ACADEMIA ROMÂNĂ Comitetul Român de Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei

 

organizează

SIMPOZIONUL

Realitate și Natură: continuu și discontinuu

 

10 octombrie 2024, orele 15-18

   (Academia Română: Casa Oamenilor de Știință, sala Zodiac, Piața Lahovari, 9)

 

 

PROGRAM

Moderator: Constantin Stoenescu

 

Gheorghe M. Ștefan

Considerații introductive

 

 Ana Bazac

Discontinuitatea neviului și discontinuitatea virtualului

 

Henrieta Șerban

Natura, „trans-natura”, transdisciplinaritatea și modelarea realității

 

Constantin Stoenescu

Realitate și Natură. Natura realității și realitatea naturii (?)

 

Marius Arghirescu

Fenomene astrofizice explicabile prin nivelurile de densitate ale particulelor elementare în o teorie de geneză la rece a acestora. Concluzii filosofice

 

Manuel Vais

Coordonate geografice, continuitatea, respectiv discontinuitatea modelelor geofizice

 

Dan Șerbănescu

Lumea de la fereastra mea

 

                                          

Rezumate

 

Discontinuitatea neviului și discontinuitatea virtualului

Ana Bazac

 

Având drept obiectiv înțelegerea virtualului, prezentarea pune față în față cele trei domenii ale realității: neviul, viul, virtualul. Jalonul explicării este viul: ca schimb de materie, energie și informație al unui organism cu mediul său. Dar acest schimb are loc și în lumea nevie, inclusiv în aceea creatoare de virtual – programele unui laptop etc. –. Toate structurile organizate, și vii și nevii depind de telos-ul lor intern care implică bariera existenței (structurii): adică a relației lor cu mediul, inclusiv a relației de dependență, într-un fel sau altul, de  mediu.

Un aspect, pe care filosofia l-a legat demult de telos-ul uman, plăcerea, ne arată o diferență dintre om – și animalele superioare – și laptop sau robot. Omul nu se încarcă la priză, ci mănâncă și bea. Dar el nu mănâncă și bea substanțe chimice necesare întreținerii vieții, ci hrană care îi face plăcere. Adică îi stimulează energia proprie, necesară nu doar organelor sale, ci și întregii sale ființe, capacității sale integrale de a se coordona ca întreg pentru a-și prezerva viața.

Se arată diferența dintre plăcerea resimțită de o pisică ce mănâncă ceea ce îi place și plăcerea pe care o are omul atunci când mănâncă, și apare și discontinuitatea dintre lumea vie superioară și lumea nevie. Aceasta nu simte plăcerea și nu o conștientizează.

Realitatea este ceea ce cunoaște/concepe/creează agentul, iar realitatea virtuală – dincolo de tablourile pictate și descrise, ca rezultate ale fanteziei creatoare a agentului om – este ceea ce creează, în calitate de cauză eficientă (directă), agentul creator de virtual: ansambluri de programe, inclusiv euristice, de învățare, inclusiv ad hoc, și deci fiind în totalitate capabile „să gândească”: într-un cuvânt, IA. Cu atât mai mult cu cât aceasta este învățată mai departe să interpreteze și să creeze simboluri etc., adică să se comporte autonom. (Avem în vedere obiectivul creatorilor de IA, perspectiva plauzibilă a dezvoltării acesteia).

Plăcerea face parte din realitatea omului: ea este simțită ca fenomen, omul reacționează în funcție de această simțire, și este interpretată dincolo de trăirea neuro-fiziologică. IA face parte din lumea nevie: nu simte plăcerea, nu reacționează în funcție de aceasta, doar o cunoaște ca o informație legată de om.

Calitatea IA de cauză eficientă a realității virtuale este dată tocmai de capacitatea ansamblului său de programe de a „cunoaște”, de a procesa și crea informație și, astfel, de a se comporta unitar, autonom, „ca omul”. IA apare ca o nouă entitate capabilă de rațiune, iar  caracterul special al virtualului față de lumea nevie este dat de capacitatea sa de a oferi rațiune. Virtualul este o lume/realitate nevie, dar care pare că e vie, trăiește – nu în registrul metaforic în care spunem că personajele dintr-un tablou trăiesc, ci „de-adevăratelea” – evoluând într-o dinamică dependentă doar de propria logică complexă, și având și o origine rațională – în programe, deci asemănător minții umane, programabile pentru diferite sarcini legate de construcția lumii – și un rezultat, dacă nu rațional, cel puțin coerent.

