Română (RO)
English (UK) Acasă
 |
|
ACADEMIA ROMÂNĂ Comitetul Român de Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei |
organizează
SIMPOZIONUL
Realitate și Natură: continuu și discontinuu
10 octombrie 2024, orele 15-18
(Academia Română: Casa Oamenilor de Știință, sala Zodiac, Piața Lahovari, 9)
PROGRAM
Moderator: Constantin Stoenescu
Gheorghe M. Ștefan
Considerații introductive
Ana Bazac
Discontinuitatea neviului și discontinuitatea virtualului
Henrieta Șerban
Natura, „trans-natura”, transdisciplinaritatea și modelarea realității
Constantin Stoenescu
Realitate și Natură. Natura realității și realitatea naturii (?)
Marius Arghirescu
Fenomene astrofizice explicabile prin nivelurile de densitate ale particulelor elementare în o teorie de geneză la rece a acestora. Concluzii filosofice
Manuel Vais
Coordonate geografice, continuitatea, respectiv discontinuitatea modelelor geofizice
Dan Șerbănescu
Lumea de la fereastra mea
Rezumate
Discontinuitatea neviului și discontinuitatea virtualului
Ana Bazac
Având drept obiectiv înțelegerea virtualului, prezentarea pune față în față cele trei domenii ale realității: neviul, viul, virtualul. Jalonul explicării este viul: ca schimb de materie, energie și informație al unui organism cu mediul său. Dar acest schimb are loc și în lumea nevie, inclusiv în aceea creatoare de virtual – programele unui laptop etc. –. Toate structurile organizate, și vii și nevii depind de telos-ul lor intern care implică bariera existenței (structurii): adică a relației lor cu mediul, inclusiv a relației de dependență, într-un fel sau altul, de mediu.
Un aspect, pe care filosofia l-a legat demult de telos-ul uman, plăcerea, ne arată o diferență dintre om – și animalele superioare – și laptop sau robot. Omul nu se încarcă la priză, ci mănâncă și bea. Dar el nu mănâncă și bea substanțe chimice necesare întreținerii vieții, ci hrană care îi face plăcere. Adică îi stimulează energia proprie, necesară nu doar organelor sale, ci și întregii sale ființe, capacității sale integrale de a se coordona ca întreg pentru a-și prezerva viața.
Se arată diferența dintre plăcerea resimțită de o pisică ce mănâncă ceea ce îi place și plăcerea pe care o are omul atunci când mănâncă, și apare și discontinuitatea dintre lumea vie superioară și lumea nevie. Aceasta nu simte plăcerea și nu o conștientizează.
Realitatea este ceea ce cunoaște/concepe/creează agentul, iar realitatea virtuală – dincolo de tablourile pictate și descrise, ca rezultate ale fanteziei creatoare a agentului om – este ceea ce creează, în calitate de cauză eficientă (directă), agentul creator de virtual: ansambluri de programe, inclusiv euristice, de învățare, inclusiv ad hoc, și deci fiind în totalitate capabile „să gândească”: într-un cuvânt, IA. Cu atât mai mult cu cât aceasta este învățată mai departe să interpreteze și să creeze simboluri etc., adică să se comporte autonom. (Avem în vedere obiectivul creatorilor de IA, perspectiva plauzibilă a dezvoltării acesteia).
Plăcerea face parte din realitatea omului: ea este simțită ca fenomen, omul reacționează în funcție de această simțire, și este interpretată dincolo de trăirea neuro-fiziologică. IA face parte din lumea nevie: nu simte plăcerea, nu reacționează în funcție de aceasta, doar o cunoaște ca o informație legată de om.
Calitatea IA de cauză eficientă a realității virtuale este dată tocmai de capacitatea ansamblului său de programe de a „cunoaște”, de a procesa și crea informație și, astfel, de a se comporta unitar, autonom, „ca omul”. IA apare ca o nouă entitate capabilă de rațiune, iar caracterul special al virtualului față de lumea nevie este dat de capacitatea sa de a oferi rațiune. Virtualul este o lume/realitate nevie, dar care pare că e vie, trăiește – nu în registrul metaforic în care spunem că personajele dintr-un tablou trăiesc, ci „de-adevăratelea” – evoluând într-o dinamică dependentă doar de propria logică complexă, și având și o origine rațională – în programe, deci asemănător minții umane, programabile pentru diferite sarcini legate de construcția lumii – și un rezultat, dacă nu rațional, cel puțin coerent.
Realitatea agentului om arată cum e omul. Dar, fiind rațional, acest agent a fost capabil de rațiune morală, de înțelegere a rostului ultim al exercițiului rațional: care, fără morală, ar fi o simplă reacție adaptivă, animalică, „mecanică”. Dacă este așa, atunci și IA, ca noua entitate capabilă de rațiune, trebuie să integreze morala: care privește omul, adică socotirea fiecăruia ca ființă unică și creatoare – deci a cărei potențialitate nu se poate irosi, ci trebuie să devină actualitate – și astfel ca reprezentant al umanității. Niciun program al cărui scop este prezervarea IA ca reprezentant individual al acesteia nu poate să încalce acest imperativ moral al omului: spune omul (vezi legile roboților, ale lui Asimov). Deocamdată, omul își încalcă propriul imperativ. Și astfel, astăzi și realitatea dată de IA este malignă celor care trebuie să o suporte. Dar IA este, în ultimă instanță, o ustensilă nevie. Deocamdată, agentul care o folosește este responsabil.
Natura, „trans-natura”, transdisciplinaritatea și modelarea realității
Henrieta Șerban
„Natura” este pentru om natura pe care o cunoaște, așa cum o cunoaște. La fel stau lucrurile și cu realitatea. În perspectiva decupată astfel ne intereseară aspectele disciplinare și fenomenologic al raportării subiectului cunoscător la natură și realitate. Basarab Nicolescu evidențiază abordarea disciplinară a cunoașterii naturii, precum și demersul trans-disciplinar de refacere a unității cunoașterii. Fiecare disciplină este situată la un singur nivel al Realității, unde își formulează și își urmează propriile legi. Realitatea este descrisă ca fiind multistratificată și fragmentată de multiplicarea specializărilor. Secolul XX a adus un adevărat „big bang disciplinar”, avertiza Basarab Nicolescu. Explozia interesului pentru studiile complexității, pentru conștientizarea complexității totalității cunoașterii, reprezintă atât sursa, cât și efectul acestui big bang disciplinar, implicând că fie este haotic, fie ascunde o nouă ordine care cere o nouă formă de cunoaștere. Transdisciplinaritatea se bazează pe o acceptare a complexității.
