ACADEMIA ROMÂNĂ

Comitetul Român de Istorie și Filosofie a Științei și Tehnicii 

Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei 

 

 

SESIUNEA DE TOAMNĂ / ANUALĂ - 2020

5 noiembrie 2020, orele 15-17:15

on-line; 15-17:15  (Zoom, în trei ședințe de câte 40' (30' + 10') cu pauză de 5' între ele)

 

Apel la contribuții 

 

PROGRAM

 

Gheorghe M. Ștefan

Relația cunoaștere – știință– matematică sub imperiul tehnologiilor informatice

Dan Şerbănescu

Fizica și energetica nucleară românească – retrospective și perspective. O abordare epistemologică

Ștefan Trăușan-Matu

Se poate „încărca” mintea unei persoane într-un program de calculator?

 

REZUMATE

 

Relația cunoaștere – știință – matematică sub imperiul tehnologiilor informatice

 

Gheorghe M. ȘTEFAN
DLMFS

 

             Tradiția ultimelor câteva secole permite matematicii să ne dezvăluie înțelesuri pur formale, științei să adauge acestora înțelesuri dobândite prin experiment sprijinit formal de matematică, iar acestora cunoașterea le adaugă înțelesuri accesate pur experimental. Tehnologiile informaționale (TI), reușesc, în ultimele câteva decenii, să modifice echilibrul ierarhic stabilit între sens, semnificație și sintaxă în trio-ul format de cunoaștere, știință și matematică. Prin raportarea la TI, relațiile dintre acestea din urmă se modifică, în primul rând pentru că natura lor este puternic influențată de noul actor pe scena interacției minții umane cu existența. Relația cu TI a fiecărei forme de acces la înțelesurile existenței devine dominantă, iar interacția dintre aceste forme se realizează din ce în ce mai intens prin mediile informaționale. Poziția centrală și mediatoare pe care o capătă TI induce relații mai complexe și mai nuanțate în trio-ul cunoaștere – știință – matematică, fapt ce va permite, sperăm, accesul la un spectru largit al înțelesurilor.

*

Fizica si energetica nucleară românească – retrospective și perspective

O abordare epistemologică

Dan ȘERBĂNESCU
DLMFS

 

                Se prezintă rezultatele analizei unor aspecte legate de fizica și energetica nucleară românească de la începuturi până în prezent, făcută din perspective ce adoptă metode sistematice de alt tip decât cele istoricizante. Evaluările se fac utilizând unele metode propuse anterior de autor (conform referintelor) pentru  identificarea paradigmelor și trasăturilor importante ale acestor fațete ale fizicii și energeticii nucleare românești. Scopul evaluărilor este de a identifica trăsăturile specifice, care să ofere explicații pentru  rezultatele deosebite dar și pentru eșecuri. Concluziile pot sta la baza unor planuri de revigorare a acestor domenii        

 

 

Refererințe:

 

  1. Dan ŞERBĂNESCU - O analiză a energeticii nucleare românești (An analysis of the Romanian nuclear energetic engineering), http://noema.crifst.ro/ARHIVA/2015_3_02.pdf, ACADEMIA ROMÂNĂ, NOEMA, Comitetul Român de Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii Volumul XIV (2015)
  2. Dan Serbanescu, Some Issues on Possible Connections between Creativity in Science and Technology and Old Cultural Frameworks, November 3rd 2016, DOI: 10.5772/65413, Proceedings of the International Conference on Interdisciplinary Studies (ICIS 2016) - Interdisciplinarity and Creativity in the Knowledge Society, https://www.intechopen.com/books/proceedings-of-the-international-conference-on-interdisciplinary-studies-icis-2016-interdisciplinarity-and-creativity-in-the-knowledge-society/some-issues-on-possible-connections-between-creativity-in-science-and-technology-and-old-cultural-fr
  3. Prezentare la Invited speaker la conferinte Quantum Mechanics si Nuclear engineering reprezentand CRIFST si SNN
  4. Prezentari la seminare / școli de vară

I.  Cernavoda 24-25 Iunie 2019, DOI: 10.13240/RG.2.2.28998.70401, Conference: Romanian Academy CRIFST Division of Logics and Models Scoala de vara Cernavoda 2019 Seminar comun CRIFST SNN la Cernavoda in anul Presedintiei Romaniei la Consiliul Europei si cu ocazia a 150 de ani de fizica si energetica romaneasca.

II.  Academia Romana Comitetul Român de Istoria si Filsofia Ştiinţei şi Tehnicii (CRIFST), April 2019, DOI: 10.13140/RG.2.2.28273.22884 scoala de vara Brasov CRIFST UNiversitatea Brasov. Aceste aspect au fost reluate in prezentari la alte evenimete CRIFST ilustrand specificul cercetarilor si rezultatelor fizicii si energeticii nucleare romanesti, din perspectiva epistemologica

III. Academia Romana Comitetul Român de Istoria si Filsofia Ştiinţei şi Tehnicii (CRIFST) Cu trimiteri la experiențe la nivel național și internațional, January 2019, DOI: 10.13240/RG.2.2.28999.70402, Prezentare la Seminar Principiile cercetării științifice și Academia Română ca vector al dezvoltării culturii naționale

IV.  Energetica si Fizica nucleară românească O viziune epistemologica, neistoricizanta a unui secol și jumătate, Sedinta GCI/DLMFS 13 decembrie 2018, Academia Romana Comitetul Român de Istoria si Filsofia Ştiinţei şi Tehnicii (CRIFST) Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei (DLMFS) Grupul de Cercetari Interdisciplinare (GCI), December 2018, DOI: 10.13146/RG.2.2.22311.75881, Sedinta GCI/DLMFS Academia Romana 13 decembrie 2018

*

Se poate „încărca” mintea unei persoane într-un program de calculator?

 

Ștefan TRĂUȘAN-MATU
DLMFS

               

                Se discută din ce în ce mai mult în ultima perioadă de trans-umanism și post-umanism, adică, în primul caz, de extinderea capabilităților umane cu tot felul de „proteze” sofisticate, inclusiv cipuri implantate în creier. Deja s-au făcut experimente în acest sens cu implanturi pentru bolnavii de Parkinson și s-au proiectat circuite integrate miniaturale dedicate controlului acestei afecțiuni. În al doilea caz, al post-umanismului, se merge mult mai departe, până la încercarea de „încărcare” („uploading”, în engleză) a minții unei persoane într-un program de calculator din categoria agenților cu inteligență artificială (IA). Trebuie, în acest sens să se ia în considerare, printre altele, aspecte tehnologice, filosofice și pragmatice: Există încă probleme nerezolvate ale IA și importante implicații filosofice și etice ale acesteia. Perspective filosofice și pragmatice ale „încărcării minții” pot fi obținute plecând de la teoriile lui Mihail Bakhtin și Viktor Frankl.

 

          

 

ACADEMIA ROMÂNĂ

Comitetul Român pentru Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii (CRIFST)

Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofie a Ştiinţei (DLMFS)

 

organizează

SESIUNEA DE PRIMĂVARĂ - 2020

cu tema

 

Potenţialul ştiinţific individual, organizaţional şi societal 

30 aprilie 2020, orele 15-18

Sala de Consiliu, Academia Română

 

(Nu se ține live, ci, și pe baza PowerPointurilor din meniu, prin discuții colective prin email)

  

 

PROGRAM

 

1. Prof. univ. dr. ing. Gheorghe M. ȘTEFAN

m.c. al Academiei Române

DLMFS

Rolul autorității științifice în progresul cunoașterii

2. Lector univ. dr. Mihaela BUIA

DLMFS

Potențialul științific – foaie de parcurs

3. Drd. fiz. Mihaela CĂLINESCU

DLMFS

Scurtã incercare de dialog între stiinţã şi artã

Studiu de caz: Leonardo da Vinci

4. Prof. univ. dr. Ana BAZAC

DLMFS

Potențialitate – (condiții societale) – actualitate: tratamentul științei și tehnicii pornind de la o veche formulă aristotelică

 

 

 

REZUMATE

 

Rolul autorității științifice în progresul cunoașterii

 Gheorghe M. ȘTEFAN

 

Rolul autorității științifice s-a diminuat dramatic într-o lume domnată de evoluții tehnologice exponențiale, de o degenerare a capitalismului în consumerism și de proliferare a populismului unei clase politice corupte. Astfel, activitatea de cercetare științifică, care se desfășoară într-un mediu din ce în ce mai complex, nu mai poate fi administrată, ea trebuie sa evolueze în virtutea competențelor științifice, manageriale și antrepenoriale. Din păcate, suntem confruntați în prea mare măsură cu mecanisme administrative și cerinte consumeriste, iar autoritatea științifică nu mai este luată în considerare. Cercetătorul este prins într-o ”menghină” cu trei niveluri de constrângere, după cum urmează:

Stat – {Administrator – [ManagerCercetătorAntreprenor] – Investitor} – Piață

Va trebui să lăsăm pe seama mecanismelor de autoorganizare evoluția cercetării științifice și tehnologice, dar numai cu condiția ca facilitățile și mai putin restricțiile administrativ-financiare să genereze un cadru permisiv. Astfel, din intercația liberă între profesori/cercetători și antrepenori sperăm să rezulte o evoluție pozitivă.

 

 

***

 

 

Potențialul științific – foaie de parcurs

Mihaela BUIA

 

Potențialul științific (PȘ) este fără îndoială o forță motrice a evoluției întregii societăți. Componentele sale sunt destul de numeroase: personalul, educația, susținerea financiară, susținerea materială și tehnică și sursele de informare permanent actualizate. Firește, componentelor anterior menționate li se pot adăuga și altele. Și toate pot și trebuie să fie analizate grupându-le pe subcomponente, ce depind în mare măsură de domeniul în cadrul căruia este luat în considerare PȘ.

Desigur, PȘ ar trebui abordat din diferite puncte de vedere.

Mai întâi, există PȘ individual care poate fi urmărit din anii de școală până la sfârșitul implicării profesionale a adulților, indiferent de vârstă. Există și PȘ al diferitelor organizații, în mod deosebit al celor implicate în cercetarea de orice fel. PȘ societal este extrem de complex și nu se pot obține cu ușurință suficiente date sigure deoarece țările au încă sisteme legislative foarte diferite, au diferite scopuri și țeluri privind cercetarea și dezvoltarea precum și resurse extrem de diferite. Iar schimbarea priorităților, uneori imprevizibilă, are urmări și asupra PȘ implicat. Pentru contracararea consecințelor negative ale unui management defectuos al PȘ disponibil, țările trebuie să devină mult mai preocupate, capabile să atragă din ce în ce mai mulți jucători interesați.