Realitatea agentului om arată cum e omul. Dar, fiind rațional, acest agent a fost capabil de rațiune morală, de înțelegere a rostului ultim al exercițiului rațional: care, fără morală, ar fi o simplă reacție adaptivă, animalică, „mecanică”. Dacă este așa, atunci și IA, ca noua entitate capabilă de rațiune, trebuie să integreze morala: care privește omul, adică socotirea fiecăruia ca ființă unică și creatoare – deci a cărei potențialitate nu se poate irosi, ci trebuie să devină actualitate – și astfel ca reprezentant al umanității. Niciun program al cărui scop este prezervarea IA ca reprezentant individual al acesteia nu poate să încalce acest imperativ moral al omului: spune omul (vezi legile roboților, ale lui Asimov). Deocamdată, omul își încalcă propriul imperativ. Și astfel, astăzi și realitatea dată de IA este malignă celor care trebuie să o suporte. Dar IA este, în ultimă instanță,  o ustensilă nevie. Deocamdată, agentul care o folosește este responsabil.

 

Natura, „trans-natura”, transdisciplinaritatea și modelarea realității

Henrieta Șerban

 

„Natura” este pentru om natura pe care o cunoaște, așa cum o cunoaște. La fel stau lucrurile și cu realitatea. În perspectiva decupată astfel ne intereseară aspectele disciplinare și fenomenologic al raportării subiectului cunoscător la natură și realitate. Basarab Nicolescu evidențiază abordarea disciplinară a cunoașterii naturii, precum și demersul trans-disciplinar de refacere a unității cunoașterii. Fiecare disciplină este situată la un singur nivel al Realității, unde își formulează și își urmează propriile legi. Realitatea este descrisă ca fiind multistratificată și fragmentată de multiplicarea specializărilor. Secolul XX a adus un adevărat „big bang disciplinar”, avertiza Basarab Nicolescu. Explozia interesului pentru studiile complexității, pentru conștientizarea complexității totalității cunoașterii, reprezintă atât sursa, cât și efectul acestui big bang disciplinar, implicând că fie este haotic, fie ascunde o nouă ordine care cere o nouă formă de cunoaștere. Transdisciplinaritatea se bazează pe o acceptare a complexității.

Conceperea unei realități pe mai multe niveluri răspunde provocării pluralității disciplinare. Există, spune Basarab Nicolescu, o complexitate orizontală, corespunzând unui singur nivel de realitate, inerent fiecărei discipline, și o complexitate verticală, scoasă la lumină de transdisciplinaritate. Posibilitatea complexității verticale este permisă de medierea logicii terțului inclus. Structura Gödeliană a unității nivelurilor Realității este asociată cu logica mijlocului inclus. Transdisciplinaritatea își propune descrierea trecerii de la un nivel la altul și pentru a descrie unitatea nivelurilor de Realitate. Dacă există, ceea ce leagă toate nivelurile Realității trebuie să fie neapărat o conexiune deschisă (din punct de vedere disciplinar și din punct de vedere paradigmatic) ajungându-se la o unitate deschisă a cunoașterii și la o modelare a realității. Într-un model transdisciplinar al realității sunt implicate:

1) „Natura obiectivă”, legată de proprietățile naturale ale Obiectului transdisciplinar; natura obiectivă este supusă obiectivităţii subiective. Această obiectivitate este subiectivă în măsura în care nivelurile Realității sunt conectate la nivelurile percepției;

 2) „Natura subiectivă”, care este legată de proprietățile naturale ale Subiectului transdisciplinar; subiectiv Natura este supusă subiectivităţii obiective. Această subiectivitate este obiectivă în măsura în care nivelurile de percepție sunt conectate la nivelurile de Realitate. Cu toate acestea, aici se pune accentul pe subiectivitate, în măsura în care metodologia folosită este aceea a științei antice a ființei, care traversează toate tradițiile și religiile lumii;

 3) „Trans-Natura”, care este legată de o asemănare în Natură care există între Obiectul transdisciplinar și Subiectul transdisciplinar.

„Trans-Natura” reprezintă o modelare totalizatoare a naturii și realității.

 

Realitate și Natură. Natura realității și realitatea naturii (?)

Constantin Stoenescu

 

Formulare facilă, având marca unui joc de cuvinte, „natura realității și realitatea naturii”,  se deschide însă spre o mulțime de sugestii filosofice, unele aproape truisme, altele având potențialul de a aduce la iveală, în spațiul discursiv, intuiții profunde care pot duce spre scheme categoriale proprii filosofiei. Din acest joc rezultă, în opinia mea, câteva stiluri istorice de gândire, în sensul propus de Fleck și dezvoltat de Crombie și Hacking, care au reprezentat cadrele filosofice de nivel categorial, adică de generalitate maximală, în care s-a dezvoltat cercetarea de tip exploratoriu pe care astăzi o numim știință. 