Conceperea unei realități pe mai multe niveluri răspunde provocării pluralității disciplinare. Există, spune Basarab Nicolescu, o complexitate orizontală, corespunzând unui singur nivel de realitate, inerent fiecărei discipline, și o complexitate verticală, scoasă la lumină de transdisciplinaritate. Posibilitatea complexității verticale este permisă de medierea logicii terțului inclus. Structura Gödeliană a unității nivelurilor Realității este asociată cu logica mijlocului inclus. Transdisciplinaritatea își propune descrierea trecerii de la un nivel la altul și pentru a descrie unitatea nivelurilor de Realitate. Dacă există, ceea ce leagă toate nivelurile Realității trebuie să fie neapărat o conexiune deschisă (din punct de vedere disciplinar și din punct de vedere paradigmatic) ajungându-se la o unitate deschisă a cunoașterii și la o modelare a realității. Într-un model transdisciplinar al realității sunt implicate:
1) „Natura obiectivă”, legată de proprietățile naturale ale Obiectului transdisciplinar; natura obiectivă este supusă obiectivităţii subiective. Această obiectivitate este subiectivă în măsura în care nivelurile Realității sunt conectate la nivelurile percepției;
2) „Natura subiectivă”, care este legată de proprietățile naturale ale Subiectului transdisciplinar; subiectiv Natura este supusă subiectivităţii obiective. Această subiectivitate este obiectivă în măsura în care nivelurile de percepție sunt conectate la nivelurile de Realitate. Cu toate acestea, aici se pune accentul pe subiectivitate, în măsura în care metodologia folosită este aceea a științei antice a ființei, care traversează toate tradițiile și religiile lumii;
3) „Trans-Natura”, care este legată de o asemănare în Natură care există între Obiectul transdisciplinar și Subiectul transdisciplinar.
„Trans-Natura” reprezintă o modelare totalizatoare a naturii și realității.
Realitate și Natură. Natura realității și realitatea naturii (?)
Constantin Stoenescu
Formulare facilă, având marca unui joc de cuvinte, „natura realității și realitatea naturii”, se deschide însă spre o mulțime de sugestii filosofice, unele aproape truisme, altele având potențialul de a aduce la iveală, în spațiul discursiv, intuiții profunde care pot duce spre scheme categoriale proprii filosofiei. Din acest joc rezultă, în opinia mea, câteva stiluri istorice de gândire, în sensul propus de Fleck și dezvoltat de Crombie și Hacking, care au reprezentat cadrele filosofice de nivel categorial, adică de generalitate maximală, în care s-a dezvoltat cercetarea de tip exploratoriu pe care astăzi o numim știință.
Vechii greci spuneau că „naturii îi place să se ascundă”. Înaintea lor, nu exista această problemă și chiar și până la Thales putem vorbi despre o gândire unitară, în care natura (physis), realitatea (ta onta) și divinul (to theion) sunt în același plan al ordinii cosmice (kosmos), așa cum reflecta Hesiod atunci când credea că sensul unic al devenirii este dinspre haos spre cosmos. Începând cu Thales, prin formularea condițiilor de inteligibilitate ale principiului, se separă între planul fizic și cel metafizic și se recunosc diferențele, în sensul că lucrurile sunt altfel decât principiul, bunăoară, sunt pieritoare, în timp ce substanța universală este eternă.
Marile religii monoteiste vor revizui schema raționalistă a vechilor greci și vor adăuga lumii reale un plan transcendent, acela al divinității, situat dincolo de lume. E drept, unii filosofi, Spinoza este cel mai cunoscut dintre ei, vor căuta soluția imanentistă prin formula „Dumnezeu sau natura”.
Schimbarea radicală produsă de modernitate ține de ceea ce Hacking numește stilul galileo-newtonian, adică centrarea cercetării asupra lumii fenomenale, fără a mai căuta esențe sau substanțe ascunse. Natura, după rostirea inspirată a lui Gauchet, este dezvrăjită și planul transcendent este suspendat. În contrapondere, o dată cu Kant, apare ideea unei distincții între noumenal și fenomenal, științei fiindu-i permis accesul doar în planul fenomenal. Întregul secol al XIX-lea, de la Comte la Mill și Brentano, trăiește obsesiv acest proiect al prinderii de către mintea noastră a fenomenalului prin intermediul legilor naturii. Toate marile succese ale științei au fost obținute din această perspectivă, fie și chiar dacă unii au proclamat la un moment dat că „realitatea a dispărut” sau alții cred că fenomenele pot fi explicate pe baza unor parametri ascunși. Oricum, „Realitatea nu este ceea ce pare” (Carlo Rovelli) devine formula actuală preferată a oamenilor de știință cu preocupări filosofice. Așa cum propunea încă Eddington în Natura lumii fizice, „the stuff of the world is mind-stuff”/lucrurile lumii sunt chestii ale minții.
Fenomene astrofizice explicabile prin nivelurile de densitate ale particulelor elementare în o teorie de geneză la rece a acestora. Concluzii filosofice
Marius Arghirescu
Lucrarea arată că unele fenomene astrofizice, cum ar fi limita inițială TOV (Tolman-Oppenheimer-Volkoff) a masei stelelor neutronice și intervalul de densitate de tranziție de la stadiul de stea neutronică la o stea cuarcică pot fi explicate unitar, prin structura specifică și nivelurile de densitate ale particulelor fermionice specifice modelelor de particule ale unei teorii de geneză la rece a acestora, a autorului: centroid superdens, kerneloid și înveliș fotonic menținut prin vortex/vortexuri eterono-quantonice ale unor moment(e) magnetice, niveluri de densitate care explică și fenomene fizice precum: legătura dintre structura fotonului și neutrinii electronici, centrele de împrăștiere evidențiate experimental în interiorul protonului la împrăștierea electron-proton la energii mari și foarte mari și în interiorul electronului prin raze X, efectul Compton, forța nucleară și forța puternică, într-un scenariu fractalic de formarea particulelor, din energia eterono-cuantonică considerată. Calculele necesare pentru susținerea concluziei sunt simple, aritmetice și verificabile.