PȘ, mai ales la nivel societal, trebuie analizat și pe domenii. Iar domeniile și particularitățile lor sunt strict legate de ramurile distincte ale științei: formală, naturală, socială și interdisciplinară. Componentele PȘ pot fi aceleași sau în mare măsură similare, dar procentul componentelor PȘ implicate diferă de la o știință la alta, de la un proiect la altul, chiar de la o etapă la alta a fiecărui proiect.

Decidenții societății trebuie să-și sporească permanent capacitatea de a investiga și evalua cerințele pieții pentru rezultatele cercetărilor în ansamblu, pentru a evita orice fel de risipă și în mod deosebit risipa de PȘ, al cărui rol în angrenajul concurențial dinamic este deosebit de important. Numai prin dezvoltarea și actualizarea permanentă a managementului foii de parcurs a PȘ poate fi evitată risipa și beneficiile pot fi sporite. Era digitală și globalizarea au generat cele mai mari, uneori drastice schimbări ale cerințelor și strategiilor privind PȘ.

 

 

 

***

 

 

Scurtã incercare de dialog între stiinţã şi artã

Studiu de caz: Leonardo daVinci

Drd. fiz. Mihaela Cãlinescu

 

Având în vedere mesajul transdisciplinar susținut de Divizia noastră, mi-am propus o foarte scurtã încercare de a redeschide o discuţie asupra dialogului între ştiinţã şi artã, particularizând într-un de studiu de caz care are ca subiect figura cea mai complexã a Renaşterii, Leonardo da Vinci.

Este un adevãr unanim recunoscut cã aceste douã mari categorii în care se înscriu activitãţile umane au convers de-a lungul timpului spre acelaşi deziderat comun al adâncirii cunoaşterii asupra a tot ce ne înconjoarã.  Heidegger îl parafraza pe nefericitul poet Holderlin, atunci când afirma: poetic locuieşte omul.

Paşii au fost lungi şi cu poticneli şi au trecut secole pânã s-a putut defini ştiinţa ca o instituţie organizatã, sistematicã, ce înţelege cunoaşterea despre lume şi concretizeazã cunoaşterea în legi şi principii verificabile.

Thomas Kuhn considera cã acumularea cunoştinţelor științifice este posibilã în cadrul paradigmelor separate, paradigme care funcţionând o anumitã perioadã sunt înlocuite de altele atunci când progresul cunoştinţelor impune apariţia de alte  paradigme.

Aceste paradigme sunt incomensurabile, spunea el. La fel sunt și ale științei și artei? Atât ştiinţa cât şi arta sunt creaţii complementare ale spiritului uman şi reflectã fiecare realitatea prin modelarea ei prin mijloacele specifice şi cunostinţele existente precum şi  sensibilitatea şi capacitatea de înţelegere  în diferite momente istorice.

Au existat din fericire personalitãţi care, prin aplecarea lor continuã spre cunoaştere, ca și prin înzestrarea naturalã, au contribuit, în timp si cu multe opinteli intelectuale, la dezvrãjirea lumii, deci la trecerea de la  imaginea plină de mistere la ce asistãm astãzi - un adevãrat boom informaţional.  Iar personalitățile care au contribuit mereu la acest proces au fost și savanții și oamenii de artă.

Arta şi ştiinţa au în comun reprezentarea cât mai aproape de adevãr a celor care ne înconjoarã, a mecanismelor şi resorturilor independente de om, dar şi  a  arderilor interioare şi  a cãutãrilor de  sine, într-o modalitate clarã, coerentã şi inteligibilã. În stiinţã, obiectivitatea este un deziderat important, poziția cercetătorului arătând doar complexitatea fenomenului obiectiv dar neînlocuind obiectivitatea (colectiv verificabilă) ca scop cu evidențierea subiectivității ; în cazul artei, cunoaşterea   ca obiectiv trece prin subiectivitate, este doar o concluzie a trăirilor estetice ale creatorului.

Totodatã, pe câtã vreme  obiectul ştiinţei este dat de  evenimentele sau procesele repetabile, arta are ca obiectiv esenţial sesizarea unicului.

În procesul de cunoaştere ştiinţificã este absolut necesarã modelarea matematicã,  și cel puțin aparent această condiție a cunoașterii nu se regãseşte in artã ; dar nu avem oare în pictură o rigoare asemănătoare ? (Regula secţiunii de aur, păstrarea proporţiilor, legile perspectivei, folosirea cunoştinţelor de anatomie artisticã (deschizător de drumuri fiind Leonardo da Vinci prin ale sale desene anatomice fantastic de frumoase şi corect realizate în urma disecţiilor),  teoria  culorilor, formele aerodinamice ale sculpturilor brâncuşiene care desfid legile gravitaţiei etc.)

Asemănarea dintre știință și artă a dus, astfel, și la definirea lor, cel puțin metaforică, prin echivalarea lor reciprocă (știința – e artã ce reprezintã un domeniu riguros logic (B.K.Ridle), utilul înseamnă și artă, arta este și utilă etc.)

Atât arta cât şi stiinţa opereazã cu simboluri. Și una și cealaltă urmăresc și se desfășoară prin esenţializare şi abstractizare.

Forma artisticã, în sens larg este o formã logicã, reprezentând proiecţia pulsului vieţii în structura spaţio-temporalã şi poeticã (Henry James).

Dar concret, arta  tinde spre ficţiune. Structurile artistice nu se pot reduce precis și clar la definiții raţionale deoarece funcţia spirituală a artei este relevarea semnificaţiilor din experiențele unice: ale creatorului și ale personajelor fictive/din situația fictivă ce devin obiecte obiective și autonome față de creator.

Ficțiunea este doar o formă de manifestare a imaginației. Și arta și știința presupun imaginaţia: gândirea prealabilă/ construirea mentală a obiectului dorit, selectând aspecte/funcții/proprietăți, creând modele și criticându-le din perspectiva obiectivului care se cristalizează pe măsură ce este gândit astfel. 

Studiul de caz –Leonardo da Vinci

Activitatea creatoare a lui Leonardo da Vinci s-a desfãşurat pe douã planuri tratate cu aceeaşi seriozitate şi dedicare toatã viaţa. Pe lângã operele de artã aflate în marile muzee ale lumii, lucrãri de referinţã în arta mondialã, a lãsat, în cele aproximativ 14000 de pagini ale jurnalelor sale pe care din pãcate  a apucat prea puţin sã le sistematizeze,  dovezi incontestabile ale preocupãrilor sale în aproape 50 de domenii,  dovedind prioritãţi absolute în multe din ele, anticipând direcţii de dezvoltare ale ştiinţei dar şi schimbând pentru totdeauna cutume artistice.  Aproape nici un domeniu nu i-a rãmas strãin:  chimie, metalurgie, arhitecturã, astronomie, metalurgie, muzicã, poezie, și multe din invenţiile  experimentate de el s-au regãsit abia cu secole mai târziu.

A fost o minte iscoditoare,  un autodidact devorat de curiozitate stiinţificã și a încercat sã completeze pânã la sfârsitul vieţii elementele de știință ce lipseau în educaţia umanistă la modã în acele timpuri în familiile înstãrite. Neastâmpãrata  lui sete de cunoaştere, receptivitatea  şi curiozitatea sa ştiinţificã referitoare la  fenomenele naturii  înconjurãtoare l-au fãcut sã experimenteze mereu, construind modele cu precizie şi funcţionalitate inginereascã.

Deja primele tablouri personale le-a  pregãtit dinainte prin  seturi de desene, pentru definitivarea formei celei mai perfecte ca expresivitate si semnificaţie. Dar la fel a tratat și obiectivele artisttice ulterioare. Exemple celebre au rãmas: -modelul in lut de lut pentru statuia ecvestrã uriaşã pentru Sforza a fost distrusã iar din proiectul de frescã pentru bãtãlia de la Anghiari mai sunt doar nişte cartoane cu desene  minunate.

I-ar fi trebuit în mod cert mai mult de o viaţã. Pornit pe drumul greu al aflãrii adevãrului ştiinţific, convins cã modelul lumii universului este unitar  şi armonios s-a îndârjit sã descopere cât mai multe cu mijloacele şi informaţiile existente în acel moment. Precedându-l cu 100 de ani pe Francis Bacon, a considerat, și dincolo de imaginarea unui aparat de zbor, că “Acela care ştie totul, poate totul. Trebuie doar sã-si afle aripile”.

I-ar fi trebuit şi o mai bunã înţelegere a contemporanilor sãi care deşi se fãleau cu el – recunoscându-i de la început  valoarea artisticã a lucrãrilor sale deosebite de tot ce se pictase panã atunci, îndemânarea de inginer militar şi fãuritor de hãrţi, constructor de poduri etc. – au preferat, în nepãsarea lor dictatã şi atunci ca şi acum de interesele personale, politice, economice, militare  ale marilor lumii faţã de creatori în general, sã-l iroseascã în activitãţi care sã adauge strãlucire şi fast vremelnicilor şi opulentelor lor curţi.

Spre sfârşitul vieţii a revenit de multe ori asupra observaţiilor timpurii din paginile jurnalelor, în vederea completãrii  şi definitivãrii. Timpul nu  i-a mai permis, murind la 67 de ani dupã o viaţã de zbucium şi peregrinãri pe la marile curţi care conduceau trufaşe oraşele mãcinate de rãzboaie şi orgolii: Florenţa, Milano, Roma.

Printre lucrãrile definitivate se află și acel faimos Tratat de picturã în care se regãseşte sintagma care cred eu cã vine şi în sprijinul subiectului prezentat:

Pittura e una cosa mentale.

Suspiciunile l-au fãcut sã ţinã ascunse multe din ideile sale. 

A fost şi rãmâne unic prin toatã opera sa, jurnalul sãu constituindu-se în sine, prin frumuseţea şi precizia desenelor sale, prin punerea în paginile scrise în oglindã, drept o operã de artã şi totodatã un obiect de studiu care încântã şi provoacã  neîncetat.