Vechii greci spuneau că „naturii îi place să se ascundă”. Înaintea lor, nu exista această problemă și chiar și până la Thales putem vorbi despre o gândire unitară, în care natura (physis), realitatea (ta onta)  și divinul (to theion) sunt în același plan al ordinii cosmice (kosmos), așa cum reflecta Hesiod atunci când credea că sensul unic al devenirii este dinspre haos spre cosmos.  Începând cu Thales, prin formularea condițiilor de inteligibilitate ale principiului, se separă între planul fizic și cel metafizic și se recunosc diferențele, în sensul că lucrurile sunt altfel decât principiul, bunăoară, sunt pieritoare, în timp ce substanța universală este eternă.

Marile religii monoteiste vor revizui schema raționalistă a vechilor greci și vor adăuga lumii reale un plan transcendent, acela al divinității, situat dincolo de lume. E drept, unii filosofi, Spinoza este cel mai cunoscut dintre ei, vor căuta soluția imanentistă prin formula „Dumnezeu sau natura”.

Schimbarea radicală produsă de modernitate ține de ceea ce Hacking numește stilul galileo-newtonian, adică centrarea cercetării asupra lumii fenomenale, fără a mai căuta esențe sau substanțe ascunse. Natura, după rostirea inspirată a lui Gauchet, este dezvrăjită și planul transcendent este suspendat. În contrapondere, o dată cu Kant, apare ideea unei distincții între noumenal și fenomenal, științei fiindu-i permis accesul doar în planul fenomenal. Întregul secol al XIX-lea, de la Comte la Mill și Brentano, trăiește obsesiv acest proiect al prinderii de către mintea noastră a fenomenalului prin intermediul legilor naturii. Toate marile succese ale științei au fost obținute din această perspectivă, fie și chiar dacă unii au proclamat la un moment dat că „realitatea a dispărut” sau alții cred că fenomenele pot fi explicate pe baza unor parametri ascunși. Oricum, „Realitatea nu este ceea ce pare” (Carlo Rovelli) devine formula actuală preferată a oamenilor de știință cu preocupări filosofice. Așa cum propunea încă Eddington în Natura lumii fizice, „the stuff of the world is mind-stuff”/lucrurile lumii sunt chestii ale minții.                 

 

Fenomene astrofizice explicabile prin nivelurile de densitate ale particulelor elementare în o teorie de geneză la rece a acestora. Concluzii filosofice

Marius Arghirescu

 

Lucrarea arată că unele fenomene astrofizice, cum ar fi limita inițială TOV  (Tolman-Oppenheimer-Volkoff) a masei stelelor neutronice și intervalul de densitate de tranziție de la stadiul de stea neutronică la o stea cuarcică pot fi explicate unitar, prin structura specifică și nivelurile de densitate ale particulelor fermionice specifice modelelor de particule ale unei teorii de geneză la rece a acestora, a autorului: centroid superdens, kerneloid și înveliș fotonic menținut prin vortex/vortexuri eterono-quantonice ale unor moment(e) magnetice, niveluri de densitate care explică și fenomene fizice precum: legătura dintre structura fotonului și neutrinii electronici, centrele de împrăștiere evidențiate experimental în interiorul protonului la împrăștierea electron-proton la energii mari și foarte mari și în interiorul electronului prin raze X, efectul Compton, forța nucleară și forța puternică, într-un scenariu fractalic de formarea particulelor, din energia eterono-cuantonică considerată. Calculele necesare pentru susținerea concluziei sunt simple, aritmetice și verificabile.

   Deoarece și modelul de quark constituent al mecanicii cuantice este o structură dilatată (ne-solidă –în acest caz), concluzia generală este că Universul în care trăim este format din nucleoni și nuclee dilatate prin existența unei temperaturi intrinseci atât a nucleelor atomice cât și a nucleonilor și a cuarcilor (sub-particulelor) din care  sunt constituiți, care susțin existența unor atomi dilatați. De asemenea, rezultă că gradul de dilatare a particulelor și a sub-particulelor față de starea fundamentală (ultra-rece, de 0K), determină tipul de structure macrofizice formate într-o parte sau alta a universului, respectiv: black hole-uri, stele cuarcice, stele neutronice, stele pitice albe, etc.