Deoarece și modelul de quark constituent al mecanicii cuantice este o structură dilatată (ne-solidă –în acest caz), concluzia generală este că Universul în care trăim este format din nucleoni și nuclee dilatate prin existența unei temperaturi intrinseci atât a nucleelor atomice cât și a nucleonilor și a cuarcilor (sub-particulelor) din care sunt constituiți, care susțin existența unor atomi dilatați. De asemenea, rezultă că gradul de dilatare a particulelor și a sub-particulelor față de starea fundamentală (ultra-rece, de 0K), determină tipul de structure macrofizice formate într-o parte sau alta a universului, respectiv: black hole-uri, stele cuarcice, stele neutronice, stele pitice albe, etc.
Filosofic vorbind, rezultă că atât materia ne-vie cât și materia vie există cu durată lungă de existență prin echilibrul dintre niște forte de confinare (care în modelul de geneză la rece a materiei sunt generate de vortexuri de cuante fine, eterono-cuantonice, ce atrag cuante/particule de masă mai mare, în principal- fotoni) și niște forțe de deconfinare generate prin vibrație (agitație) termică. Stricarea acestui echilibru într-un sens sau altul duce la transformarea atomilor în atomi prea dilatați sau prea contractați pentru a mai putea susține existența vieții.
Deoarece expansiunea Universului transportă structurile materiale din zone mai fierbinți spre zone mai reci, rezultă că existența structurilor vii este posibilă într-un interval spațio-temporal relativ îngust raportat la scara timp-spațiu a Universului, viața nefiind posibilă în zone prea fierbinți sau prea reci. Altfel spus, viața inteligentă este o raritate raportată la scara dimensională a Universului.
Coordonate geografice, continuitatea, respectiv discontinuitatea modelelor geofizice
Manuel Vais
Planeta Pămȃnt a fost aproximată printr-o sferă, care în spaţiul 3-D este reprezentată printr-o functie reală continuă, de unde continuitatea modelului, model care a introdus coordonatele geografice denumite longitudine E (Estică) respectiv V (Vestică) şi latitudine S (Sudică) respective N (Nordică), completate cu altitudinea, în calitate de cea de a treia coordonată.
Dar în realitate Pământul are o formă neregulată (geoid), formă urmărită şi determinată în timpul unor misiuni spaţiale prin mijloace de teledetecţie şi fotogrametrie ca o mulţime de puncte distincte, de unde discontinuitatea acestui model (WGS 84 - World Geodetic System).
Acest sistem geodetic este un sistem utilizat atȃt în cartografie, geodezie cȃt şi în navigaţia satelitară, inclusiv în sistemele de tip GPS.
Un sistem geodetic unic pentru toată lumea a devenit esenţial pentru întreaga planetă în anii 50 cȃnd se pregătea lansarea primilor sateliţi artificiali ai Pămȃntului.
La baza acestuia au stat informatiile culese timp de o săptămȃnă în timpul unei misiuni a navetei spaţiale Challanger urmat de cele culese în timpul misiunii sateliţilor TerraSAR X împreună cu TanDEM X, misiune a Agenţiei Spaţiale germane.
Lumea de la fereastra mea
Dan Șerbănescu
Am făcut un drum prin lume ce poate fi măsurat fie în timpul ce a trecut(mi se pare mie) , fie în cele petrecute cu mine și cu ce este în jur. Cu ceva hopuri și învățături de minte pe care le-am perceput ca urmînd lin unele după altele sau apărute din senin.
Am avut de undeva (încă nu știu de unde) un al șaselea ochi, am primit sfaturi și ochelari de la părinți, soție și copii, de la cei ce nu m-au urât și chiar de la cei ce s-au străduit să dispar. Dar mai ales, neavând bunuri materiale din cufărul dat de ursitoare să îmi cumpăr ochelari, am fost nevoit să trudesc pentru a face rost de unii mai buni pentru vederea către lume și către mine:
- ochelari de fizică și inginerie nucleară,
- de literatură și artă,
- de empatie pentru ce este viu, sau
- de cei pentru soarele ideilor fierbinți ale filozofiei..
De fapt am încercat și să îi pun la ochi pe toți odată. Nu se poate spun eu, dar m-a ajutat să continui să văd mai bine atunci când se vedea confuz sau ininteligibil, chiar conflictual, după cei de inginerie privind cu cei de filozofie. O sifonare utilă între ochelari ca un posibil exemplu de cum funcționează practic schimbarea de paradigme- schimbi ochelarii..
Și după toate acestea privind pe geamul vieții mele așa cum o percep eu fiind mic- chiar minuscul față de ceea ce am văzut pe fereastră, și, în plus și cu puținii mei ochelari, mă întreb:
Unde cred eu că am ajuns și am aflat oare pe drum ceva ce merită povestit?
Nu cred că am ajuns nicăieri, nici că am aflat lucruri noi, căci una dintre lecțiile către mine este că nimic nu este nou: chiar nimic...ci că m-am învârtit în cerc privind pe aceeași fereastră cu diverși ochelari ți am redescoperit încontinuu lucruri ce fuseseră deja descoperite, sau existau și nu aveau nevoie să le descopăr eu.
Ce am văzut până acum arată ca un șir de credințe pe care le pot denumi reflecția în forma de povestire a unei conjecturi („Energia – Ipoteza Zero”[1] ) ce sună cam așa:
- Am mai fost pe această lume nu știu dacă tot timpul, încontinuu sau cu pauze, și sunt sigur că alții ca mine, poate efectiv alte copii ale mele, aflate chiar lângă mine într-o lume paralelă sau departe, în alte dimensiuni, o duc mult mai bine. Am avut des impresia că vorbim între noi și că mi se vorbește..
- Totul a fost și este energie, lumea cu gândurile ei și despre ea, despre care se poate spune
- Sisteme de energie sunt totul. Ele se transformă încontinuu unele în altele, ce curpind totul: sursele de energie, utilizatorii de la calorifer la mințile omenești, telefonul și telepatia, aerul și stelele, gândurile mele și ale altora.