 

 

***

 

 

Potențialitate – (condiții societale) – actualitate: tratamentul științei și tehnicii pornind de la o veche formulă aristotelică

Ana BAZAC

 

            Tema simpozionului este una apăsat sociologică: o anchetă a condițiilor complexe din amontele cercetării științifice și a rezultatelor ei. Obiectivul sau subtextul acestei anchete este ameliorarea valorificării a ceea ce tema numește „potențialul” creativ individual – și, astfel, al societății ca atare – printr-o organizare mai bună, adică printr-o abordare științifică (și nu politică, sau mai clar, printr-o subordonare ideal totală a perspectivei politice față de abordarea științifică) a condițiilor societale de creativitate științifică. Tema presupune, astfel/tacit, premisa unei potențialități individuale și societale de la care, printr-un management cuprinzător al condițiilor societale, se ajunge la cercetare și la rezultate.

I

            Prima oprire în fața temei este dată de rememorarea teoriei lui Aristotel despre potențialitate și actualitate.

            Deși e logic – spunea și Stagiritul – ca noi, atunci când ne gândim la un lucru ca fiind posibil, să considerăm potențialitatea/posibilitatea sa ca anterioară existenței lucrului/actualității lucrului, în fapt tocmai actualitatea lucrului este anterioară potențialității, deoarece noi evaluăm mereu lumea plecând de la ce există și doar de aici ajungem, înapoi, la ideea posibilităților pre-existente; ba mai mult, dacă un lucru nu ar exista niciodată, in actu, ar fi neîntemeiat să vorbim despre vreo formă posibilă anterioară a sa; deoarece ar însemna să descriem o fantezie a noastră, și nu capacitatea lucrului respectiv de a fi. Or, în mod normal lucrurile sunt și actuale și potențiale, uneori doar actuale alteori doar potențiale, deoarece toate sunt lucruri precise ce se mișcă, din propria putere sau construite de om, și deci ce se înfățișează/au forma lucrurilor respective, deci au și capacitatea de a fi. 

(Dacă, de ex. musca efemeră, analizată de Aristotel în Istoria animalelor, 490a, dar nu sub acest aspect, are formele anterioare de nimfă și forma pre-adultă (subimago), e clar că aceste forme anterioare sunt potențialitatea muștei efemere adulte; dar dacă, prin absurd, nu ar exista decât formele de nimfă și de subimago, atunci nimfa ar fi potențialitatea formei finale subimago și în nici un caz nu am vorbi de musca efemeră deoarece aceasta nu ar exista/nu ar fi in actu/în actualitatea sa. Sau, dacă vrem să glumim (vezi Arunkumar, Metta & Nagaraju 2006), dacă fluturele de mătase nu ar exista deloc, atunci fie nu ar exista nici potențialitatea sa (multiplă) fie, dacă, să zicem, stadiul de crisalidă ar fi ultimul, atunci acesta ar fi actualitatea, iar stadiile de ou și de larvă/omidă ar fi potențialitatea. Dar dacă există și musca și fluturele, atunci chiar dacă în fața noastră e o muscă/un fluture noi tot putem să spunem că ea/el este actual deoarece are o potențialitate/putere care s-a manifestat prin stadiile anterioare). 

Așadar, pe de o parte, teoria lui Aristotel este o întărire subtilă/în buclă a premisei temei: da, realitățile existente justifică preocuparea pentru problema organizării condițiilor societale, prin care ceea ce este latent în creativitatea umană să  devină manifest.

            Pe de altă parte, inclusiv folosind exemplele de mai sus, atunci când analizăm lucrurile din punctul de vedere al actualității și potențialității nu o facem doar ca ontologie – ca redare a ceea există/are capacitatea să existe – ci și ca epistemologie, adică mereu potrivit a ceea ce cunoaștem/spunem despre lucruri. Această interdependență dintre ontologie și epistemologie este, aici, o primă dovadă a genialității lui Aristotel:  desigur, înainte de toate, el a descris lumea animalelor – deci ce/cum sunt ele, din observații directe sau indirecte – iar apoi a explicat și de ce stau lucrurile așa cum  sunt/au fost descrise; dar și descrierea și schițarea cauzelor sunt făcute cu concepte ce sunt/au la bază teorii, adică semnificații, iar analiza acestor concepte și semnificații – la Stagirit este o analiză a limbajului, parte, ea însăși, a înțelegerii cunoașterii – este ceea ce îndreptățește și descrierea și relevarea cauzelor; adică această analiză a limbajului este o bază pentru cercetarea empirică.

            Într-adevăr, Aristotel este părintele european al perspectivei empirice, adică al cunoașterii/concluziilor trase din experiența de observare. Dar în același timp – și, aici, este a doua dovadă a genialității lui Aristotel – perspectiva empirică nu e unilaterală: deoarece cunoașterea rezultată nu este niciodată o simplă reflectare/descriere a lucrurilor, ci are drept fundament tocmai descompunerea multiplelor semnificații ale conceptelor folosite de către oameni pentru a explica lumea. (Mai corect este, deci, să îl socotim pe Aristotel și părintele perspectivei științifice holiste, și din punct de vedere epistemologic și ontologic: ceea ce implică mereu și întrepătrunderea dintre știință și filosofie).  Astfel, potențialitatea este nu doar ceva ce este anterior – deci cauză, dar de diferite feluri – a ceva, ci și calitatea, din nou de diferite feluri/din diferite puncte de vedere, deci totul este (desigur, este, deci este obiectiv, spunem noi astăzi cu un cuvânt modern), dar este din perspectiva în care îl privim (Metafizica, cel puțin  1007a, 1007b, 1016b, 1017a, 1017b…mai ales 1021b, 1034b, 1045b, 1046a, 1047a…). Asta nu înseamnă relativism dizolvant, ci pur și simplu relevarea complexității lucrurilor: care nu pot fi reduse nici la un aspect/o calitate și nici la un moment al lor, ci implică mereu mișcarea între stadii/momente/forme, în funcție de rostul lor intern sau de cel dat de om.

            În acest sens, se poate spune fără șovăire că Aristotel a depășit, deci foarte devreme în istorie – și aici este a treia dovadă a genialității sale – perspectiva dihotomică: ce nu privește numai opoziția contradicțiilor într-o stare dată (și studiată de logică, după cum noncontradicția în aceeași stare dată este considerată de unii drept „în mod absolut” depășită prin coexistența contradicțiilor și deci prin principiul terțului inclus), ci și generarea sau mișcarea contradicțiilor. Acest ultim aspect este cunoscut în formularea populară celebră „Ce a fost mai întâi: oul sau găina”. Aristotel a explicat tocmai că dihotomia este o aberație: deoarece fiecare parte este, pentru cealaltă, și/când potențialitate și/când actualitate, în funcție de perspectiva relevată în semnificațiile conceptelor și din care se privesc lucrurile.

II

            De ce este importantă această teorie pentru problema noastră? Deoarece ea sugerează teza pe care o schițăm și care are două laturi. Potrivit primei, potențialitatea oamenilor – inclusiv potențialitatea creației științifice – există și, dacă nu este ajutată să se transforme în actualitate, pierderea, iremediabilă, este atât a indivizilor cât și a societății în ansamblul ei. La începutul secolului al XX-lea, Mark Twain a semnalat ce înseamnă această pierdere (Twain 1956): câteva personaje ajunse în rai și care arătau ca niște lucrători obișnuiți erau socotite, acolo unde domnea dreptatea și omnisciența, drept cel mai mare poet al lumii etc.; personajele nu își actualizaseră însă potențialitatea din cauza împrejurărilor sociale, sublinia mereu ghidul căpitanului vizitator. Cu mult înainte, Aristotel a demonstrat netemeinicia și a minimizării vreuneia din cele două stări – potențialitatea sau actualitatea –  în favoarea celeilalte, dar și a identității lor gândite absurd pentru aceeași stare. Nu, trebuie să concepem lucrurile în mișcare: a considera că ‘ceea ce e lipsit de potență este imposibil’ este la fel de greșit ca a spune că ‘nici o ființă nu va avea nici măcar facultatea de a percepe, dacă nu va avea senzația în stare de act’, sau ‘arhitectul, când va înceta a mai construi, nu va mai poseda această artă’ (Metafizica, 1047a, combătându-i pe megarici). Concluzia este aceeași cu a mesajului temei propuse în simpozion (inclusiv în Apelul la contribuții): este necesară realizarea potențialității creatoare a, în principiu, tuturor indivizilor prin asigurarea condițiilor pentru actualizarea sa.

            A doua latură a tezei susținute aici este că, din punct de vedere epistemologic, suntem martorii unei selecții a temelor și mijloacelor/instrumentelor de cunoaștere atât teoretice cât și practice, făcute (și) dintr-o perspectivă exterioară științei: adică are loc o selecție arbitrară ce viciază raportul complex dintre potențialitate și actualitate. Dacă temele – și mijloacele cognitive – sunt alese astfel, rezultă că o parte semnificativă a potențialității științifice este anihilată, în timp ce o parte din forma actualizată a cercetării științifice trimite la o potențialitate ea însăși deviată. Dacă, de ex. se selectează prioritar teme aplicabile în armament, atunci temele legate de ecologie și biologie sau, în tehnologie, legate de ventilatoarele necesare pandemiei actuale suferă de resurse insuficiente: ceea ce s-ar putea realiza dacă ar exista resursele necesare, iar atunci s-ar realiza potențialitatea  din aceste domenii. În timp ce canalizarea resurselor spre proiectarea și fabricarea armamentului trimite la punerea față în față atât a potențialității cât și a actualității din acest domeniu cu principiul final al telos-ului.   Cu alte cuvinte, deși privește temele din punct de vedere epistemologic, această a doua latură a tezei se află sub același mesaj sociologic ca prima latură.

