• Simpozion,
• 2024,
• Martie

ACADEMIA ROMÂNĂ COMITETUL ROMÂN DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE A ȘTIINȚEI ȘI TEHNICII Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei

 

 

SIMPOZIONUL

Sincronie și diacronie, inovație și conservatorism în mediul tehnologic și științific românesc

21 martie 2024, orele 15-18

   (Academia Română: Casa Oamenilor de Știință, sala Zodiac, Piața Lahovari, 9)

 

 

PROGRAM

 

Moderator

 Constantin Stoenescu

 

Gheorghe M. Ștefan

Considerații introductive

 

 Ana Bazac

Mai degrabă sincronie

 

Constantin Stoenescu

„Tripla elice” a energeticii nucleare în România

 

Dan Șerbănescu

Unele învățăminte ale unui secol și jumătate de fizică și energetică nucleară românească  

 

                                           

 

Rezumate

 

Mai degrabă sincronie

Ana Bazac

 

Într-un an filosofic marcat de aniversarea lui Kant, să reamintim că interpretarea filosofică (a temei), chemată în Apelul la contribuții, este empirică – cunoaștere din principii empirice – deci că e vorba de o filosofie empirică, și nu pură^[1]. Ce principii empirice pot exista în relație cu tema, sau mai bine zis, sunt avute în vedere de temă? Sunt, desigur, principii specifice fiecărei științe, dar sunt și principii metodologice, cum ar fi cel al criticii, al cauzării sau cel al istorismului, ca să-l repetăm pe Kant, sau principiul deschiderii și transparenței, ca și acela al caracterului colectiv al creației științifice și al controlului colectiv al cercetătorilor asupra principiilor, derulării și soluțiilor, menționate în perspectiva contemporană meta asupra științei.

 Apelul face o referire clară la principiile metodologice. Iar întrebarea din Apel sugerează două direcții de răspuns: cel în care principiile specifice fiecărei științe  ar putea fi independente de condițiile extra-științifice, și cel care se află la intersecția celor două tipuri de principii menționate. Dar ce se întâmplă în această intersecție?

Deoarece nivelul cel mai înalt al unui proces/sistem este o oglindă pentru a înțelege nivelurile anterioare, prezentarea se concentrează asupra ultimilor 70 de ani în care a avut loc o sincronizare inerentă și evidentă a științelor din România cu cercetarea științifică mondială. Despre inovație se poate vorbi numai în acest cadru sincron inerent.

Dar știința ca demers cognitiv presupune cu necesitate și aplicarea sa, iar aceasta este o dată mai mult dependentă de  condiționarea istorică.

Încheiem rezumatul tot cu o referire la filosofi – acum, Lucian Blaga și Constantin Noica. Primul a atras atenția asupra caracterului universal al principiilor științifice (stilul științific) și putem să punem în fața acestui caracter unele fenomene generale, și nu doar românești, de atac asupra unor principii ale științei. Al doilea a dat un model de cultură „deplină”, și putem să evaluăm știința românească  potrivit trăsăturilor modelului.

 

 

„Tripla elice” a energeticii nucleare în România

Constantin Stoenescu

 

Una dintre teoriile cu privire la dezvoltarea științei și la relația dintre știință și societate  care a stârnit dezbateri în ultimile decenii este aceea cu privire la posibila accelerare a progresului științific ca urmare a așa numitei triple relații dintre universități, industrie și guvern pe care au propus-o  Henry Etzkowitz și Loet Leydesdorff într-o serie de studii publicate începând din anii 1990.

Elementele cheie ale analizei, pornind de la studii de caz care acoperă o arie largă, de la dezvoltarea industriei chimice în Germania secolului al XIX-lea la start-up-urile din Silicon Valley în domeniul tehnologiei informației,  pot fi sistematizate pe trei direcții:

1. de la cercetări macroeconomice tradiționale la rolul infrastructurii tehnologice avansate în creșterea economică și importanța politicilor privind sectorul Cercetare și Dezvoltare (R&D);
2. de la sociologia științei la sociologia educației și la redefinirea rolului universității bazată pe cercetare;
3. de la politicile și discursul politic tradițional la politici ale științei, cercetării și dezvoltării.

             Scopul acestei cercetări de a elabora un studiu istoric de caz, cât mai complet, bazat pe o documentație cvasi-exhaustivă, care să vizeze situația enegeticii nucleare în România. Sunt luate în considerare aspecte privind industria enegetică, cercetarea de profil, învățământul universitar,  politicile de dezvoltare, formarea și dinamica opiniei publice. 