- Aceasta transformare continuă este controlată de un sistem de autoreglare pe care l-am denumit „Control Hipercibernetic” ce funcționează la aceleași niveluri și la trecerea de la un nivel la altul
- Transformarea lor se face atât într-o realitate dată, cât și în alte realități. Sistemele suferă transformări de la stare la alta
- de la nebuloasa lumii într-un singur sistem,
- la dualismul unor sisteme complementare,
- la soluțiile triadice,
- apoi consolidarea în stări și inspirația din alte lumi,
- revelațiile venite de altundeva
- maturizarea stărilor până la
- imposibilitatea trecerii în altele fără un moment al reevaluării totale (l-am numit momentul Zarathustra)
- Există un sistem de sisteme încorporate unele in altele ca într-o matrioșcă, cu reguli de transformare de stare date de depărtarea de echilibru a stării lor. Trecerea dintr-o stare în alta se face după reguli valide pentru transformările materiale, evoluția (sau ce ni se pare nouă că este evoluție) a ideilor despre ele
- Ideile despre ele sunt incluse în ele însele. Existând le gândim și gândind le dăm existență.
- În noi, ca aparente ființe independente, coexistă toate aceste învelișuri de matrioșcă:
- cuante de lumină și protoni,
- mezoni
- stringuri
- agitație moleculară și chimică,
- fluxuri electromagnetice și rețele de informații.
Toate există în același timp si la toate nivelurile generate de nuclee definitorii – denumite Syzygy (in sensul dat de Hilbert) si cu descrierea fizicianului Silviu Olariu in spații hipercomplexe
- energie reală (așa cum de regulă percepen noi un calorifer)
- energii complexe (telepatie, kinestezie)
- hipercompexe (energii din alte lumi pentru care nu am descoperit încă ochelarii potriviți – dacă îi vom descoperi vreodată)
- Lumi definite de sisteme de energie complexe, autogenerante (apoietice) de natură topologică descrise fractalic ca în propriul nostru corp așa cum îl percepem – în care este evident că se oglindește întreaga lume după aceleași reguli
- Și totuși nu știm după ce reguli (logică clasică, modală sau oricare alta...dar oare cum gândesc alte lumi? Nu știm, deși facem greșeala de a dezvolta cunoașteri despre ele și lume /alte lumi cu logica noastră ..)
- Și oare atunci când credem (cu aroganță, spun eu) că gândim despre lume/lumi prezentăm procesul ca o îmbunătățire continuă a gradului de înțelegere, cu salturi din timp în timp. Oare nu ne aflăm in același bazin prin care au plutit mereu aceleași bărcuțe -idei pe care îl vedem mereu cu alți ochi/ochelari? Eu cred că da. Cunoașterea este parte a acestor lumi, noi suntem un episod al ei și pedepsiți să avem impresia că vom rezolva ceva cunoscând lumea/lumile cu detașare din exterior. Imposibil, căci noi suntem parte a lor, le generăm si suntem generați în ele.
- De fapt am constatat că nu mă pot controla să nu cred în ceva, chiar și atunci când am susținut că nu cred în nimic: credeam că nu cred. Pare-se ca am ceva implantat în rețeaua internetului meu intern, izbitor de asemănătoare cu cea externă și cu fotografia universului, să cred.
- În concluzie temporară, pot spune că mi s-a părut mereu stând la geam cu ochelarii mei că se derulează ceva. O fi fost timpul sau doar mi s-a părut, căci de fapt totul exista de la început ? În plus părea când fluid când cu mari sincope, când ca și cum pluteam într-un râu de lucruri și idei, când ca și când eram inundat brusc în casă, haotic, cu imgini și idei.
Nu cred că voi ști vreodată...
[1] Dan Serbanescu, Energy-Hypothesis Zero, DOI 10.11240/RG.2.1.19959
|
ACADEMIA ROMÂNĂ Comitetul Român de Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei |
SIMPOZIONUL
Teoria Întregului
20 iunie 2024, orele 15-18
(Academia Română: Casa Oamenilor de Știință, sala Zodiac, Piața Lahovari, 9)
PROGRAM
Moderator
Constantin Stoenescu
Gheorghe M. Ștefan
Considerații introductive
Ana Bazac
Acel „Everything” e problema
Constantin Stoenescu
Principiul antropic, o explicație teleologică a unității Întregului?
Dan Șerbănescu
Teoria Întregului și fizica modernă - Istoric, tendințe, căutări, posibile soluții
Rezumate
Acel „Everything” e problema
Ana Bazac
Intenția ToE este de a fi o teorie științifică, și nu filosofică. Adică o teorie explicativă (și nu interpretativă) a concretului, replicabilă, ce implică măsurare și este direct vizibilă în fenomene/direct accesibilă în experiență. Desigur, fiecare trăsătură de mai sus este discutabilă, implicând și o evidențiere a caracterului lor relativ și sesizarea că distincția între o teorie științifică și una filosofică nu este absolută. Totuși, ambiția ToE este de a fi o teorie științifică, iar acest aspect este primul care provoacă analiza epistemologică.
Dar supoziția esențială a unei ToE din fizică este că explicația fizică acoperă și viul (și conștiința). Iar din acest punct de vedere, vechea problemă a reducționismului (poate fi / nu poate fi viul redus la fizică) trimite la ideea limitelor teoriilor: limite nu ca lipsuri ci, dimpotrivă, ca semnale pentru corelarea și alăturarea teoriilor. Explicația holistă nu poate fi dată decât de un complex de teorii științifice: cu puteri integrative, evident, dar care se cizelează în timp și tocmai prin confruntarea lor reciprocă. O singură ToE e implauzibilă deoarece mișcarea implică bifurcație, deci suprapunerea unor cauze noi peste cauzele inițiale într-un carusel infinit care generează noi sisteme a căror funcționare este determinată direct de cauzele noi. În altă formulare, sistemul inițial determinat de cauzele inițiale (legi fizice) este non-ergodic, adică evoluția a n sisteme calitativ noi generate din acel sistem inițial nu e predictibilă din simpla existență a cauzelor inițiale, deoarece aceste sisteme noi sunt determinate de cauzele noi funcționale pentru aceste sisteme.