 

            III

Totuși, o ultimă punctare este mai strict legată de epistemologie. Este vorba chiar de alegerea paradigmelor (teorii-cadru) în care are loc dezvoltarea științei (și tehnicii, deci). Mai clar: paradigmele se formează – și, deci, se aleg – în procesul de cercetare științifică și de proiectare și aplicare tehnică. Dar acest proces nu este autonom față de constrângerile societale, concret, față de resurse și alocarea lor: care este un apanaj al puterii economice și politice structurale (și nu doar conjuncturale). De obicei, aceia care discută problemele științei o fac separând cu totul constrângerile societale de logica științei. Și, metodologic, pe de o parte, au dreptate: ca orice sistem, și acela al științei (și al tehnicii) are/au o autonomie față de sistemul mai cuprinzător ce îl/le conține și a înțelege cum funcționează sistemul științei (și al tehnicii) înseamnă a-l privi/ a le privi tocmai în această autonomie. (Vezi „știința este potență prin faptul că cunoaște rafinarea lucrurilor”, Metafizica, 1046b). Dar autonomia este, evident, relativă. Astfel că (tot metodologic), pe de altă parte, cei menționați mai sus nu au dreptate atunci când consideră autonomia științei și tehnicii față de constrângerile societale drept absolută. Dimpotrivă – iar această afirmație reflectă interdependența din realitate – ritmul realizării științei și tehnicii (Bazac 2016) adică ritmul realizării logicii lor intrinseci, depinde nu doar de sinuozitățile cunoașterii ci, poate mai ales, de organizarea societală și, mai specificat, de prioritățile avute în vedere de sponsorii și beneficiarii direcți ai științei și tehnicii.

            Ce înseamnă formula „de obicei” de mai sus? Tocmai că o bună parte dintre cercetători și-a însușit/internalizat punctul de vedere ideologic oficial al puterii economice și politice structurale despre știință și tehnică: că beneficiul restrictiv al sponsorilor științei și tehnicii ar fi legitim și la fel de legitime ar fi, deci, alegerea  de către sponsori a temelor și condiționarea de către ei a direcțiilor de cercetare. De aceea (sau vezi chiar faptul că) are loc și o „autocenzură” a cercetătorilor ce îi determină să se înscrie în temele „la modă”, să se plieze paradigmelor dominante, să ocolească cercetările ce le chestionează și să excludă spiritul critic fie și „în timpul liber”, opus soluției propuse de Kant acum mai bine de 230 de ani (în Ce este luminarea?, 1784).

             Prezumția alegerii din exteriorul științei chiar a paradigmelor poate părea excesivă. Dar ea nu este deloc. Dacă avem în vedere doar exemplul istoric celebru al dezinteresului clasei conducătoare grecești antice pentru inovare tehnică semnificativă și răspândirea sa – inclusiv deoarece a existat un izvor mereu proaspăt de forță umană motrice – deja o înțelegem. Dar există o diferență esențială între acest exemplu – în care actualizarea selectivă a unor potențialități (vezi computerul din Antikythera, Freeth et al. 2006) a fost determinată în afara unei intenții conștientizate și dezbătute – și, pe de altă parte, finanțarea selectivă a cercetării, amânarea unor programe sau desființarea lor în zilele noastre.  După cum, este deja bine-cunoscută strategia de decenii de minimalizare a cercetărilor ecologice holiste, a unor direcții din medicină sau din economie (vezi ignorarea lui N. Georgescu-Roegen de acum mai bine de 45 de ani).

            În sfârșit, dacă unii cercetători au arătat că o cauză importantă a diminuării descoperirilor revoluționare este tocmai finanțarea împiedicată a științei – deși aparent cheltuielile cu știința sunt din ce în ce mai mari – (Collison and Nielsen 2018), înseamnă că, într-adevăr, în ecuația potențial individual, potențial organizațional, potențial științific, potențialul organizațional nu e atât termenul mediu între celelalte (de fapt, fiecare este, la rândul său, termen mediu) cât factorul cheie pentru transformarea potențialului individual și al activității științifice ca atare în actualitate.

 

 

ACADEMIA ROMÂNĂ

COMITETUL ROMÂN DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE A ȘTIINȚEI ȘI TEHNICII


Divizia de Logică, Metodologie și Filosofie a Științei

în colaborare cu

Secția de Știința și Tehnologia Informației, a Academiei Române

 

organizează

 

SIMPOZION OMAGIAL MIHAI DRĂGĂNESCU

 

Pasul următor: Societatea Conștiinței (Drăgănescu & Kafatos) sau Societatea Post-Adevăr ?

 

20 martie 2020, orele 15-18

Academia Română, Sala de consiliu

(Calea Victoriei, 125)

 

 

PROGRAM

 

Dr. ing. Gorun Manolescu

DLMFS

Mihai Drăgănescu: tensiunea filosofică

 

 

 

Dr. ing. Marius Arghirescu

Dr. mat. Lucian Spriridon

DLMFS

Corespondenţa în fizica teoretică a conceptelor de lumatie şi informaterie din ortofizica drăgănesciană

 

 

 

Prof. univ. dr. ing. Gheorghe M. Ștefan

m.c. al Academiei Române, DLMFS

Binele-valoarea-adevărul: spațiul mental al societății conștiinței

 

 

Prof. univ. dr. Ana Bazac

DLMFS

Ideal și real în paradigma „societății conștiinței”: explicația controlată de valoarea de adevăr versus explicația din momentul „post-adevăr”

 

 

Prof. univ. dr. Radu Negoescu

Academia de Științe Medicale

Către societatea conștiinței: o cursă cu obstacole post-truth

 

 

Dr. Mihaela Muraru–Mândrea

 

Transformarea gândirii – principiul societăți conștiinței

 

 

C.șt. II dr. hab. Henrieta Anișoara Șerban

DLMFS

„Sensul propriu al conștiinței”, memele și post-adevărul

 

 

Apelul la contribuții

 

 

REZUMATE

 

MIHAI DRĂGĂNESCU: TENSIUNEA FILOSOFICĂ

Gorun MANOLESCU

 

 

Mihai Drăgănescu spune: “Mulţi oameni din toate straturile sociale afirmă că mintea lor le spune că există ceva, au sentimentul că există ceva, un ceva care ar fi pentru unii o realitate aparte cu care mintea lor are contact, pentru alţii fiind divinitatea. […]” şi, mai departe „ Sistemul afectiv al creierului a apărut înaintea celui intelectual [ este vorba de mutaţia de la omul de neandertal la homo sapiens G.M.], ultimul fiind o adăugire la primul, aşadar afectivul şi intelectualul nu au apărut îmbinate de la început”. Toate acestea conduc la concluzia că, odată cu mutaţia menţionată, în creierul nostru a apărut o tensiune între intelect care se bazează pe informaţii din exterior şi amintiri în legătură cu astfel de informaţii şi afectiv sau „trăiri” cum le numeşte fenomenologia prin care o informaţie externă sau o amintire este chiar „trăită”, adică învelită/învăluită de afectivitate şi simţită în mod interior. O asemenea tensiune Mihai Drăgănescu o numeşte ”filosofică”, considerând-o responsabilă de ceea ce numim „viaţă spirituală”.

Cele de mai sus conduc imediat la întrebarea: o trăire este absolut subiectivă, nu în sensul constatării că ea există, ci în cel al unei semantici intransmisibile (fenomen Qalia) sau, mai degrabă, în cel care ar însemna o schimbare exterioară în lumea noastră de toate zilele ce ne înconjoară?

Răspunsul lui Mihai Drăgănescu, surprinzător, este „Nu”. Nici din punct de vedere semantic şi nici, uneori din punctul de vedere „obiectiv” al lumii ce ne înconjoară. Pentru că dacă acum corelăm cele spuse anterior cu modelul ontologic drăgănescian în cadrul căruia există o realitate ascunsă a ortosensurilor şi sensurilor susţinute de o altă ipostază a materiei decât cea cunoscută de la Aristotel citire, realitate care condiţionează „fizicul” (în sensul uzual al termenului), atunci am putea justifica acest „Nu”. Şi anume prin faptul că odată cu mutaţia şi apariţia lui homo sapiens a apărut şi o eventuală posibilitate internă a creierului uman de a pătrunde şi percepe intern, dar şi a acţiona direct în ortofizic. În acest fel, Mihai Drăgănescu introduce conceptul de „sistem introdeschis”, concept ce poate fi atribuit şi omului.

Intervine acum altă întrebare: restul animalelor, cu excepţia omului, nu au avut şi nu au direct acces, prin introdeschidere, la Ortofizic? Mihai Drăgănescu dă iar un răspuns care ar părea neaşteptat dacă nu urmărim cu atenţie firul călăuzitor al discursului său; şi anume că da, şi restul animalelor au acces la ortofizic; numai că singur omul poate fi conştient de un asemenea acces şi, potenţial, poate, tot conştient, să introducă noi sensuri în Ortofizic care, ulterior vor produce schimbări în fizic. A se vedea, în acest sens, „Experimentul (interior, filosofic) al conştienţei” (M. Drăgănescu)

Mai departe, poate introduce omul orice sens care-i trece prin cap în ortofizic, cu consecinţe palpabile în fizic? Da, în măsura în care sensul introdus nu contrazice un ortosens existent. Adică nu contrazice o tendinţă naturală existentă în ortofizic.

Iată cum asistăm plecând de la acea „tensiune” filosofică benefică la o teorie a creaţiei şi creativităţii, adică la una în care omul este chemat ca partener în jocul Naturii; cu o singură condiţie: să nu contrazică nişte legi ale acestei Naturi. Iar dacă dorim să intrăm pe tărâmul metafizicii aşa cum ne propune Mihai Drăgănescu în ultima sa lucrare (Societatea Conştiinţei) atunci putem spune că acele tendinţe naturale (ortosensuri) care se regăsesc în Ortofizic şi care nu pot fi încălcate au fost/sunt introduse de Divinitatea pe care Mihai Drăgănescu a perceput-o sub ceea ce el a numit „Conştiinţa Fundamentală”, fiind de „natura” informaţiei pure: „Dacă Dumnezeu este numele ultimei realităţi, […] atunci nu ar fi ceva mai mult decât informaţie” (M. Drăgănescu).

Dacă suntem (sau nu) aproape de o Societate a Conştiinţei? Răspunsul îl dă Profesorul în ultima sa carte, Societatea Conştiinţei cu înţelesul că ar mai trebui să trecem un ultim prag. Iar acest ultim obstacol ne poate conduce, dacă nu suntem conştienţi, la autodistrugere.