 

 

Unele învățăminte ale unui secol și jumătate de fizică și energetică nucleară românească

Dan Șerbănescu

 

În prezent atât în literatura de specialitate, cât și cea cu caracter istoric făcută din perspectiva societății, nu există abordări sistematice preocupate de elementele care au propulsat sau au frânat la nivel național, în ultimul secol și jumătate, domenii ale fizicii nucleare aplicate și cele ale tehnologiilor nucleare energetice. Din multitudinea de abordări existente răzbate  astfel, ca o condiție a unei relansări pe baze solide a domeniului aflat în plin avânt în prezent, necesitatea identificării acelor mecanisme de profunzime responsabile atât de salturi incredibile, cât și de eșecuri de neexplicat până în prezent în aceste domenii în spațiul românesc.

Atât fizica nucleară românească, cât și domeniile tehnologiilor nucleare sunt conectate la cea europeană vestică, de aproape un secol și jumătate, respectiv un secol, cu participare și realizări de vârf, participare pe care o denumim în acest demers „sincronie”. Ambele domenii au avut și au trăsături definite ca fiind de „sincronie” într-o evoluție gradată, pe care o putem denumi starea statică de stabilitate a modelelor și teoriilor acceptate de cunoaștere a domeniului, cu descoperiri așteptate și în mare parte previzibile.

Și cu toate acestea, lumea acestor domenii a cunoscut și în spațiul nostru cultural istoric atât momente de sclipiri ieșite din comun, adevărate vârfuri ale domeniului recunoscute internațional, cât și momente și perioade de eșecuri greu de explicat doar pe palierul istoricizant socio-politic, mai ales deoarece au avut loc în diverse spații socio-politice. Pe acestea le vom denumi „diacronice”, în încercarea de corelare cu teoria specifică „sincronică”, ce caracterizează momentele care au schimbat profund cursul evoluțiilor „sincrone”, pentru cazul particular al spațiului nostru cultural științific. Multe dintre acestea aparțin numai acestui spațiu geo-cultural, având un specific care este supus analizei, cu ochiul cunoașterii din interior al domeniului și în încercarea de a le circumscrie teoriilor generale existente, cum ar fi cele filosofice clasice, sau cele din descrierea evoluțiilor prin paradigme și / sau motoare de evoluție duble sau triple etc.

Este adoptată o abordare multifațetă interdisciplinară, făcută atât în cunoștință de cauză asupra specificului acestor domenii ale cunoașterii, cât și din încercarea de a le circumscrie conceptelor filosofice și sociologice aplicabile acestora și dezvoltate până în prezent. Sunt analizate studii de caz ce pot fi considerate reprezentative, într-o încercare de a dezvolta sugestii pragmatice, care deși poate sunt empirice sunt formulate de cunoscători din interiorul lor și sunt de mare utilitate pentru abordările viitoare la nivel național în acest domeniu al fizicii și energeticii nucleare. 

 

 

[1] Immanuel Kant, Critica rațiunii pure, Traducere, Studiu introductiv, Studiu asupra traducerii, Note, Bibliografie selectivă, Index de concepte german-român, Index de concepte român-german, de Rodica Croitoru, București, Paideia, 2019, p. 918.

• Simpozion,
• Program,
• 2023,
• Octombrie

ACADEMIA ROMÂNĂ COMITETUL ROMÂN DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE A ȘTIINȚEI ȘI TEHNICII Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei

 

 

 

SIMPOZIONUL

Realitate și Natură: continuu și discontinuu

5 octombrie 2023, orele 15-18

   (Academia Română: Casa Oamenilor de Știință, sala Zodiac (Piața Lahovari, 9))

 

 

PROGRAM

 

Moderator

 Constantin Stoenescu

 

Gheorghe M. Ștefan

Considerații introductive

 

 Ana Bazac

Dialectica discontinuitate continuitate de la metafore culturale la concepte științifice

 

Henrieta Șerban

O discuție despre natură, „natural” și niveluri ale realității. Basarab Nicolescu

 

Cătălin Ioniţă

Continuu-discontinuu şi filosofia matematică a lui René Thom: morfogeneză şi stabilitate structurală - teoria exhaustivă a modelelor

 

Constantin Stoenescu

„Lumea fenomenală” și „schimbarea ochelarilor gândirii”

 

                                           

 

Rezumate

 

Dialectica discontinuitate continuitate de la metafore culturale la concepte științifice

Ana Bazac

 