Filosofic vorbind, rezultă că atât materia ne-vie cât și materia vie există cu durată lungă de existență prin echilibrul dintre niște forte de confinare (care în modelul de geneză la rece a materiei sunt generate de vortexuri de cuante fine, eterono-cuantonice, ce atrag cuante/particule de masă mai mare, în principal- fotoni) și niște forțe de deconfinare generate prin vibrație (agitație) termică. Stricarea acestui echilibru într-un sens sau altul duce la transformarea atomilor în atomi prea dilatați sau prea contractați pentru a mai putea susține existența vieții.

Deoarece expansiunea Universului transportă structurile materiale din zone mai fierbinți spre zone mai reci, rezultă că existența structurilor vii este posibilă într-un interval spațio-temporal relativ îngust raportat la scara timp-spațiu a Universului, viața nefiind posibilă în zone prea fierbinți sau prea reci. Altfel spus, viața inteligentă este o raritate raportată la scara dimensională a Universului.

 

 

Coordonate geografice, continuitatea, respectiv discontinuitatea modelelor geofizice

Manuel Vais

 

Planeta Pămȃnt a fost aproximată printr-o sferă, care în spaţiul 3-D este reprezentată printr-o functie reală continuă, de unde continuitatea modelului, model care a introdus coordonatele geografice denumite longitudine E (Estică) respectiv V (Vestică) şi latitudine S (Sudică) respective N (Nordică), completate cu altitudinea, în calitate de cea de a treia coordonată.

Dar în realitate Pământul are o formă neregulată (geoid), formă urmărită şi determinată în timpul unor misiuni spaţiale prin mijloace de teledetecţie şi fotogrametrie ca o mulţime de puncte distincte, de unde discontinuitatea acestui model (WGS 84 - World Geodetic System).

Acest sistem geodetic este un sistem utilizat atȃt în cartografie, geodezie cȃt şi în navigaţia satelitară, inclusiv în sistemele de tip GPS.

Un sistem geodetic unic pentru toată lumea a devenit esenţial pentru întreaga planetă în anii 50 cȃnd se pregătea lansarea primilor sateliţi artificiali ai Pămȃntului.

La baza acestuia au stat informatiile culese timp de o săptămȃnă în timpul unei misiuni a navetei spaţiale Challanger urmat de cele culese în timpul misiunii sateliţilor TerraSAR X împreună cu TanDEM X, misiune a Agenţiei Spaţiale germane.

 

Lumea de la fereastra mea

Dan Șerbănescu

 

Am făcut un drum prin lume ce poate fi măsurat fie  în timpul ce a trecut(mi se pare mie) , fie în  cele petrecute cu mine și cu ce este în jur. Cu ceva hopuri și învățături de minte pe care le-am perceput ca urmînd lin unele după altele sau apărute din senin.

Am avut de undeva (încă nu știu de unde) un al șaselea ochi, am primit sfaturi și ochelari de la părinți, soție și copii, de la cei ce nu m-au urât și chiar de la cei ce s-au străduit să dispar.  Dar mai ales, neavând bunuri materiale din cufărul dat de ursitoare să îmi cumpăr ochelari, am fost nevoit să  trudesc pentru  a  face rost de unii mai buni pentru vederea către  lume și către mine:

• ochelari de fizică și inginerie nucleară,
• de literatură și artă,
• de empatie pentru ce este viu, sau
• de cei pentru soarele ideilor fierbinți ale filozofiei..

De fapt am încercat și să îi pun la ochi pe toți odată. Nu se poate spun eu, dar m-a ajutat să continui să văd mai bine atunci când se vedea confuz sau ininteligibil, chiar conflictual, după cei de inginerie privind cu cei de filozofie. O sifonare utilă între ochelari ca un posibil exemplu de cum funcționează practic schimbarea de paradigme- schimbi ochelarii..

Și după toate acestea privind pe geamul vieții mele așa cum o percep eu fiind mic- chiar minuscul față de ceea ce am văzut pe fereastră, și, în plus  și cu puținii mei ochelari, mă întreb:

Unde cred eu că am ajuns și am aflat oare pe drum ceva ce merită povestit?

Nu cred că am ajuns nicăieri, nici că am aflat lucruri noi, căci una dintre lecțiile către mine este că nimic nu este nou: chiar nimic...ci că m-am învârtit în cerc privind pe aceeași fereastră cu diverși ochelari ți am redescoperit încontinuu lucruri ce fuseseră deja descoperite, sau existau și nu aveau nevoie să le descopăr eu.