 

 ***

 

 

CORESPONDENŢA ÎN FIZICA TEORETICĂ A CONCEPTELOR DE LUMATIE ŞI INFORMATERIE

DIN ORTOFIZICA DRĂGĂNESCIANĂ

 

Marius ARGHIRESCU, Lucian SPIRIDON

 

 

Acad. Mihai Drăgănescu considera: ORTOFIZICA trebuie acceptată, nu drept altă fizică, ci drept una „la nivel mai adânc decât cel cuantic”. INFORMATERIA, care, în profunzime, structurează o materie amorfă, numită de autor LUMATIE și duce în acelaşi timp la ortosens.

Ortofizica postulează existenţa unei realităţi profunde numită ortoexistenţă şi considerată ca fiind atât sursă cât şi substrat al Universului. Pe acest palier al existenţei coexistă o materie potenţială profundă (ortomateria sau lumatia) şi informateria, definită ca materie informaţională în care informaţia se manifestă în primul rând fenomenologic. Cuplarea dintre informaterie şi ortomaterie dă naştere materiei din Univers.

Identificarea particulelor de informaterie şi lumatie în realitatea fizică, nevie, la nivel ortofizic profund, așa cum este cunoscută aceasta teoretic și experimental, depinde de stadiul actual de cunoaștere științifică.

În baza proprietăţilor lumatiei şi informateriei, desprinse din ortofizica Drăgănesciană, sunt identificate corespondenţele în fizica teoretică a acestor două concepte.

Se argumentează că așa-numitul cineto-eter subcuantic, constituit din eteroni care în stare liberă formează fluxuri gravitonice și de energie întunecată, este echivalent al conceptului de ‚infor-materie’ din ortofizică. Lumatia are corespondent în așa-numiții ‚simoni’ din teoria cineto-eteronică (autor dr.ing. Iulian Șomăcescu) și respectiv- centroizii superdenși electronici din teoria precuantică de geneză la rece (autor dr. ing. Marius Arghirescu).

 

 

***

 

 

BINELE-VALOAREA-ADEVĂRUL:

SPAȚIUL MENTAL AL SOCIETĂȚII CONȘTIINȚEI

 

Gheorghe M. ȘTEFAN

 

 ”Factual truths are never compellingly true.”

Hanah Arendt (1972)

 

Faptele au un corespondent mental prin reprezentare. Reprezentările se formeză, la propunerea unor ”specialiști”, în spațiul nostru mental de coordonate: Bine-Valoare-Adevăr. Conceperea propunerilor pentru reprezentări este o acțiune pe care lumea noastră a delegat-o oamenilor de știință, de artă, de presă, filosofilor, diverșilor formatori de opinie. Aceștia descriu (”poeții”), interpretează (”filosofii”) sau codifică (”matematicienii”) faptele prin metode specifice. Tranziția de la fapte la reprezentare se face pe un canal ”zgomotos”, motiv pentru care nu putem obține prezentări ale faptelor ci numai reprezentări mai mult sau mai puțin corespunzătoare realității. Toți ”specialiștii” deformează faptele, iar fiecare dintre noi receptăm propunerile lor în funcție de cum este structurat spațiul nostru mental. Nu trebuie neglijat nici ceea ce unii numesc mentalul colectiv. Binele, Valoarea și Adevărul nu pot fi absolute. Oricare dintre noi are un ”punct de funcționare” în spațiul său mental tridimensional și participă la unul dintre cluster-ele formate în spațiul mental colectiv. Din jocul cluster-elor lumii noastre poate emerge sau nu societatea conștiinței. Cât și cum ne ajută tehnologiile informaționale în procesul construirii societății conștiinței? Foarte mult, dar într-un mod periculos. Succesul va depinde de poziționarea punctelor de funcționare cât mai aproape de axa Bine-lui, axă de care ne-am ținut prea departe de-a lungul întregii istorii documentate.

 

***

 

 

IDEAL ȘI REAL ÎN PARADIGMA “SOCIETĂȚII CONȘTIINȚEI”:

EXPLICAȚIA CONTROLATĂ DE VALOAREA DE ADEVĂR VERSUS EXPLICAȚIA DIN MOMENTUL “POST-ADEVĂR”

 

Ana BAZAC

 

 

Prezentarea pleacă de la analiza conceptului de societate a conștiinței la Mihai Drăgănescu (2007). Dar obiectivul ei este acela de a lega acest concept de cel de adevăr și de acela de “post-adevăr”. Evidențiind caracteristicile primului concept, se arată că el este criteriul cunoașterii, chiar dacă întregul proces este contextual. (Cunoașterea însăși este definită și, în acest cadru, se arată că înțelegerea non-explicativă este doar un caz/un pas în cunoaștere).

Relativitatea și pluralismul justifică ele derobarea de criteriul adevărului? Dacă avem în vedere că oamenii comunică pentru a avea explicații despre lucruri, atunci observăm că adepții “post-adevărului” nu fac decât să îl substituie criteriului adevărului. Dar de ce ar fi mai bun criteriul “post-adevăr” decât cel al adevărului?

Trăsăturile perspectivei “post-adevăr” apar prin câteva exemple. Acestea aruncă o lumină și asupra cunoașterii științifice și asupra cunoașterii comune. Ca urmare, poate fi explicat contextul acestei noi forme de confruntare între raționalism și iraționalism.

 

***

 

 

CĂTRE SOCIETATEA CONȘTIINȚEI: O CURSĂ CU OBSTACOLE POST-TRUTH

Radu NEGOESCU

 

 

“O fantomă bântuie Europa" avansau Marx și Engels în 1848. Păstrând proporțiile, vedem că o altă stafie cutreieră azi “viral” lumea in toto, “furând startul” Societății Conștiinței teoretizate de Mihai Drăgănescu și Menas Kafatos la pragul secolului XXI: anume o împământenire (de la Pământ, Terra) a Societății „Post-Truth” - sintagmă în creștere cu 2.000% în 2016 față de 2015 cf. Oxford Dictionaries.

Post-Truth-ul, care ar semnifica mai degrabă Dincolo-de-Adevăr, țintește destrămarea Adevărului Absolut (legat de Conștiința Fundamentală a Existenței, cf. Drăgănescu, 2003) - spre care năzuind, Homines Sapientes au evoluat de la hoarde la societăți digi-conectate - în puzderie de micro-adevăruri individuale sau de grup (gangs) pilotate de porniri dintre cele mai imunde ce anihilează bruma de solidaritate&coeziune definind o comunitate și încețoșând granița dintre adevăr și minciună, conform tacticilor marketingului comercial (cf. Holmes, 2016).

Drăgănescu vede conștiința ca stare de conștiență complementată de un principiu moral decurgând din spiritualitate; atunci omul actual ar putea să nu fie în măsură să creeze o Civilizație socio-umană a Conștiinței, cât timp genetica sa cerebrală, aplecată mai degrabă catre egoismul sălbatic ancestral, domină achizițiile culturale epigenetice luminate de generozitatea față de aproapele. “Noul normal” de Dincolo-de-Adevăr, la care tocmai asistăm consternați, pare a-i da dreptate.

O soluție avută în vedere de filosof ar putea fi o conștiență asistată artificial prin implantarea de „proteze de conștiență“ neurocibernetice menite să accelereze evoluția mentală a individului mediu împotriva curentului ce-l sustrage influenței spiritualității. Problema este timpul scurt rămas la dispoziția omenirii care-și sapă groapa, de zor și irațional, precipitând colapsul Terrei (văzut de unii ecologi către 2100) în urma schimbării catastrofale a climatului global, de care este probabil legată și “noua ciumă” asociată cu mutațiile imprevizibile ale unor viruși comuni (cf. Negoescu et al, 2020).

 

***

 

 

TRANSFORMAREA GÂNDIRII – PRINCIPIUL SOCIETĂȚII CONȘTIINȚEI

Mihaela MURARU – MÂNDREA

 

"Omul şi societatea de pe pământ ar putea, după societatea cunoaşterii,

 să intre într-o perioadă, poate nu a societăţii conştiinţei,

ci într-una a prefigurării societăţii conştiinţei.

Va fi posibil, cel puţin, acest lucru sau mai mult decât atât?"

 (Mihai DRĂGĂNESCU)

 

În spațiul prefigurării societății conștiinței, dominanta activă este cea a schimbării modului de a gândi, lăsând în urmă modelul implementat de/prin educația cunoașterii, a experimentului depășit și a lansării unor noi teorii spectaculoase.

Aducând aici introdeschiderea ca principiu al purtătorului de ,,minte” și ținând cont de ortoexistența drăgănesciană, propunem un mod de înțelegere a lucrurilor ieșit din tiparul canoanelor stricte ale cercetării și explicând cum ar putea evolua ortofizica prin noi modele înăutrul și înafara ”inelului lumii materiale”.

Cu siguranță că admiterea teoriei stringurilor cu 10 dimensiuni și nu mai mult de atât, ne va plasa într-o lume a ipotezelor în care nu particula ci vibrația va fi importantă, chiar fundamentală pentru înțelegerea conștiinței, cu a sa decadimensiune: intuiția (și a celorlalte 5 simțuri-dimensiuni) care ne duce către ”Teoria cuantică și implicațiile acesteia deschid, așadar, ușa pentru teza că universul în sine poate fi conștient (deși această afirmație nu poate să fie dovedită prin metoda științifică obișnuită care separă obiectul de subiect sau observatul de observator) ”(Kafatos, 1999).

Modelul ortofizic propus de Mihai Drăgănescu, ar putea oferi repere şi pentru ştiinţa minţii şi conştiinţei, această din urmă putând urma două căi: ”- conştiinţa omului modificat prin mijloace biotehnologice și - conştiinţa artificială obţinută prin mijloace pur tehnologice”.

Trebuie arătat că deja aceste căi, care nu apăruseră atunci când erau în preocuparea autorului, constituie în prezent transumanismul, apărut ca urmare a progreselor biotehnologiei, medicinii, fizicii, electronicii, inteligenţei artificiale. Astfel se nasc premizele unor noi tipuri de conştiinţe.

Transumanismul are în vedere schimbarea naturii umane. Această idee ar putea afecta istoria umanității. Domeniile gândirii transumaniste avute în vedere până în prezent: superlongevitatea, superinteligența, superbunăstarea... devin cu siguranță pilonii unei noi conștiințe.

Admiterea lor întru desăvârșirea transumanismului va crea un nou sens existențial pentru filosofii științei și un nou țel: realizarea societății conștiinței generate de trans-arhem.