În tradiția modernă hegeliană, dialectica înseamnă unitatea lucrurilor contradictorii. Iar concret, dialectica anunțată în titlu înseamnă unitatea unora dintre cele mai misterioase aspecte ale existenței, continuitatea și discontinuitatea. Oamenii le-au văzut pe amândouă și,  inconștient sau conștient, le-au văzut în unitate. Dar cum anume? Într-o unitate tensionată. Iar tensiunea era atât de mare – adică diferența dintre lucrurile din lume era atât de mare și, în  același timp, conexiunea lor atât de inexplicabilă – încât, atunci când oamenii au reflectat asupra tuturor acestora, ei fie pur și simplu le-au ignorat, fie le-au explicat ca simplu date prin crearea lumii. Mai departe, gânditorii, cei care se ocupau cu reflecțiile asupra acestui proces, căutând să afle ce se ascundea sub miturile ce s-au coagulat la începutul situării conștiente ale oamenilor în fața lumii,  au pornit încet, concentrându-se și ei asupra constituirii lumii: asupra forțelor care o formează și asupra originii înfățișărilor ei. (Logic, de la această problemă a originii s-a ajuns –  dar foarte târziu – la problema unității discontinuitate continuitate. Deci e vorba de conștientizarea dificultății de a explica unitatea).

Problema unității discontinuitate continuitate este aceea a relației dintre ele, adică, mai simplu, a trecerii de la lucrurile separate la continuu, la unitatea lor în sisteme concrete. Dintre multele moduri de exprimare a celor două aspecte, am ales metafora lanțului, una dintre cele mai vechi din cultura populară, deoarece a reflectat obiecte create de om. În formă empirică, metafora s-a prezentat ca șir de mărgele, iar diferența dintre acest șir și un lanț este extrem de importantă. Dar chiar metafora lanțului a fost înțeleasă  diferit, adică  în diferite spații existențiale. Sensul dat în Elementele lui Euclid este diferit de cel dat de descrierile antice despre magneți.

In dialogul Ion, Platon a descris magnetul ca „piatra care nu numai că atrage inelele de fier ci le transmite și lor puterea de a săvârși același lucru, adică de a atrage la rândul lor alte inele, încât uneori ajunge să se formeze un șir foarte lung de inele de fier prinse unul de altul și a căror putere depinde, pentru toate, de puterea pietrei cu pricina” (533d-e, p. 140).

Dar sensul dat lanțului este și metaforic. În același dialog – unde descrierea magnetului este doar un element pentru comparație, adică este descrierea unui proces natural de atracție între lucruri discontinue și de formare a unui șir (care nu este același lucru cu un sistem) – se vorbește despre lanțul influenței  psihice atotcuprinzătoare a artei. Poetul, rapsodul și spectatorul sunt „verigi” „într-un lanț foarte lung” de oameni „prinși pieziș de inelele care atârnă de Muză” (536a, p. 142).

Metafora magnetului semnifică unirea și transmiterea calităților într-un lanț. Dar știința a căutat să meargă dincolo de metafore populare și filosofice, la fel cum filosofia a căutat să meargă mai departe de mit. Dintre conceptele științifice care au răspuns întrebărilor despre cum are loc unirea și transmiterea în lanțul  natural menționat, să reținem câmpul (magnetic, electric),  sarcina electrică și tandemul corpuscul undă.

 

 

O discuție despre natură, „natural” și niveluri ale realității. Basarab Nicolescu

Henrieta Șerban

 

O discuție despre natură și „natural”, orice discuție despre ce este „natura” și ce este „natural” va fi o discuție despre metafizică și epistemologie. Pornind de la peștera lui Platon, ne propunem să evidențiem înfiriparea cooperării între rațional și irațional care se manifestă ca poli contradictorii ai aceleiași realități. „Principiul antagonismului”, „logica energiei” și „terțul inclus/ ascuns” sunt pilonii acestei teoretizări. Percepția a ceea ce este are nevoie de percepția a ceea ce nu este. O metafizică subtilă are ecouri fenomenologice și epistemologice. Fenomenologia participă epistemologic.  Ceea ce cuprindem înțelegând „naturalul” este o actualizare a realității care este multistratificată. Basarab Nicolescu propune o structură ternară a Realității concepută astfel, cu literă mare, într-un mod totalizator în pofida unui dinamism inerent. Privind Realitatea din om, filosoful identifică un centru și un dinamism intelectual care poate duce la moarte dacă știința devine religia omului, un centru și un dinamism motor care poate conduce la moarte prin ceea ce filosoful numește realizarea identității absolute non-contradictorii, altfel spus, prin „realizarea” materială a omului. Centrul și dinamismul emoțional funcționează ca protecție a vieții. „Naturalul” însuși pendulează între viață și moarte și ascunde o pleiadă de potențialități și actualizări.