Ce am văzut până acum arată ca un șir de credințe pe care le pot denumi reflecția în forma de povestire a unei conjecturi („Energia – Ipoteza Zero”^[1] ) ce sună cam așa:

• Am mai fost pe această lume nu știu dacă tot timpul, încontinuu sau cu pauze, și sunt sigur că alții ca mine, poate efectiv alte copii ale mele, aflate chiar lângă mine într-o lume paralelă sau departe, în alte dimensiuni, o duc mult mai bine. Am avut des impresia că vorbim între noi și că mi se vorbește..
• Totul a fost și este energie, lumea cu gândurile ei și despre ea, despre care se poate spune
  • Sisteme de energie sunt totul. Ele se transformă încontinuu unele în altele, ce curpind totul: sursele de energie, utilizatorii de la calorifer la mințile omenești, telefonul și telepatia, aerul și stelele, gândurile mele și ale altora.
  • Aceasta transformare continuă este controlată de un sistem de autoreglare pe care l-am denumit „Control Hipercibernetic” ce funcționează la aceleași niveluri și la trecerea de la un nivel la altul
  • Transformarea lor se face atât într-o realitate dată, cât și în alte realități. Sistemele suferă transformări de la stare la alta
    • de la nebuloasa lumii într-un singur sistem,
    • la dualismul unor sisteme complementare,
    • la soluțiile triadice,
    • apoi consolidarea în stări și inspirația din alte lumi,
    • revelațiile venite de altundeva
    • maturizarea stărilor până la
    • imposibilitatea trecerii în altele fără un moment al reevaluării totale (l-am numit momentul Zarathustra)
  • Există un sistem de sisteme încorporate unele in altele ca într-o matrioșcă, cu reguli de transformare de stare date de depărtarea de echilibru a stării lor. Trecerea dintr-o stare în alta se face după reguli valide pentru transformările materiale, evoluția (sau ce ni se pare nouă că este evoluție) a ideilor despre ele
  • Ideile despre ele sunt incluse în ele însele. Existând le gândim și gândind le dăm existență.
  • În noi, ca aparente ființe independente, coexistă toate aceste învelișuri de matrioșcă:
    • cuante de lumină și protoni,
    • mezoni
    • stringuri
    • agitație moleculară și chimică,
    • fluxuri electromagnetice și rețele de informații.

Toate există în același timp si la toate nivelurile generate de nuclee definitorii – denumite Syzygy (in sensul dat de Hilbert) si cu descrierea fizicianului Silviu Olariu in spații hipercomplexe

• energie reală (așa cum de regulă percepen noi un calorifer)
• energii complexe (telepatie, kinestezie)
• hipercompexe (energii din alte lumi pentru care nu am descoperit încă ochelarii potriviți – dacă îi vom descoperi vreodată)

• Lumi definite de sisteme de energie complexe, autogenerante (apoietice) de  natură topologică descrise fractalic ca în propriul nostru corp așa cum îl percepem – în care este evident că se  oglindește întreaga lume după aceleași reguli
• Și totuși nu știm după ce reguli (logică clasică, modală sau oricare alta...dar oare cum gândesc alte lumi? Nu știm, deși facem greșeala de a dezvolta cunoașteri despre ele și lume /alte lumi cu logica noastră ..)
• Și oare atunci când credem (cu aroganță, spun eu) că gândim despre lume/lumi prezentăm procesul ca o îmbunătățire continuă a gradului de înțelegere, cu salturi din timp în timp. Oare nu ne aflăm in același bazin prin care au plutit mereu aceleași bărcuțe -idei pe care îl vedem mereu cu alți ochi/ochelari? Eu cred că da. Cunoașterea este parte a acestor lumi, noi suntem un episod al ei și pedepsiți să avem impresia că vom rezolva ceva cunoscând lumea/lumile cu detașare din exterior. Imposibil, căci noi suntem parte a lor, le generăm si suntem generați în ele.

• De fapt am constatat că nu mă pot controla să nu cred în ceva, chiar și atunci când am susținut că nu cred în nimic: credeam că nu cred. Pare-se ca am ceva implantat în rețeaua internetului meu intern, izbitor de asemănătoare cu cea externă și cu fotografia universului, să cred.
• În concluzie temporară, pot spune că mi s-a părut mereu stând la geam cu ochelarii mei că se derulează ceva. O fi fost timpul sau doar mi s-a părut, căci de fapt totul exista de la început ? În plus părea când fluid când cu mari sincope, când ca și cum pluteam într-un râu de lucruri și idei, când ca și când eram inundat brusc în casă, haotic, cu imgini și idei.

Nu cred că voi ști vreodată...

 

 

 

 

[1] Dan Serbanescu, Energy-Hypothesis Zero, DOI 10.11240/RG.2.1.19959