întreg-parte”).

„Viitorul sociologic”, „viitorul biologic” ș.a. sunt, în aceeași măsură, parte a aventurii umane științifice (și științifico-fantastice).

 

*

 

ANTICIPAREA ÎN CERCETARE: ELECTROFIZIOLOGIA PROCESULUI MINTAL

Dan PSATTA

 

Procesele mintale explorate în paralel filosofic şi biologic (prin evidenţierea contribuţiei creierului), pot căpăta mult mai multă consistenţă informaţională. Este posibila justificare a elaborării unui sistem mixt de abordare a domeniului pe care l-am numit  “Neurofilosofie”.

Hărţile computerizate EEG pe care le-am obţinut în cursul unei testări psiho-logice complexe a judecăţilor de tip raţional (explicarea sensului unor proverbe) şi emoţional (alegerea unor tablouri în funcţie de preferinţa afectivă) scot în evidenţă ariile de procesare a simţurilor, ariile de procesare ale gândirii (intelectului) şi pe cele ale judecăţii de tip raţional sau emoţional (Eului).

Se poate evidenţia o diferenţă profundă în modul de funcţionare a emisferelor drept şi stâng, ce va putea fi încă multă vreme investigată. Ariile asociative din emisfera stângă participă la gândirea de tip raţional, implicată în cunoaşterea ştiinţifică, cele din emisfera dreaptă la cea de tip emoţional (intuitiv) cu caracter predominant vizionar, implicată în gândirea spirituală, metafizică. Conflictul dintre ariile frontale ale judecăţii poate da naştere proceselor de conştiinţă.

Capacitatea de anticipare logică este diferită în emisferele dreaptă şi stângă. Ea este extinsă în emisfera dreaptă şi mult mai limitată în cea stângă.

 

*

 

COMPORTAREA MATERIEI, ENERGONICA ȘI ANTICIPAREA PRIN ȘTIINȚĂ

Valeriu V. JINESCU

 

Unele proprietăți fundamentale ale materiei. Modelarea comportării materiei în diversele capitole ale științei. Cum influențează comportarea materiei rezultatul solicitării corpurilor materiale. Stări și energii critice ale materiei.

Cine a avut dreptate, Aristotel sau Galileo Galilei?

Energonica: sinteză și generalizare, transdisciplinaritate, suprapunerea acțiunilor sarcinilor și capacitatea de anticipare.

Predicția duratei de viață sau a duratei de "funcționare normală" a structurilor inginerești și a organismelor vii.

Condiții pentru a fi posibilă anticiparea corectă prin știință.

 

*

 

CONSIDERAȚII REFERITOARE LA  POSIBILE PERSPECTIVE ALE ȘTIINȚEI SECOLULUI AL XXI-LEA

Sorin BAICULESCU

                                                                                                          

 

                Prezentarea face referire la unele rezultate ştiinţifice (generale) care se întrevăd a fi obţinute în perioada secolului al XXI-lea. Evaluarea este realizată în contextul general al triadei materie/energie – viaţă – minte. Se consideră perspectiva modernă a cunoaşterii (emergenţă, complexitate, biocomplexitate şi altele). Este estimat, în mod auxiliar, şi un posibil cadru de analiză filosofică propriu acestora, făcându-se referire la aspectele aparţinând realismului ştiinţific, precum şi la modelele aferente acestuia. O listă conţinând probleme generale aparţinând posibilelor preocupări ştiinţifice viitoare, se află, de asemenea, inclusă. Se poate aminti, drept reper, clasificarea făcută de către Dr. Michio Kaku asupra posibilităţilor / imposibilităţilor fizice / tehnologice din cadrul perspectivelor ştiinţifice aparţinând viitorului : a) clasa I : posibilitate fizică - imposibilitate tehnologică ; b) clasa II : posibilitate fizică -posibilitate tehnologică ; c) clasa III : imposibilitate fizică - imposibilitate tehnologică. Consistenţa teoriilor actuale se referă la clasa II. Clasa III va implica înţelegerea diferită a Naturii.     

 

*

 

PREDICTIBILITATE ȘI PREVIZIUNE ÎN CUNOAȘTEREA ȘI ACȚIUNEA SOCIALĂ

Gabriel NAGÂȚ

 

Capacitatea de predicție a sistemelor de enunțuri elaborate în științele naturii este în mod tradițional privită ca marcă incontestabilă a științificității înseși. Datorită specificului lor științele sociale au reclamat o reexaminare mai atentă a relației dintre explicația științifică și predicție, mai ales prin prisma faptului că aici plutește permanent pericolul glisării de la predicție către previziune și în cele din urmă către planificare. Dezvoltarea tehnicii de calcul a permis, în ultimii ani, creșterea exponențială a capacității de gestionare și de analiză a unor mari cantități de date (big data analytics), inclusiv date cu relevanță socială. Chiar dacă cercetarea fundamentală în orice știință trebuie să rămână și în continuare axată pe idealul clasic al predictibilității prin descoperirea de regularități și elaborarea de teorii, noile instrumente de analiză a datelor favorizează un interes tot mai pronunțat pentru predicție într-un sens diferit, acela al deschiderii ei către previziune. Îmi propun să examinez aici problemele metodologice pe care le-ar genera această tendință.

 

*

 

GRIJA ANTICIPATIVĂ A ȘTIINȚEI

Ana BAZAC

 

Prezentarea este, din nou, un fel de glumă: ea leagă cele două concepte – anticiparea și grija – ce de obicei sunt înscrise în domenii diferite (anticiparea, în psihologie, iar grija în etică și, excepțional, în filosofie (Heidegger)) într-un complex ce aparține științei. Grija anticipativă a științei (și tehnicii) este înscrisă în logica ei/lor: adică, pe de o parte, este „un complex” (cumva inconștient) derivând din sentimentul de curiozitate al omului față de mediul său (de fapt, față de orice obiect, iar propria ființă este și ea un obiect pentru om), iar pe de altă parte, este un obiectiv conștient ce, dacă în comportamentul uman este totuși amestecat cu indiferența față de urmări, în știință și tehnică grija anticipativă acoperă orice fel de a ajunge la rezultate.

Sentimentul de curiozitate al științei și tehnicii înseamnă și construiește o logică a focalizării pe consecințele teoriilor și proiectelor ca urmare a momentelor de creație. Sensul tradițional al anticipării este, deci, de la prezent la viitor. Sensul nou (Nadin) este de la viitor la prezent: posibilul din viitor generează teoriile și proiectele din prezent astfel încât viitorul să se realizeze și, desigur, cu cele mai mici efecte nocive.

După ce se punctează logica anticipării din jurul conceptului de viitor posibil (în cunoaștere, nu în ontos) și fenomenologia anticipării (legând intenția, așteptarea, planul și creația), se menționează specificul anticipării din știință și condiționarea internă și externă a acestui specific.  Grija față de anticipare este un fenomen modern, dar ea s-a manifestat și ca proiecție sterilă și ca proiecție fructuoasă a viitorului. Iar dacă cea mai evidentă calitate a modelului modern și conemporan al viitorului este faptul că este deschis și construit (și nu prestabilit, nici măcar de calcule irecuzabile), atunci grija anticipativă a științei și tehnicii este încadrată nu numai de instrumentele ce permit și implică anticiparea, ci și de telos-ul final al lor, de rațiunea lor ultimă.