 

 

Continuu-discontinuu şi filosofia matematică a lui René Thom: morfogeneză şi stabilitate structurală - teoria exhaustivă a modelelor

Cătălin Ioniţă

 

In prima parte revedem şi precizăm prin definiţii criteriale epistemic reale noţiunile de continuitate-discontinuitate-discret, caracterul lor (atribute delimitând specii ale cantităţii) şi scala locului lor în realitatea obiectivă. Revedem evoluţia disciplinelor aparţinând cronologic întâi filosofiei, apoi matematicii, fizicii, fizicii-matematice şi mai nou ştiinţelor proceselor (dinamice) biologice, cu teoriile corespunzătoare elaborate în orizontul noţiunilor de continuitate-discontinuitate-discret, teorii cu priză în realitate şi aplicabile instrumental în ştiinţele naturii. Filosofia elină preciza obiectul geometriei ca fiind cantităţile continue (meghetos); de aici ,,continuitatea spaţiului” şi ,,continuitatea timpului” ca urmare a continuităţii mişcării locomotorii şi a mişcării numită schimbare (mişcarea poate fi în cantitate [poson], în loc [topos], în calitate [poion]). Discretul (în elină sensul originar: ,,nu continuu” [me synexes]), iniţial caracteristică a obiectelor studiate de aritmetică, este readus în persistentă atenţie contemporană prin descoperirea laborioasă de către Planck a unei constante fizical universale ce a numit-o constanta de acţiune, urmarea fiind precizarea structurii energetice a atomului (doar multiplii întregi) şi teorema imposibilităţii determinării exacte prin experienţă de măsurare efectuată la nivel ,,microfizic” (Heisenberg: principiul de incertitudine). Aparţine atunci continuitatea realităţii obiective fizicale? Dar nivelului de realitate biologică (care are cert substrat fizic material)? În partea a doua a lucrării readucem în atenţie aspectele puse în valoare prin opera lui René Thom: modul în care studiul ,,genezei formelor” devine ştiinţă (teoria matematică a morfogenezei şi stabilitate structurală, delimitând locul continuităţii) şi calitatea de teorie universală a modelelor a acestei ştiinţe noi. Nodul dezlegat de această ştiinţă obtura legătura fenomenologie-ştiinţă structurală. Legătura elucidată încheagă o anume filosofie sistematică (pendinte de filosofia ştiinţei) profesată de René Thom, centrată pe fenomen real şi ridicându-se din relaţia continuu-discontinuu (dinamica calitativă în sensul lui René Thom). Incindental, pentru filosofia ştiinţei, lucrarea evidenţiază pertinenţa, realismul şi necesitatea distincţiei drăgănesciene între ,,teorii anvelopante” şi ,,teorii de detaliu”. 

 

 

„Lumea fenomenală” și „schimbarea ochelarilor gândirii”

Constantin Stoenescu

 

Distincția dintre realitate și natură din perspectiva raporturilor de continuitate și discontinuitate poate fi privită dintr-o perspectivă epistemologică drept o distincție între „lumea fenomenală” și „lumea reală”. În sens kantian, potrivit distincției dintre fenomen și noumen, vom accepta că subiectul epistemic are acces numai la lumea fenomenală, dar această cunoaștere a fenomenalității este suficientă pentru a dezvălui legi ale naturii, așa cum s-a întâmplat în cazul științei moderne de tip galileo-newtonian.

Herbert Butterfield a propus în lucrarea sa The Origins of Modern Science metafora schimbării ochelarilor gândirii pentru a caracteriza revoluția științifică din secolul al XVII-lea care a constat în apariția științei matematice a naturii.  Dar aceasta înseamnă că, dacă este cu putință o asemenea schimbare a ochelarilor gândirii, lumea fenomenală poate fi văzută în mod diferit în funcție de „ochelarii teoretici” prin care o privim.

Acest tip de discontinuitate epistemologică a fost teoretizat de Thomas Kuhn în lucrarea sa Structura revoluțiilor științifice. Ulterir, Paul Hoyninngen Huene, în Reconstructing Scientific Revolutions, a propus o interpretare kantiană a proiectului kuhnian. Totuși, în ultimele sale lucrări, Kuhn a adus în discuție o nouă perspectivă bazată de conceptele de rețea conceptuală și lexicon tocmai pentru a arăta că putem avea continuitate în descrierea lumii fenomenale în măsura în care diversele taxonomii descriu structural aceleași entități și proprietăți ale lumii reale. Această ipoteză de lucru aduce în prim plan un realism convergent de tip semantic, aspect pe care îl analizez luând în considerare câteva episoade semnificative din istoria științei.