Amintind argumentele unor teorii alternative despre raportul fizic-viu, prezentarea asumă inexistența contradicției dintre perspectiva optimistă despre cunoaștere – inclusiv despre posibilitatea unei teorii integrative a nivelului cuantic și a celui al gravității – și, pe de altă parte, respingerea unei filosofii „horoscop” despre teoriile științifice.
Principiul antropic, o explicație teleologică a unității Întregului?
Constantin Stoenescu
În ştiinţele exacte ale naturii este admisă în mod tradițional presupoziţia că obiectivitatea cunoașterii presupune detaşarea observatorului de fenomenele observate. Cunoaşterea obiectivă, aşa cum este ea definită în mod tradiţional în epistemologie, presupune îndeplinirea condiţiilor de testare intersubiectivă a unei ipoteze şi de comunicare intersubiectivă a rezultatelor cercetării. Fizica newtoniană este considerată un bun exemplu de asemenea abordare obiectivă a naturii. Perspectiva a început să se schimbe o dată cu dezvoltarea teoriilor mecanicii cuantice, în sensul că interacţiunea dintre observator şi fenomenul observat are relevanţă asupra concluziilor care sunt derivate teoretic și experimental.
Dar lucrurile au mers și mai departe. Una dintre cele mai spectaculoase dezbateri actuale la care participă deopotrivă filosofi şi oameni de ştiinţă este aceea cu privire la principiul antropic. Deşi principiul antropic este prezentat drept o noutate teoretică ce ţine de ultimele descoperiri din cosmologie, argumentul care stă la baza sa poate fi regăsit încă la începuturile istoriei filosofiei. În acest studiu îmi propun doar să fixez în linii mari argumentul antropic atât în actualitatea ştiinţifică cât şi în tradiţia filosofică. Pornind de la anumite coincidențe cosmologice stranii, fizicienii au identificat anumiți parametri imuabili, exprimați prin constante numerice, așa cum ar fi viteza luminii sau temperatura zero absolut, care au fost explicați prin introducerea unui principiu de tip finalist sau teleologic numit principiul antropic.
Structura argumentului poate fi redată astfel. Mai întâi, asertăm că anumite condiţii ale genezei, și anume, chiar condițiile cunoscute, şi legile evoluţiei universului fac posibilă existenţa vieţii şi a fiinţelor inteligente. Selectăm dintre universurile ipotetice posibile pe acela care a făcut posibilă inteligenţa umană. Constatăm existenţa unei corelaţii între om şi cosmos. Pornind de aici formulăm un principiu cosmologic explicativ, aşa numitul principiu antropic.
- H. Dicke publică în 1961 articolul “Dirac’s Cosmology and Mach’s Principle” în care enunţă versiunea slabă a principiului antropic: “deoarece în acest univers există observatori, el trebuie să posede proprietăţi care să permită existenţa acestor observatori”.
- Carter formulează versiunea tare: “universul trebuie să fie în legile şi structura lui specială astfel încât să producă inevitabil, la un anumit moment al evoluţiei sale, un observator”.
Principiul antropic, ca principiu cosmologic, ar putea fi considerat drept parte a unui program supraordonat a cărui teză inițiatoare poate fi formulat astfel (așa cum au propus Sciama și Harrison): toate părţile universului se află într-o legătură cauzală şi se influenţează reciproc.
Teoria Întregului și fizica modernă - Istoric, tendințe, căutări, posibile soluții
Dan Șerbănescu
Un subiect cum este Teoria Întregului (Theory of Everything /ToE) este abordat în diverse feluri. Unele abordări îl consideră o Fata Morgana, altele o soluție. Lipsesc în general abordările care să încerce o privire obiectivă, fără preconcepții științifice, filosofice sau ale cunoașterii în general. Unul dintre punctele de vedere este, desigur, cel din fizica modernă, care a și reactivat aceste căutări în timpurile moderne. În lucrare se prezintă acest subiect pe trei niveluri: o definire a subiectului ToE în general și în fizică în particular, un istoric al ToE în fizică și o opinie asupra unei abordări sistematice și sistemice de căutare a ToE.
Cavalcada descoperirilor din fizica modernă duce la o diversitate de teorii și a favorizat o tendință de a căuta o abordare învăluitoare pentru a explica o asemenea diversitate, o ToE. Căutarea ToE în fizică are scopul de a găsi o explicație universală unitară a fenomenelor fizice, este un adevărat „Sfânt Graal al Cunoașterii” în fizică. Până acum căutarea ToE s-a concentrat pe utilizarea unei teorii existente, fuzionarea teoriei existente sau căutarea uneia noi, capabilă să explice diverse fenomene și rezultate. Fizica studiază materia și interacțiunile dintre componentele sale și, prin urmare, se uită la structura universului însuși. Fizica se bazează pe teorii și pe experimente / instrumente pentru a le dovedi. În înțelegerea sa „clasică”, fizica este o știință a naturii care studiază materia și constituenții ei fundamentali, mișcarea și comportamentul prin spațiu și timp și fenomenele legate de materie, entități de energie și forță, consideră observatorul independent de lumea pe care o studiază, și își demonstrează teoriile.
Dar în ultima perioadă, fizica și rudele sale (neuroștiința, cibernetica, cosmologia) au învățat să nu ostracizeze teoriile încă nedemonstrate experimental, să le mențină într-o anticameră sanitară pană la confirmarea sau infirmarea lor, fără a se grăbi să le expedieze ca neadevărate, căci însuși conceptul de adevăr în fizica modernă, dar și din neuroștiințe sau studiul inteligenței artificiale, a suferit mari schimbări. Există două tipuri de soluții luate în considerare pentru o căutare a ToE: fie să caute să dea sens și să se accepte unitatea existentă în diversitate, fie să se găsească o abordare învăluitoare pentru toate cazurile.