 

 ***

 

 

„SENSUL PROPRIU AL CONȘTIINȚEI”, MEMELE ȘI POST-ADEVĂRUL

Henrieta Anișoara ȘERBAN

 

 

Propunem în această prezentare un comentariu asupra unei posibile relații tripartite: aceea între „sensul propriu al conștiinței” (Mihai Drăgănescu), fenomenul memelor și fenomenul asociat ideii de post-adevăr. Așa cum arătam într-o lucrare din 2019 intitulată Conștiința și co-evoluția (mimetica) – o investigație, pornind de la Constantin Rădulescu-Motru (în Studii de istorie a filosofiei românești: Problema conștiinței, vol. XV), filosofia indică în mod clar faptul că, prin constituirea conștiinței umane, înregistrăm mai mult decât un eveniment în evoluția universului, conștiința fiind țelul și orientarea evoluției universului sau chiar „rezultatul sintetic al evoluţiei prin care a trecut întreaga energie universală”; un rezultat pentru care nu avem indicii concludente că ar fi un proces încheiat. Pentru Mihai Drăgănescu, „Omul şi societatea de pe pământ ar putea, după societatea cunoaşterii, să intre într-o perioadă, poate nu a societăţii conştiinţei, ci într-una a prefigurării societăţii conştiinţei”. Abordăm memele în spiritul definiției lui Richard Dawkins, dar într-un mod diferit decât în comentariile cunoscute. Deși ținem cont de comentariile critice asociate acestui fenomen memetic, propunem totuși o interpretare în care memele, aparent o abdicare de la societatea cunoașterii, o degradare a cunoașterii și o îmbrățișare a unui postmodernism dizolvant, simbolic pentru o societate post-adevăr, la un nivel mai profund, indică începutul unei etape integrative, caracterizată prin configurarea unei forme de minte-stup, a unei co-evoluții. Astfel, memele și post-adevărul sunt ceea ce se vede deocamdată, în desfășurarea unui fenomen extrem de complex, în timp ce aspectele mai importante ale unui sens propriu al unei conștiințe umane descrisă de (o) co-evoluție întru ortoexistență rămân încă ceva ascuns.

 

 

 

 

 

 

 

     

 ACADEMIA ROMÂNĂ

Comitetul Român de Istoria şi

Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii

Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei

ICN Pitești

S.N. Nuclearelectrica S.A.

 

 

organizează

 

Simpozionul

Energia nucleară și societatea

in cadrul

Conferinței Institutului de Cercetări Nucleare (ICN)

Nuclear 2020  

 

 Pitesti, Mioveni

Apelul la contribuții 

PROGRAM

Mioveni, 27 – 28 mai 2020

27 mai       

10:30 - 10:45  Mesaje ale conducerii

                                                 
  • S.N. Nuclearelectrica (SNN)
  • CRIFST / DLMFS
  • ICN
    

 

10:45-12:00    Sesiunea 1

Moderator: Prof. univ. dr. ing. Gheorghe M. ȘTEFAN, m.c. al Academiei Române

Prof. univ. dr. Ana Bazac,

DLMFS

 

 

De ce e nevoie de atâta energie și calculul integrativ al problemei energiei: filosofia cauzei finale

Dr. George Pascovici,

Horia Hulubei National Institute of Physics and Nuclear Engineering

(IFIN-HH)

 

 

Acceptarea socială a diferitelor surse de energie: regenerabil versus neregenerabil

     

 

 

12:15 pauză de prânz

 

14:00-16:00 Sesiunea 2

Moderatori: Dr. ing. Dan Șerbănescu și Dr. mat. Lucian Spiridon

Ș. l. ing. Eugen Vasile,

DLMFS

 

 

Cu privire la conceptul de “entanglement”

Dr. ing. Aurel Gherghina, drd. ing. Nicolae Nacioiu,

drd. mat. inf. Ștefan Emil Ionescu

 

 

Abordare Machine Learning în fizica nucleară

Dr. Marius Arghirescu,

DLMFS

 

 

Explicarea  numerelor  nucleare “magice” printr-un model de nucleu quasi-cristalin, de posibilă geneză la rece

     

 

 

28 mai

10:30-13:00    Moderatori: Dr. ing. Dan Șerbănescu și Dr. mat. Lucian Spiridon

Ing., dr. ec. Viorel Gaftea,

Secția de Știința și Tehnologia Informației a Academiei Române

 

 

Cât e vina omului în fenomenele globale?

Ing. Constantin Alin Tatu,

Dr. ing. Dan Șerbanescu,

SNN SA

 

 

Proiecte inovative și de dezvoltare in cadrul SNN SA

(Innovative and development projects in SNN SA)

Dr. Marius Arghirescu,

DLMFS

 

 

Ansamblu motor magnetic – generator magneto-electric tip “free energy”

Dr. ing. Dan Șerbănescu,

DLMFS

 

 

Reactoare naturale și reactoare create de om. Asemănări, diferențe, lecții

     

 


 

Rezumate

 

De ce e nevoie de atâta energie și calculul integrativ al problemei energiei: filosofia cauzei finale

(Why do we need so much energy and the integrative calculation of the energy problem: the philosophy of the final cause)

Ana Bazac

Ultima parte a titlului (‘filosofia cauzei finale’) se referă la conceptul creat de Aristotel, telos – care desemna ultima dintre cele 4 tipuri de cauze a căror numire, investigare și desfășurare ne permite înțelegerea lucrurilor. Telos însemna motivația profundă, de ultimă instanță a existenței lucrurilor: în fapt, era o punere sub semnul întrebării a acestei existențe. Pentru ce există?, care este rostul lucrurilor? – acestea au fost întrebările concretizate în conceptul cauzei finale, telos. (Deci dincolo de determinarea directă a lucrurilor/a lanțurilor cauză-efect).

Întrebarea nu reflectă o simplă speculație filosofică dincolo de chestiuni practice arzătoare și chiar deranjate de preocupări de analiză meta, din afara acestor chestiuni. Dimpotrivă, descoperirile științifice și tehnice actuale – de mijloace revoluționare de producere a bunurilor materiale, dar și de înțelegere a funcționării holiste a sistemului om-natură – repun într-un mod nou problema scopurilor în activitatea umană.

Ca urmare, se intuiește perspectiva comunicării: nu aceea a mijloacelor și problemelor legate de producerea energiei – mereu mai multă, cum și în condiții de siguranță și eficiență din ce în ce mai mari – ci aceea a rostului unei mereu mai multe energii. Desigur că întrebarea integrează energia în funcționarea lumii, pusă evident sub aceeași chestionare a telos-ului. Această perspectivă integratoare schimbă tipul dominant de calcul economic în general și al celui al energiei în special, dar această schimbare este consonantă cu tendința actuală de economie ecologică: mai clar, calculul nici unei activități economice – aici, calculul producerii energiei – nu trebuie să mai aibă în vedere doar costurile interne, directe și imediate, ci mereu și acelea externe, indirecte și pe termene diferite, inclusiv lungi. Iar astfel, calculul eficienței energiei (raportul dintre costul mărimilor de input și prețul energiei produse) este legat de și se integrează în calculul folosirii energiei, adică al integrării sale în obiectele și activitățile ce o folosesc. Discuția despre energie trimite, astfel, la o imagine globală sine qua non controlului uman al lumii.

Focalizarea asupra scopurilor – și, desigur, nu imediate, funcționale, ci largi, pe termen lung și privind și subiectul constructor și întregul său mediu, inclusiv natura – schimbă perspectiva dominantă de a face (punându-se întrebările ce? și cum?) din ce în ce mai mult. Vechiul model al lui Kardashev despre cantitatea de energie valorificată – adică inclusă/transformată în obiecte și servicii – drept criteriu al ierarhizării civilizațiilor raționale trebuie amendat cu acest nou criteriu al  evaluării folosirii generale a materiei și energiei: telos-ul, scopul final al obiectelor și serviciilor rezultate prin valorificarea energiei (și materiei).

 

***

 

Acceptarea socială a diferitelor surse de energie: regenerabil versus neregenerabil

(Social acceptance of different sources of energy, renewable versus nonrenewable)

  1. Pascovici

Social acceptance of different energy sources is a rather complex phenomenon, at the interplay of various aspects as socio-political, community and market acceptance. It has to deal with the acceptance of institutional settings of classical and renewable energy sources by key stakeholders as well as the acceptance of the larger public. The community acceptance refers to specific smaller or larger industrial plants and the reactions of the local stakeholders which are directly affected, both residents and local authorities. Market acceptance refers to the diffusion of energy resources technologies within the market participants, both consumer and companies. It is shown that the public acceptance varies from country to country and in different time periods, depending on the acceptance situation. It is assumed that the national context is a relevant factor of stability, although so far, only a few studies have addressed this issue in depth.

Why are some energy sources regarded as “clean” and others as “dirty”? - a brief analysis of the dirt of clean energy sources and the cleanliness of the dirty one. Do we accept comparative risk assessment and multi-criteria decision analysis? and if not, why not?

Social acceptance of different energy resources has been approached from various disciplinary angles and from experimental and theoretical backgrounds. As the research field matures, an increasing number of publications offer wider conceptual frameworks, consolidating different points of view. It is interesting to see how quickly the existing literature is reviewed, new comprehensive approaches are proposed, and some hypotheses of the research fields are often questioned. And as the research field matures, an increasing number of publications offer larger conceptual frameworks, consolidating some different points of view, reviewing existing literature, proposing new approaches and questioning other assumptions of research fields.

 

 

 

***

 

Cu privire la conceptul de “entanglement”

(On the concept of “entanglement”)

 

Eugen Vasile

 

 

În fizică, în special în domeniul opticii cuantice, o anumită formă de corelaţie a stărilor este numită “entanglement”. În scopul de a realiza experimente inteligibile este de importanţă practică a spune dacă o stare este “entanglată” sau nu.

Matematica conceptului “entanglement” este analizată în limbajul teoriei cuantice (vectori de stare, funcţie de undă, bit cuantic, operatori unitari de evoluţie, operatori liniari autoadjuncţi pentru mărimi fizice observabile etc). În dorinţa de a se efectua calcule numerice s-a ajuns la o extindere exagerată a formalismului matematic (în special a formalismului “bra-ket” al lui Dirac) din cauza căruia este estompat sensul fizic ce nu ar trebui scăpat din vedere nici un moment.   