                   

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

• Simpozion,
• Apel,
• 2024,

ACADEMIA ROMÂNĂ

COMITETUL ROMÂN DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE A ȘTIINȚEI ȘI TEHNICII

Divizia de Logică, Metodologie și Filosofie a Științei

 

anunță

simpozionul

 

Sincronie și diacronie, inovație și conservatorism în mediul tehnologic și științific românesc

21 martie, 15-18

 Casa Oamenilor de Știință, Piața Lahovari, 9.

 

În literatura de specialitate științifică si tehnică există monografii extinse prezentând din punct de vedere istoric evoluția științei și tehnicii românești în epoca modernă. Activitatea de prezentare a acestor domenii ale cunoașterii, așa cum s-au manifestat și se manifestă ele la nivel național, este orientată în prezent spre o abordare istorică. Dar apare necesitatea completării cu o abordare filosofică ce analizează cauzele unor mari reușite sau ale unor evoluții în multe domenii tehnice și științifice românești cu mult sub așteptări. Un impact deosebit asupra propulsării acestor domenii îl poate avea identificarea cauzelor unor succese deosebite sau ale unor eșecuri, greu de explicat doar dintr-o abordare istoricizantă care identifică în exclusivitate drept cauze aspecte economico-sociale și/sau conjuncturi externe ostile.

Simpozionul își propune să analizeze domeniile științei și tehnicii românești, cu exemplificări din domeniile de vârf tehnologic și științific (cum ar fi cel al fizicii și energeticii nucleare). O evaluare diferită de cea simplu istorică poate identifica aspecte importante care explică momente de vârf dar și de cădere, precum și punctele cheie care pot impulsiona evoluția benefică viitoare pentru societate. Continuând exemplul, deși știința și tehnica energetică sau fizica nucleară aplicată se dezvoltă după traiectorii care au interferențe continue național-internațional și interculturale, totuși, implementarea rezultatelor acestora și evoluția națională au specificul lor clar, ceea ce face ca unele zone ale globului să fie avantajate față de altele, iar rolul componentei naționale să fie de foarte mare importanță pentru comunitățile naționale.

În acest sens, domenii de vârf ale științei și tehnicii românești pot fi un foarte bun subiect de studiu. Astfel, așteptăm să fie luate în considerare aspecte ale evoluției acestor domenii la nivel național în perioada fazelor recente ale revoluției tehnico-științifice (care pentru fizică si energetica nucleară românească înseamnă o perioadă între o jumătate de secol și un secol și jumătate). O abordare filosofică, poate să identifice aspecte suplimentare, care să sprijine dezvoltarea acestor domenii, adăugându-se la rezultatele evaluării istorice orientate spre prezentarea succesiunii activităților și cu marcarea aproape în exclusivitate drept motoare de evoluție a cauzelor economico-sociale și politice. Dorim ca o asemenea abordare a unor cauze ale evoluțiilor domeniilor de vârf științifice si tehnice să identifice specificul aspectelor de sincronie si diacronie, de inovație si conservatorism in  mediul  tehnologic si științific românesc, care a evoluat și evoluează într-un spațiu cultural cu multe trăsături specifice. 

Simpozionul își propune să discute despre specificul forțelor care au asigurat sau frânat domenii de vârf la nivel național, în spațiul cultural românesc, definit în matrici care guvernează orice activitate intelectuală în acest spațiu.

Titlurile și scurte rezumate (cu diacritice) vor fi trimise până la 29 februarie 2024 la adresele Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.,  Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.,

• Simpozion,
• Program,
• Iulie

ACADEMIA ROMÂNĂ Comitetul Român de Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei

 

 

 

SIMPOZIONUL 

 

CONCEPTELE DE SPATIU, TIMP SI SPATIU-TIMP LA INTERSECȚIA ȘTIINȚELOR ȘI FILOSOFIEI

6 iulie 2023, orele 15-18

(Academia Română: Casa Oamenilor de Știință, sala Zodiac (Piața Lahovari, 9))

 

PROGRAM

 

Moderator

Prof. univ. dr.  Constantin Stoenescu, DLMFS

  

Prof. univ. dr. Ana Bazac, DLMFS

Sistemul de coordonate și sistemul de referință – câteva observații filosofice

 

 Prof. univ. dr.  Constantin Stoenescu, DLMFS

 Ceasuri și hărți în imperiul timpului. Adnotări la interpretarea propusă de Galison

 

Dr. ing. Arghirescu Marius, DLMFS 

Clasic si cuantic în teoriile de geneză a particulelor și campurilor

 

Dr. ing. fizician, dr. Ing energetică nucleară, Dan Șerbănescu, DLMFS

Cât de reală este realitatea? Dar spațiul și timpul?