Plecând de la limitările căutărilor de până acum și pe baza unei abordări noi interdisciplinare prezentate anterior (”Energia-Ipoteza Zero” ) se poate schița un model al căutării unei ToE. În această abordare se pleacă de la limitările unidisciplinare de până acum și de la ultimele rezultate din fizica modernă, dintre care cea mai relevantă pentru o căutare ce poate fi de succes se consideră a fi acceptarea faptului că observatorul – omul de știință, artistul, cunoscătorul prin revelație, acționând separat sau împreună – nu se pot disocia de ceea ce este obiectul de studiat, lumea, cosmosul. O asemenea abordare presupune de fapt că existența și cunoașterea trebuie considerate din perspective multiple, cu metode multidisciplinare, și sunt inseparabile. Nu studiem ceva cumva din afară, ci creăm realități în care apoi și trăim, într-un proces continuu. Cu alte cuvinte trăim în perioada pentru cunoaștere care a înlocuit manifestul „Discours sur la méthode” cu „Discours sur la création de la réalité”.
| |
|
|
|
|
ACADEMIA ROMÂNĂ COMITETUL ROMÂN DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE A ȘTIINȚEI ȘI TEHNICII Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei |
|
|
|
SIMPOZIONUL
Sincronie și diacronie, inovație și conservatorism în mediul tehnologic și științific românesc
21 martie 2024, orele 15-18
(Academia Română: Casa Oamenilor de Știință, sala Zodiac, Piața Lahovari, 9)
PROGRAM
Moderator
Constantin Stoenescu
Gheorghe M. Ștefan
Considerații introductive
Ana Bazac
Mai degrabă sincronie
Constantin Stoenescu
„Tripla elice” a energeticii nucleare în România
Dan Șerbănescu
Unele învățăminte ale unui secol și jumătate de fizică și energetică nucleară românească
Rezumate
Mai degrabă sincronie
Ana Bazac
Într-un an filosofic marcat de aniversarea lui Kant, să reamintim că interpretarea filosofică (a temei), chemată în Apelul la contribuții, este empirică – cunoaștere din principii empirice – deci că e vorba de o filosofie empirică, și nu pură[1]. Ce principii empirice pot exista în relație cu tema, sau mai bine zis, sunt avute în vedere de temă? Sunt, desigur, principii specifice fiecărei științe, dar sunt și principii metodologice, cum ar fi cel al criticii, al cauzării sau cel al istorismului, ca să-l repetăm pe Kant, sau principiul deschiderii și transparenței, ca și acela al caracterului colectiv al creației științifice și al controlului colectiv al cercetătorilor asupra principiilor, derulării și soluțiilor, menționate în perspectiva contemporană meta asupra științei.
Apelul face o referire clară la principiile metodologice. Iar întrebarea din Apel sugerează două direcții de răspuns: cel în care principiile specifice fiecărei științe ar putea fi independente de condițiile extra-științifice, și cel care se află la intersecția celor două tipuri de principii menționate. Dar ce se întâmplă în această intersecție?
Deoarece nivelul cel mai înalt al unui proces/sistem este o oglindă pentru a înțelege nivelurile anterioare, prezentarea se concentrează asupra ultimilor 70 de ani în care a avut loc o sincronizare inerentă și evidentă a științelor din România cu cercetarea științifică mondială. Despre inovație se poate vorbi numai în acest cadru sincron inerent.
Dar știința ca demers cognitiv presupune cu necesitate și aplicarea sa, iar aceasta este o dată mai mult dependentă de condiționarea istorică.
Încheiem rezumatul tot cu o referire la filosofi – acum, Lucian Blaga și Constantin Noica. Primul a atras atenția asupra caracterului universal al principiilor științifice (stilul științific) și putem să punem în fața acestui caracter unele fenomene generale, și nu doar românești, de atac asupra unor principii ale științei. Al doilea a dat un model de cultură „deplină”, și putem să evaluăm știința românească potrivit trăsăturilor modelului.
„Tripla elice” a energeticii nucleare în România
Constantin Stoenescu
Una dintre teoriile cu privire la dezvoltarea științei și la relația dintre știință și societate care a stârnit dezbateri în ultimile decenii este aceea cu privire la posibila accelerare a progresului științific ca urmare a așa numitei triple relații dintre universități, industrie și guvern pe care au propus-o Henry Etzkowitz și Loet Leydesdorff într-o serie de studii publicate începând din anii 1990.
Elementele cheie ale analizei, pornind de la studii de caz care acoperă o arie largă, de la dezvoltarea industriei chimice în Germania secolului al XIX-lea la start-up-urile din Silicon Valley în domeniul tehnologiei informației, pot fi sistematizate pe trei direcții:
- de la cercetări macroeconomice tradiționale la rolul infrastructurii tehnologice avansate în creșterea economică și importanța politicilor privind sectorul Cercetare și Dezvoltare (R&D);
- de la sociologia științei la sociologia educației și la redefinirea rolului universității bazată pe cercetare;
- de la politicile și discursul politic tradițional la politici ale științei, cercetării și dezvoltării.
Scopul acestei cercetări de a elabora un studiu istoric de caz, cât mai complet, bazat pe o documentație cvasi-exhaustivă, care să vizeze situația enegeticii nucleare în România. Sunt luate în considerare aspecte privind industria enegetică, cercetarea de profil, învățământul universitar, politicile de dezvoltare, formarea și dinamica opiniei publice.
Unele învățăminte ale unui secol și jumătate de fizică și energetică nucleară românească
Dan Șerbănescu
În prezent atât în literatura de specialitate, cât și cea cu caracter istoric făcută din perspectiva societății, nu există abordări sistematice preocupate de elementele care au propulsat sau au frânat la nivel național, în ultimul secol și jumătate, domenii ale fizicii nucleare aplicate și cele ale tehnologiilor nucleare energetice. Din multitudinea de abordări existente răzbate astfel, ca o condiție a unei relansări pe baze solide a domeniului aflat în plin avânt în prezent, necesitatea identificării acelor mecanisme de profunzime responsabile atât de salturi incredibile, cât și de eșecuri de neexplicat până în prezent în aceste domenii în spațiul românesc.
Atât fizica nucleară românească, cât și domeniile tehnologiilor nucleare sunt conectate la cea europeană vestică, de aproape un secol și jumătate, respectiv un secol, cu participare și realizări de vârf, participare pe care o denumim în acest demers „sincronie”. Ambele domenii au avut și au trăsături definite ca fiind de „sincronie” într-o evoluție gradată, pe care o putem denumi starea statică de stabilitate a modelelor și teoriilor acceptate de cunoaștere a domeniului, cu descoperiri așteptate și în mare parte previzibile.