Sensul unor termeni sau definiţii matematice continuă să rămână neclare ingineriei experimentale. Spre exemplu aserţiunea matematică cum că vectorul nul nu reprezintă nicio stare, deoarece are norma 0, diferită de 1, este în conflict cu axiomatica completă a structurii algebrice de spaţiu liniar (spaţiu Hilbert) deoarece superpoziția a două stări iniţial identice dar defazate ulterior experimental cu 180° dau starea nulă. De asemenea, în fizica cuantică, un „eveniment” este legat de ideea „colapsării” funcției de undă ca urmare a unei operațiuni de măsurare (observare sau interacțiune cu un aparat de măsură - în general un sistem observator extern, într-un montaj de laborator).

În lucrare se reformulează concepte fundamentale şi notaţii specifice, fără a face mereu apel la reprezentări numerice (cum sunt cele “bra-ket”). Câmpul numerelor complexe intervine o singură dată, la început, când se defineşte de o manieră pur filosofică (metaforică) structura algebrică de spaţiu liniar al stărilor, ca spaţiu Hilbert. Cum în calculator nu se pot introduce „vectori filosofici” sunt totuşi necesare şi reprezentările numerice; acestea sunt legate întotdeauna de o anume submulţime de vectori de „bază” în spaţiul liniar, în general subînţeleasă, dar care ar trebui explicitată de fiecare dată, ea fiind expresia directă a montajului de pe masa de laborator. Esenţial este izomorfismul canonic al unui spaţiu liniar (fizic) cu spaţiul liniar al vectorilor numerici ce reprezintă vectorii fizici într-o bază (şi ea fizică) dată. În acest sens este evidenţiată importanţa unei celebre teoreme a lui Frederic Riesz de reprezentare a funcţionalelor liniare şi continue.

Regula lui Max Born (premiul Nobel şi pentru ea) este evidenţiată de o manieră elementară cu sensul său fizic şi cu posibilitatea de a trata cu mijloacele fizicii cuantice orice fenomen unde apare o putere proporţională cu funcţia cos2 care fiind totdeauna pozitivă şi subunitară se pretează imediat la interpretare ca fiind o „probabilitate”.

Formalismul operatorului densitate este utilizat şi proprietăţi nu tocmai intuitive ale stărilor sunt descrise cu ajutorul operatorilor „proiectori”. Relaţia strânsă între conceptul “entanglement” şi algebra liniară, în special noţiunea de produs tensorial, este esenţială pentru analiza efectuată. Stări pure, stări mixte, stări entanglate sunt analizate în acest cadru.

Astfel, pentru un sistem global format din două sub sisteme, având ca spaţii liniare ale stărilor U de dimensiune m respectiv V de dimensiune n, spaţiul liniar al stărilor este produsul tensorial UÄV cu dimensiunea m´n (cardinalul produsului UÄV - cartezian). Coeficienţii reprezentărilor numerice pentru anumiţi vectori din UÄV pot proveni ca produse ale celor m coeficienţi de reprezentare ale unui vector din U cu fiecare coeficient de reprezentare a unui vector din V  dar aserţiunea reciprocă nu este valabilă; aceasta deoarece am avea de rezolvat un sistem de m´n ecuaţii cu m+n necunoscut care deci este supradeterminat. Diferenţa  m´n-(m+n) indică gradul de supradeterminare fiind legat de imposibilitarea factorizării, deci de entanglarea stării sistemului global. În cazul 2´2-(2+2)=0 pare că sistemul ar putea fi rezolvat dar se poate exemplifica pe sistemul format din doi biţi cuantici că factorizarea nu este întotdeauna posibilă.

În final se face o scurtă analiză lingvistică privind terminologia specifică conceptului.

 

Cuvinte cheie: fizică cuantică, bit cuantic, entanglement, spaţiu Hilbert, produs tensorial.

 

 

***

 

Abordare Machine Learning în fizica nucleară

 (Machine Learning approach in nuclear physics)

 

Aurel Gherghina, Nicolae Nacioiu, Ștefan Emil Ionescu

 

Machine Learning (ML) și Artificial Intelligence (AI) au găsit un loc în tehnologia noastră contemporană pentru a descoperi tipare, a clasifica și a prezice orice date mari.

Aceste clasificări și predicții găsesc aplicații de la social media, comportament online la activități bancare, circulație bursieră ș.a. Utilizarea recentă a ML în fizica energiei înalte pentru căutarea particulelor exotice și realizarea unor calcule mai rapide în calculele dinamicii moleculare a deschis punctele de vedere ale utilizării lor în științele fundamentale.

Datorită capacității de exploatare a tehnologiei nucleare în medicină, agricultură și energie curată, este necesar să existe o bază de date colectivă a diferitelor fenomene nucleare în scopuri de cercetare și diagnostic. Diferite organizații mențin baze de date ca standard și au o colecție de date observate și evaluate ale nucleelor de la sfârșitul anilor 1960.

Algoritmii de predicție ML nu oferă doar o curbă de regresie, dar sunt capabili să capteze modele mai complexe în date.Propunem explorarea unui astfel de algoritm pentru generarea modelului și predicție. Folosim datele nucleare disponibile și aplicăm algoritmul de predicție Gradient Boosted Trees. Acest algoritm este instruit pe eșantionarea aleatorie a 60% din date, cu o parte din acest 60% utilizat pentru validare. Această pregătire duce la un model de predicție, care este generat ca un arbore de regresie. GBT reduce funcția de pierdere și modifică modelul original prin corectarea erorilor iterative, până când eroarea se reduce la o constantă sau modelul începe să se potrivească. Restul celor 40% din date sunt utilizate pentru testarea modelului generat. Acest raport de 60%-40% este luat dupăoptimizare și se constată că funcționează bine cu observabilele considerate.

 

Explicarea  numerelor  nucleare magice” printr-un model de nucleu quasi-cristalin, de posibilă geneză la rece

  (Explanation of "magic" nuclear numbers by a quasi-crystalline nucleus model, of possible cold genesis)

 

Marius Arghirescu

Modelul nuclear cvasicristalin conform CGT.

În prezent, numerele nucleare „magice” : Z- de protoni și N- de neutroni, sunt explicate prin intermediul modelului nuclear ‘în pături‘, care este bazat pe similitudinea cu dispunerea electronilor atomici în pături energetice , dar într-un mod relativ mai complicat.

În conformitate o teorie de geneză „la rece” a materiei, (CGT) care reconsideră şi modelul solitonic tip “dinamidă” de neutron şi cu observaţiile privind stabilitatea nucleară care arată o stabilitate maximă pentru nucleele par-pare, modelul nuclear conform teoriei este de tip cvasicristalin, corespondent cu modelul tip uniparticulă - extrem (Schmidt), cu modelul de “moleculă nucleară”, cu modelul tip cluster de particule alfa şi cu modelul vibraţional de nucleu, tip rotator rigid.

Conform acestui model cvasicristalin, relativ simplu, nucleul constă din suprapuneri simetrice de forme pătratice cu număr întreg de particule alfa, nucleonul (nucleonii) nepereche fiind rotiţi în jurul acestui cvasicristal nuclear de vortexul cuantomic Γm al momentului magnetic nuclear, ceea ce explică - conform teoriei, potenţialul centrifugal nuclear.

Libertatea de rotaţie orbitală în jurul formei nucleare cvasicristaline, a nucleonului neîmperecheat, rezultă conform modelului ca urmare a unei libertăţi de vibrare lv –mari, a nucleonului neîmperecheat, care astfel este mai slab legat prin câmpul nuclear de restul nucleului.

Nucleele stabile, cu număr “magic” de protoni sau şi neutroni, (2; 8; 20; 28; (40); 50; 82; 126) se regăsesc conform modelului ca forme cvasicristaline simetrice rezultate din suprapuneri de forme pătratice cu număr întreg pe particole alfa cu 2n2 protoni (Z = Σ(2n2); n = 1,2, ...7), cu o  deformabilitate minimă, (fig.3): 2;  2x22 =8;  2x32 =18; 18+2 = 20; 2x42 =32; 2x52 =50, 50+32=82.

Nucleul 82Pb208     corespunde formei inițiale: 104N208(Z = 2(42 + 62)) în care s-au transformat 22 de protoni în neutroni cu emisie de radiaţie beta, rezultând Z = 82, conform modelului.

În mod similar, se poate forma un nucleu cu A = 4(52 + 72) = 296, cu Z = 114¸120, (apropiat de forma stabilă prezisă cu modelul nuclear în pături 114/298).

Nucleul dublu magic  40Zr96 rezultă ca fiind format din forme pătratice cvasi-cristaline de 24 particule alfa: A = 4x(42 + 2x22)  =  96  în care 8 protoni s-au transformat în neutroni  prin capturarea “la rece” a unor electroni sau prin dezintegrare b+  iar nucleul  Ca 48 rezultă format din 3 forme pătratice cu 22 = 4 particule alfa:  A = 4x(3x22) = 48 în care 4 protoni s-au transformat similar în neutroni.

Nucleul dublu magic Ca 48 rezultă format din 3 forme pătratice cu 22 = 4 particule alfa:  

 A = 4x(3x22) = 48 în care 4 protoni s-au transformat similar în neutroni, conform modelului.

-Nucleul cu A = 4x(2x42 + 2x22)  =  160 ;  (Dysprosiu: 160Dy)

-Nucleul Yt 172- izotop stabil, rezultă în forma: Yt =  4x(52 + 2x32);

-Nucleul = 4x(52+ 2 x32+ 2 x12) = 180:      180Hf  (Hafniu -izotop stabil);

-Nucleul cu A=4x(62+2x42)= 272:  Bh (Bohriu) (t=11s) (apropiat de Hassium 270, considerat dublu magic: Z=108; N=162).

 

***

 

Cât e vina omului în fenomenele globale?

(How much is man's fault in global phenomena?)

Viorel Gaftea

Este influența sau vina omului în schimbările globale, indiferent dacă vorbim de relief, climă sau viață? Iată trei teme majore la care se adaugă explorarea adâncurilor și a cosmosului. Este sau există o influență globală a omului? La o asemenea scară, problema se poate analiza pe segmente diferite fiindcă există cifre și date pro și contra.