 

 

 

Rezumate

 

Sistemul de coordonate și sistemul de referință – câteva observații filosofice

Ana Bazac

 

Dependența de observator a fenomenelor fizice, demonstrată și măsurată de știința secolului al XX-lea, a fost sesizată demult. Localizarea, adică identificarea lucrurilor, adică a prezenței lor  ca evenimente în spațiu și timp, a implicat criteriul potrivit căruia acest proces are loc. Criteriul a fost omul, „observatorul”, iar caracterul antropocentric al considerării lucrurilor – a aparenței lor ca obiecte discriminate de către subiect – a generat abundența și nuanțele conceptelor create pentru a descrie fenomenele, aici, cele fizice.

Pornind de la conceptele antice grecești de spațiu și timp, se schițează câteva aspecte ale localizării și, în primul rând, construirea antică a sistemului de referință și a sistemului de coordonate. Și fenomenologic și epistemologic, punctul de plecare este experiența observatorului. Dar experiența, spunea Hegel, este „forma obiectivității”. Ideea metodologică sugerată în comunicare este concomitența dintre identificarea antropocentrică a lucrurilor (evenimente, spațiu, timp) și gândirea obiectivității. Cercetarea  acestei concomitențe încă nu este „adevărata” filosofie (idealismul dialectic, Hegel), dar este interesantă deoarece desfășoară experiența apariției în conștiință a două ramuri de idei: aceea a sistemului antropocentric de referință și aceea a sistemelor „independente” de referință și de coordonate.

 

 

Ceasuri și hărți în imperiul timpului. Adnotări la interpretarea propusă de Galison

Constantin Stoenescu

 

Punctul de pornire al acestei cercetări îl reprezintă lucrarea lui Peter Galison din anul 2003, Einstein's clocks and Poincaré's maps: empires of time, în care acesta argumentează că cei doi mari oameni de știință dispuneau de aceleași date științifice și instrumente matematice, numai că aveau concepții filosofice diferite, ceea ce i-a dus la înțelegeri diferite ale conceptelor de spațiu și timp. Se admite în prezent că Poincaré a fost împiedicat de presupozițiile sale filosofice convenționaliste să ajungă la o teorie relativistă asupra lumii fizice.

Îmi propun să arăt că presupozițiile filosofice au ghidat întotdeauna cercetarea naturii și că fizica modernă poate fi mai bine înțeleasă dacă scoatem la iveală presupozițiile care au influențat-o decisiv în articularea teoriilor. Astfel, Galilei poate fi înțeles ca un gânditor platonician, controversa dintre newtonianul Clarke și Leibniz este alimentată de presupoziții filosofice diferite de tip substanțialist și relativist, iar Critica Rațiunii Pure a lui Kant poate fi considerată și drept o interpretare a fizicii newtoniene.

Apariția geometriilor neeuclidene a generat noi replieri filosofice, iar Poincaré a considerat că cea mai bună situare filosofică o reprezintă convenționalismul: geometriile sunt simple convenții, ele nu ne spun nimic constrângător cu privire la realitate. Russell se va gândi la o nouă formă de apriorism prin conceptul, respins de matematicieni, de „formă exterioară a experienței”. Hilbert va depăși impasul prin distincția dintre geometria teoretică (pură) și geometria fizică, iar Einstein va descrie modelul ipotetico-deductiv al teoriei științifice în faimosul său articol „Asupra metodei fizicii teoretice”.                

 

 

Clasic si cuantic în teoriile de geneză a particulelor si campurilor

Marius Arghirescu

 

Lucrarea prezintă comparativ două scenarii de geneză  a particulelor elementare și a câmpurilor: scenariul cunoscut, de geneză la cald – conform modelului cosmologic Big-Bang și Modelului Standard (M.S.) al mecanicii cuantice de explicare a genezei la cald a cuarcilor și implicit a particulelor elementare, care pornește de la ipoteza existenței unei concentrări primordiale de energie fotonică din care au rezultat cuarcii (sub-particulele) și particulele masice cu sarcină electrică întreagă – și un scenariu theoretic pre-cuantic (clasicist) de geneză la rece a particulelor și a câmpurilor, (‘Cold Genesis Theory’, CGT) pornind de la existența unei ‘energii întunecate primordiale’ care prin fluctuații cuantice chirale, tip vortex, a generat inițial cei mai mici leptoni cunoscuți: fotonii, neutrinii electronici , electronii, electronii grei (muonii) și neutrinii muonici - considerați în acest model de geneză rece ca particule compuse din preoni (pre-cuarci) de 34 mase electronice rezultați  drept clusteri de perechi negatron-pozitron, adică de electroni degenerați, cu masa, sarcina și momentul magnetic de valori diminuate ca urmare a confinării în același volum de rază clasică considerată de model ca egală cu raza clasică a electronului corespondentă unei distribuții superficiale a sarcinii electrice e, adică: a = 1.41 fm.