Și cu toate acestea, lumea acestor domenii a cunoscut și în spațiul nostru cultural istoric atât momente de sclipiri ieșite din comun, adevărate vârfuri ale domeniului recunoscute internațional, cât și momente și perioade de eșecuri greu de explicat doar pe palierul istoricizant socio-politic, mai ales deoarece au avut loc în diverse spații socio-politice. Pe acestea le vom denumi „diacronice”, în încercarea de corelare cu teoria specifică „sincronică”, ce caracterizează momentele care au schimbat profund cursul evoluțiilor „sincrone”, pentru cazul particular al spațiului nostru cultural științific. Multe dintre acestea aparțin numai acestui spațiu geo-cultural, având un specific care este supus analizei, cu ochiul cunoașterii din interior al domeniului și în încercarea de a le circumscrie teoriilor generale existente, cum ar fi cele filosofice clasice, sau cele din descrierea evoluțiilor prin paradigme și / sau motoare de evoluție duble sau triple etc.
Este adoptată o abordare multifațetă interdisciplinară, făcută atât în cunoștință de cauză asupra specificului acestor domenii ale cunoașterii, cât și din încercarea de a le circumscrie conceptelor filosofice și sociologice aplicabile acestora și dezvoltate până în prezent. Sunt analizate studii de caz ce pot fi considerate reprezentative, într-o încercare de a dezvolta sugestii pragmatice, care deși poate sunt empirice sunt formulate de cunoscători din interiorul lor și sunt de mare utilitate pentru abordările viitoare la nivel național în acest domeniu al fizicii și energeticii nucleare.
[1] Immanuel Kant, Critica rațiunii pure, Traducere, Studiu introductiv, Studiu asupra traducerii, Note, Bibliografie selectivă, Index de concepte german-român, Index de concepte român-german, de Rodica Croitoru, București, Paideia, 2019, p. 918.
|
ACADEMIA ROMÂNĂ Comitetul Român de Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei |
SESIUNEA DE PRIMĂVARĂ
Rolul organizațiilor profesionale in cunoaștere si gestiunea unor domenii de vârf- Studiu de caz GLERUNR, un think tank de analize de risc
25 aprilie, 15-18
Sala de Consiliu a Academiei Române, Calea Victoriei 125
PROGRAM
Moderator
Constantin Stoenescu
Gheorghe M. Ștefan
Considerații introductive
Constantin Stoenescu
Democraţia deliberativă şi utilizarea energiei nucleare
Dan Șerbănescu
Aspecte generale ale riscului in centrale nucleare și principalele probleme actuale
Petre Cornel Min, Dan Șerbănescu
GLERUNR un think tank românesc și rolul organizațiilor profesionale in cunoașterea si gestiunea riscului nuclear
Rezumate
Democraţia deliberativă şi utilizarea energiei nucleare
Constantin Stoenescu
Democrația deliberativă, înțeleasă ca teorie și practică a acțiunii politice cu privire la exercitarea guvernanței, este invocată din ce în ce mai des în ultima vreme ca fiind un mod de angajare efectivă în procesul luării deciziilor a diferitelor părți ale societății, de la instituții guvernamentale la grupuri informale din societate. De asemenea, se subliniază că în cadrul democrației deliberative sunt luate în considerare diverse tendințe și procese de la nivelul sferei publice, de la acelea în care principalii vectori sunt organizațiile neguvernamentale la acelea inițiate de mass-media în diferitele ei formate.
Se consideră că principala virtute a democrației deliberative este aceea că asigură fluxuri de comunicare nebirocratizate, dar organizate, între diverse părți ale sferei publice care altfel nu s-ar intersecta. În acest sens, democrația deliberativă este văzută drept un cadru flexibil și favorabil pentru exprimarea unor interese diferite și divergente, lăsând fiecare parte să înțeleagă părerile celeilalte, să o înțeleagă, chiar dacă schemele conceptuale sunt diferite. Totuși, prin democrație deliberativă, societatea nu devine un forum anarhic în care fiecare își expune punctul de vedere, ci o rețea sau un sistem al deliberării în care opiniile diferite sunt interpretate și evaluate.
Scopul meu în această comunicare este să dezvolt aceste principii ale democrației deliberative și să le aplic la cazul utilizării energiei nucleare, în primul rând, la utilizarea ei ca cea mai bună soluție la nevoia globală de resurse energetice și la riscurile pe care le presupun schimbările climatice.
Aspecte generale ale riscului in centrale nucleare și principalele probleme actuale
Dan Șerbănescu
În general dezvoltarea științei și tehnicii moderne urmează traiectorii în concordanță atât cu evoluia civilizației la acel moment, cât și cu particularități semnificative fiecărei tehnologii. Însă cu cât gradul de complexitate al acestora crește, cu atât gestionarea impactului lor asupra societății este mai important de evaluat și controlat. Deși au un impact general deosebit de pozitiv asupra dezvoltării societății, fizica și energetica nucleară sunt un exemplu de înaltă complexitate pentru care evaluarea și gestionarea potențialului risc de impact negativ asupra mediului și al societății este foarte important.
Ca toate domeniile de înaltă tehnicitate, domeniul nuclear este reglementat și monitorizat continuu. Aceste acțiuni se desfășoară într-un cadru construit piramidal instituțional, atât la nivel internațional cât și național. Piramida instituțională a domeniului de reglementare, monitorizare și control al domeniului centralelor nuclearoelectrice este bine structurată și se prezintă în lucrare.
Această structurare cuprinde toate domeniile de impact: de la educația profesională, la cercetare, fabricație și exploatare, cu reguli și instituții din toate domeniile de activitate bine definite. Aceste instituții au o ierarhie bine stabilită și interacționează continuu între ele.
Caracterul general al instituțiilor, organizațiilor industriale și de cercetare-învățământ este caracterizat prin specializări stricte. În ultimele decenii s-a accentuat nevoia unor abordări interdisciplinare în evaluarea unor situații complexe ce apar in funcționarea instalațiilor complexe, subiect care devine de maxima actualitate în contextul dezbaterilor referitoare la rolul factorului uman în analize și decizii în epoca ce vine.