Se argumentează posibilitatea generării acestor preoni și a cuarcilor și particulelor elementare mezonice (de masă medie, formate ca perechi cuark-antiquark) și barionice (grele, formate din trei cuarci) din acești preoni cuarcici atât la cald cât și la rece- drept condensat Bose-Einstein de ‘gammoni’- considerați drept perechi negatron-pozitron. 

Sunt prezentate principalele similitudini și diferențe dintre Modelul Standard al mecanicii cuantice și modelul de geneză la rece de particulă leptonică, mezonică sau barionică.

Se arată că mecanismul teoretic considerat de geneză la rece poate explica atât formarea quarcilor (curenți și constituenți)  cât și posibilitatea evidențiată experimental de formare de perechi de quarci din jeturi relativiste de negatroni și pozitroni, în mod mai natural decât Modelul Standard,  interacțiunile magneto-electrice dintre electronii degenerați împerecheați putând explica stabilitatea cuarcului constituent până la temperatura critică T = 2x10¹² K, de formare a ‘plasmei’ gluono-cuarcice, fără conceptele de „sarcină de culoare”.  și de gluon/boson „virtual”.

Se arată că, spre deosebire de Modelul Standard, modelul de geneză la rece rezultat poate explica și spectrul masic al cuarcilor, precum și faptul în interacțiunile tari dintre particule elementare se poate aplica regula sumei corespondent cu transferul unor quarci de la o particulă care interacționează la alta cu întreaga sau aproape întreaga masă constitutivă a acestora.

Scenariile de geneză cosmică specific – la cald (conform cu Modelul Standard) și la rece (conform cu CGT) – sunt prezentate comparativ, rezumativ, în tabelul de mai jos:

 

Stadiu	Geneză la cald (Big Bang Model)		Geneză la rece (CGT) –în câmp gravistaric
I	Iniţial: Concentrare cvasi-infinită de energie: -nu se puteau forma particule deoarece s-ar fi distrus reciproc la energii mai mari decît energia de repaos,  m0c2 ; -se consideră că nici una dintre forţe nu era individualizată; -leptonii (electronii, neutrinii) şi quarcii (sub-particulele ce au format particulele elementare), nu se puteau forma stabili.		Vortexuri de energie întunecată primordială (eteroni +cuantoni) -existau vânturi de energie întunecată primordială care prin gradiente de densitate au format vortexuri concentratoare de cuantoni; astfel s-au putut forma fotonii, centroizii electronici şi neutrinii, la densităţi depăşind-o pe cea a fotonilor; -forţa gravitică/antigravitică şi gravito-magnetică coexista cu forţa electro-magnetică, generată de vortexuri de energie întunecată primordială.
II	La ~10-43 s de la B-b, -densitatea de energie a scăzut sub val. critică Planck ~1019 GeV, (~1032 K), şi “ruperea de simetrie” a generat forţa gravitaţională, celelalte forţe rămânând ne-individualizate, (great unification); -bosoni X supermasivi “mediau” transformarea: quark- lepton şi invers; (se explică nebulos geneza quarcilor din leptoni, prin intermediul unor bosoni cu masa de n ori mai mare decât a quarcilor)		S-a continuat formarea de germeni de vortex şi fotoni care au generat germeni gravistarici prin confinare vortexială, densitatea de energie întunecată primordială crescând în jurul germenilor gravistarici (neutrini masivi); -creşterea locală de densitate în vortex gravistaric până la valoarea densităţii electronului (1014 kg/m3) a generat electroni în câmp magnetaric; Apare forţa electrostatică. Obs: Forţa gravitică a fost suplimentată de o forţă mai puternică pe distanţe mici de la centrul vortexului, de tip magnetogravitic, acţionând asupra momentului magnetic al cuantonilor.
III	La cca 10-35 s:   densitatea universului coboară sub ~1015GeV (~1028 K), generând forţa nucleară, quarcii formaţi din leptoni fiind stabili şi formând protoni, neutron (nucleoni). Se consideră că forţa electromagnetică nu era încă separată din forţa electroslabă;		-Densitate  locală a vortexurilor de energie întunecată primordială din vortexul gravistaric scade sub 1014 kg/m3 , dar rămâne magnetaric  (1012-1013 T). - formarea preonilor, mezonilor, barionilor (protoni, etc) prin confinare de ‚gammoni’ (perechi negatron-pozitron); -Forţa nucleară = forţă de atracţie a unui nucleon în vortexul compus al altui nucleon, dat de vortexurile quasielectronilor componenţi.
IV	La cca 10-10 s®10-5: -separarea forţei electromagnetice; formarea neutronilor şi a forţei slabe, de dezintegrare a acestora (emisia beta: transformarea: n® p+e+n) la o densitate de 1013to ~102GeV (~1015 K). -formarea hadronilor (mezoni, barioni) la cca 3x1012K, când forţa de interacţie dintre quarci a fost suficient de puternică comparativ cu forţa de respingere; -se consideră ca mediator al forţei slabe un boson W cu masa de câteva ori mai mare ca a protonului, (~ 80 GeV/c2) rezultată din raza de acţiune f. mică (relaţia rl »l =h/mWc).		-Neutronul rezultă în model tip “dinamidă” Lenard-Rădulescu, (electron rotit în jurul unui miez protonic, dar cu me degenerat ). -Forţa slabă (de dezintegrare a particulelor instabile) nu era unită cu forţa electromagnetică- ce a apărut odată cu electronul, cu sarcina dată de fotoni vectoriali (vexoni); -Dezintegrarea beta, de dezintegrare a particulelor elementare, e produsă prin vibraţia intrinsecă a subparticulelor (quarci, negatron neutronic) care perturbă multi-vortexul cuantic generator de forţă nucleară al cvasielectronilor ce compun preonii cuarcici. -Rolul de mediator e un gammon-ligand  g*(~1,6 me) care “leagă” negatronul neutronic de miezul protonic, cu masa egală cu diferenţa dintre masa neutronului şi cea a protonului, și care la vibrarea electronului neutronic faţă de proton se transformă în neutrin și energie de separare.
V	(101s ¸ 102 s)-densitatea de energie: 1-0,1 MeV, (109 K - 108 K); -Formarea nucleelor și a atomilor		-Densitatea în vortexul gravistaric- în scădere spaţio-temporală;   Nucleu cvasicristalin; -atomi vortexiali (electroni rotiți în vortex nuclear)