Obiectivul central al evaluărilor impactului centralelor nucleare și al întregului ciclu de combustibil este de a demonstra ca indicatorii negativi asupra mediului, oamenilor și societății în general sunt conform unor norme și valori strict definite și demonstrate. Acești indicatori sunt criteriile de risc nuclear. În lucrare se arată care sunt definițiile și accepțiunile pentru aceștia și modalitățile de demonstrare a acceptabilității lor.
În cadrul acestui proces de evaluare însă se constată continuu faptul că, în ceea ce privește factorul uman și instituțiile sale, expertizele umane individuale și în instituții au abordări limitate la anumite specializări, uneori chiar cu caracter partizan. Această situație a dus la identificarea necesității unor evaluări independente interdisciplinare, individuale sau colective. În cadrul simpozionului se va prezenta o entitate interdisciplinară care îndeplinește acest rol în sistemul nuclear național.
Grupul de Lucru pentru Evaluarea Riscurilor privind Urgențele Nucleare și Radiologice (GLERUNR) - un think tank românesc și rolul organizațiilor profesionale in cunoașterea si gestiunea riscului nuclear
Petre Cornel Min, Dan Șerbănescu
În procesul de reglementare și monitorizare a nivelului de risc nuclear evaluarea este deosebit de importantă, dar și supusă unor potențiale erori sistematice. Aceste erori sistematice pot fi compensate prin abordări interdisciplinare, care presupun organizări ce pot realiza acest lucru. La nivel național este xistă un mecanism, de tip think tank pentru evaluarea riscului nuclear denumit Grupul de Lucru pentru Evaluarea Riscurilor privind Urgențele Nucleare și Radiologice (GLERUNR), cu o misiune și obiective clar definite[1]. Pentru îndeplinirea scopului principal grupul își stabilește obiective care să revizuiască independent cadrul de reglementare, rezultatele monitorizărilor și acuratețea evaluărilor utilizând metodologii independente și abordări interdisciplinare, toate în scopul contribuirii la creșterea capacității de răspuns a sistemului național de management al situațiilor de urgență[2].
În cadrul grupului au fost analizate o serie de situații și lucrarea prezintă rezultatele obținute până în prezent și planurile de viitor[3].
[1] http://www.cncan.ro/grup-de-lucru/
[2] Ordonanța de Urgență nr. 21/15.04.2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă
HG nr. 557/2016 privind managementul tipurilor de risc
Anexa nr 1 la Hotărârea nr. 3/19.12.2017
Anexa Ordin CNCAN nr. 66/19.03.2018 Regulamentul de organizare si functionare GLERUNR
[3] http://www.cncan.ro/assets/GrupEvalRiscuri/Lucrari/RIDM.pdf Risk Inform Decision-Making, Dan SERBANESCU and Ana Lisa VETERE ARRELLANO Ce să faceți în cazul unui accident nuclear Detectarea Ru-106 pe teritoriul României
ACADEMIA ROMÂNĂ
COMITETUL ROMÂN DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE A ȘTIINȚEI ȘI TEHNICII
Divizia de Logică, Metodologie și Filosofie a Științei
anunță
simpozionul
Sincronie și diacronie, inovație și conservatorism în mediul tehnologic și științific românesc
21 martie, 15-18
Casa Oamenilor de Știință, Piața Lahovari, 9.
În literatura de specialitate științifică si tehnică există monografii extinse prezentând din punct de vedere istoric evoluția științei și tehnicii românești în epoca modernă. Activitatea de prezentare a acestor domenii ale cunoașterii, așa cum s-au manifestat și se manifestă ele la nivel național, este orientată în prezent spre o abordare istorică. Dar apare necesitatea completării cu o abordare filosofică ce analizează cauzele unor mari reușite sau ale unor evoluții în multe domenii tehnice și științifice românești cu mult sub așteptări. Un impact deosebit asupra propulsării acestor domenii îl poate avea identificarea cauzelor unor succese deosebite sau ale unor eșecuri, greu de explicat doar dintr-o abordare istoricizantă care identifică în exclusivitate drept cauze aspecte economico-sociale și/sau conjuncturi externe ostile.
Simpozionul își propune să analizeze domeniile științei și tehnicii românești, cu exemplificări din domeniile de vârf tehnologic și științific (cum ar fi cel al fizicii și energeticii nucleare). O evaluare diferită de cea simplu istorică poate identifica aspecte importante care explică momente de vârf dar și de cădere, precum și punctele cheie care pot impulsiona evoluția benefică viitoare pentru societate. Continuând exemplul, deși știința și tehnica energetică sau fizica nucleară aplicată se dezvoltă după traiectorii care au interferențe continue național-internațional și interculturale, totuși, implementarea rezultatelor acestora și evoluția națională au specificul lor clar, ceea ce face ca unele zone ale globului să fie avantajate față de altele, iar rolul componentei naționale să fie de foarte mare importanță pentru comunitățile naționale.
În acest sens, domenii de vârf ale științei și tehnicii românești pot fi un foarte bun subiect de studiu. Astfel, așteptăm să fie luate în considerare aspecte ale evoluției acestor domenii la nivel național în perioada fazelor recente ale revoluției tehnico-științifice (care pentru fizică si energetica nucleară românească înseamnă o perioadă între o jumătate de secol și un secol și jumătate). O abordare filosofică, poate să identifice aspecte suplimentare, care să sprijine dezvoltarea acestor domenii, adăugându-se la rezultatele evaluării istorice orientate spre prezentarea succesiunii activităților și cu marcarea aproape în exclusivitate drept motoare de evoluție a cauzelor economico-sociale și politice. Dorim ca o asemenea abordare a unor cauze ale evoluțiilor domeniilor de vârf științifice si tehnice să identifice specificul aspectelor de sincronie si diacronie, de inovație si conservatorism in mediul tehnologic si științific românesc, care a evoluat și evoluează într-un spațiu cultural cu multe trăsături specifice.
Simpozionul își propune să discute despre specificul forțelor care au asigurat sau frânat domenii de vârf la nivel național, în spațiul cultural românesc, definit în matrici care guvernează orice activitate intelectuală în acest spațiu.
Titlurile și scurte rezumate (cu diacritice) vor fi trimise până la 29 februarie 2024 la adresele Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea., Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.,
- Sunteți aici:
-
Acasă
- SIMPOZION