 

 

Căt de reală este realitatea? Dar spațiul si timpul?

Dan Șerbănescu

 

Cunoașterea este specifică, se pare, sistemelor complexe autopoietice, din a căror categorie face parte specia homo sapiens, ce caută răspunsuri la întrebări cum ar fi:

• cine și de ce sunt?
• unde sunt?
• cand sunt și unde voi merge?

 

O serie de abordări ale fizicii și al științelor naturii în general (existente și până în prezent, dar cu precădere ca parte a contorsionărilor prin care trece fizica cuantică actuală) ne fac să credem că, de fapt, cunoașterea este identică cu existența și că manifestul vechi de circa patru secole al științei „Discours de la méthode” este pe cale să fie înlocuit cu ”Discours de la création de la réalité” [1] 

Răspunsurile la întrebările de mai sus implică și răspunsuri la

• ce este spațiul,
• ce este timpul,
• cât de independente sunt acestea
• și, în general, ele chiar există?

 

Considerarea realității ca un sistem complex de sisteme  autoreglebile si evolutive de tip fractalic (apoietice), ce evoluează dintr-o fază în alta menținându-și o structură internă (de tip syzygy-masă, energie, informație) neschimbată, ar putea să ne conducă la unele rezultate. Într-o asemenea abordare, tranziția dintr-o fază în alta este ceea ce contează, ea generează ce putem denumi spațiu și tot ea definește cum are loc (timpul) și de ce are loc (informația). O teorie, între altele desigur, dar care ne pune întrebarea de bază:

Oare căutăm ceea ce trebuie (cu intelegerea noastra tri-dimensională ușor extinsă la patru) și luând ca imuabile actualele legi, reguli și convenții, când de fapt realitatea nu este una și nu este definită de doar trei dimensiuni?

Ar putea fi compusă din 11 dimensiuni cum arată unele teorii și atunci ne-am da seama că nici nu ne putem imagina măcar cum o existență și cunoașterea asupra ei ar arăta in 11 dimensiuni și cum ar arăta realitatea acestora.

Pur și simplu nu suntem pregătiți pentru această etapă (poate încă..)

 

 [1] Serbanescu, D., An integrated perspective on knowledge and existence http://noema.crifst.ro/ARHIVA/2017_03_03.pdf