Din istorie și până în actualitate omul și-a lăsat urmele impactului său ca ființă inteligentă pe Pamânt. Urmele lăsate în cosmos le considerăm singular. Totuși, în mii de ani nu avem mărturii certe ale unor civilizații anterioare pe Pământ sau în Cosmos. Mă aștept ca industria de fake news să înceapă să le producă. Aduc bani, audiență și, într-un anume sens, exercițiu intelectual.

În acest context să abordăm subiectul la modă: schimbările climatice, emisiile de CO2 și impactul omului în acest domeniu. Cât este mit, cât este realitate, cât este o situație de conjunctură? Ce ne arată cifrele și proporțiile cantitative ale impactului, care sunt sursele de emisie și sursele de date?


Proiecte inovative și de dezvoltare în cadrul SNN SA

(Innovative and development projects in SNN SA)

 

Constantin Alin Tatu, Dan Șerbănescu

În cadrul Societății Naționale Nuclearelectrica SA se definesc obiective care țin de aspectele de inovație si dezvoltare pe termen mediu și lung. În acest sens s-a creat structura organizatorică necesară și se dezvoltă programe care cuprind aspecte legate de:

  • Retehnologizarea reactorilor unităților 1 și 2 de la CNE Cernavodă
  • Continuarea proiectelor unităților 3 și 4 după proiecte cu modificări de ultimă generație pentru acest tip de reactoare
  • Inițierea unor acțiuni de informare asupra unor noi tipuri de reactori nucleari, prin contacte bilaterale, regionale și în cadrul unor organizații internaționale

 

Lucrarea prezintă informații asupra acestor activități.

 

 

***

 

 

Ansamblu motor magnetic - generator magneto-electric tip “free energy”

(Magnetic motor assembly - "free energy" type magnetic-electric generator)

 

Marius Arghirescu

Dispozitivele generatoare de energie electrică prin variaţie de câmp magnetic tip „free energy”, cu, sunt realizate din ce în ce mai mult la puteri de peste 1 KW, (generatorul magnetic Slobodian, motorul magnetic tip Perendev sau Muammer Yildiz, etc.)

Invenţia prezentată se referă la un ansamblu: motor magnetic + generator magneto-electric mixt cu coroane magnetice, cu COP ³1, cu generatorul format din minim un modul (M) cu un stator  magnetic dublu cu coroane magnetice, cu un prim stator magneto-electric (S1) având doi magneţi tip coroană magnetică mare (2) şi  coroană magnetică mică (3) dispusă concentric cu prima, cu polii pe feţele plane, şi un rând de 2n solenoizi (4) între ele şi un al doilea stator magnetic (S2), compus din o coroană magnetică medie (5) cu polii pe feţe şi dispus repulsiv faţă de statorul magneto-electric (S1), între cei doi statori (S1, S2)  fiind dispus un disc rotoric (8) fixat pe un ax (6), compus din n ecrane magnetice (9) dispuse echidistant şi periodic, de suprafaţă cvasi-egală cu cea a solenoizilor (4) , tip magnet subţire (j) cu polii pe feţe  dispus repulsiv faţă de coroana magnetică medie (5). Ecranele magnetice (9) au la marginile superioară şi inferioară câte un magnet lamelar (i, i’) polarizat invers faţă de magnetul subţire (j) şi de lăţime egală cu grosimea acestuia, faţa dinspre coroana magnetică medie (5) a ecranelor magnetice (9) fiind ecranată cu un ecran feromagnetic (t) , preferabil-din mu-metal, de grosime calculată pentru anularea repulsiei magnetice exercitată de coroana magnetică medie (5) fără introducere de forţe de frânare prin atracţie cu aceasta.

Motorul magnetic alcătuit dintr-un stator (A) cu un număr N de magneţi statorici (3, 3’), fixaţi într-un inel-suport (1) nemagnetic, preferabil din plastic, dispuşi cu lungimea în unghi d faţă de direcţia radială și aflați în interacție repulsivă față de niște magneţi rotorici (6) cilindrici sau paralelipipedici,  polarizați axial și fixaţi în unghi a =19-45°  faţă de direcţia radială într-un suport rotoric (5) nemagnetic  al unui rotor magnetic (B) fixat pe un ax (2) pe capătul căruia este fixată o elice (7), acționarea motorului magnetic fiind realizată printr-un sistem de scoatere/introducere prin culisare paralelă cu axul (2) a rotorului (B) din/în spațiul interior al statorului (A). Magneţii statorici (3, 3) ‚ sunt polarizaţi pe direcţia grosimii sau a lungimii şi sunt ecranaţi cu un ecran feromagnetic (4) pe faţa de întâlnire cu magneţii rotorici (6) care sunt în număr 3N sau 2N și sunt grupați în sub-seturi de trei magneţi rotorici (6a-6c)  dispuși pe trei rânduri circulare: (a-c), decalate unghiular,

În altă variantă, generatorul are  un rotor (R) cu 2n magneţi rotorici (3, 3’) paralelipipedici polarizaţi axial, tip bară, cu polii N-S pe capete,  fixaţi în unghi de 15-45° faţă de direcţia radială într-un inel feromagnetic (a) fixat pe un suport rotoric (2, 2’) prin mijlocul căruia trece un ax (1) perpendicular pe el şi dintr-un stator (S) cu un miez circular (4) având nişte inductori (H) formaţi din nişte părţi statorice feromagnetice tip sector de cerc (6) de care este fixată talpa (v) a unei părţi  în L  (5) dispusă cu partea dreaptă (w) a ei în unghi de 15-45° faţă de direcţia radială, la fel ca magneţii rotorici (3, 3’)  şi fixată de miezul circular (4), cu o bobină (8) dispusă pe partea dreaptă (w) a ei şi continuată prin înseriere cu o bobină (7) realizată pe partea de miez circular (4) corespondentă părţii tip sector de cerc (6), conectarea la un consumator (C) a setului de bobine (7+8) interconectate adecvat în serie sau în paralel, fiind realizată printr-un întrerupător (9) simplu sau automat, mecanic sau electronic- de încărcare a unor condensatori în a doua jumătate a perioadei şi descărcarea lor în prima jumătate a perioadei de lucru, când este alimentat electric consumatorul principal (C).

Invenția poate fi utilă pentru o sursă de energie alternativă în spații închise, locuri izolate sau, cu parametri minimali şi într-o variantă de realizare modulară, pentru dotarea laboratoarelor de fizică.


Reactoare naturale şi reactoare create de om. Asemănări, diferențe, lecții

(Natural reactors and man-made reactors. Similarities, differences, lessons)

Dan Șerbănescu

Activitățile omului în crearea de surse noi de energie în scopuri pașnice au, de circa 70 de ani, ca obiect energia nucleară de fisiune. Reactorii nucleari produși de om până în prezent sunt clasificați în generații, după criterii ce țin atât de performanțele economice, cât mai ales de cele de securitate nucleară.

Din ambele perspective, cu toate erorile și în ciuda unor accidente majore, omenirea și-a îmbunătățit tehnologia aceasta și produce artefacte de mare tehnicitate și cu grad crescut de siguranță.

Și totuși omul nu a fost primul care a construit astfel ce surse de energie pe planetă.

Acum două miliarde și jumătate de ani, cel puțin un reactor natural, de tip asemănător a funcționat timp de circa două sute de mii de ani.

Studierea acestui fenomen și compararea sa cu ceea ce cunoaștem din punctul de vedere al fizicii teoretice și aplicate, ca și al tehnologiilor de fabricație, referitor la proiectarea, construirea, exploatarea și dezafectarea unui astfel de reactor, au avut și au un impact semnificativ asupra omului constructor de centrale de fisiune nucleară.

Lucrarea prezintă aspectele legate de asemănările, și diferențele dintre reactorii naturali și cei artificiali, ca și asupra lecțiilor de învățat pentru om din studierea și compararea lor.

 

 

 vizualizarea este posibilă doar după instalarea ADOBE ACROBAT READER    

DATA PREZENTARE

AUTOR

TITLU

  5 noi 2020

Gheorghe M. Stefan

Knowledge-science-math under the info-tech rule

30 apr 2020

Mihaela Buia

Sesiunea de primăvară a DLMFS 30 aprilie 2020

30 apr 2020

Gh Stefan

Sesiunea de primăvară a DLMFS 30 aprilie 2020

30 apr 2020

Mihaela Calinescu

Sesiunea de primăvară a DLMFS 30 aprilie 2020

30 apr 2020

Ana Bazac

Sesiunea de primăvară a DLMFS 30 aprilie 2020

20 mar 2020

Gorun Manolescu Simpozion omagail Mihai Draganescu 
20 mar 2020 Arghirescu Spiridon Simpozion omagial Mihai Draganescu 
20 mar 2020 Gh Stefan Simpozion omagial Mihai Draganescu
20 mar 2020 H. A. Serban  Simpozion omagial Mihai Draganescu
20 mar 2020 Ana Bazac Simpozion omagial Mihai Draganescu
20 mar 2020 Radu Negoescu Simpozion omagial Mihai Draganescu

  7 noi 2019

Ana Bazac

Teoria prabușirii

31 oct 2019

Olimpia Nicolaescu

Factori ce intervin in formarea unui medic in diferite etape ale evoluției sale

31 oct 2019

Henrieta Anisoara Serban

Epistemologia „politică” vs. epistemologia socială, orientată de interese

10 oct 2019

Henrieta Anisoara Serban

Valoarea epistemologică a experimentelor gândirii

26 sep 2019

Rolanda Predescu

Cercetarea între dorința de cunoaștere și utișitate: aspecte teoretice și procedurale

25 apr 2019

Gheorghe M. Stefan

Experiență – creație – cunoaștere

19 oct 2018

Ana Bazac

A vedea cocotati pe umeri de uriasi

12 apr2018

Gheorghe M. Stefan

Care este forta motrice in cunoastere sintaxa semnificatia sau sensul?

14-15 iul  2017

Ana Bazac

What is natural and what is un-natural in cancer?

13 oct 2016

Gheorghe M. Stefan

Science & Barockgeist

23-28 mai 2016

Ana Bazac

Telos and Aristotle’s technological determinism

30 oct  2015

Ana Bazac

Între mehr Licht și întuneric: semnificații filosofice ale unor cercetări actuale speciale despre lumină

  2 feb 2015

Florin Moldoveanu

Reconstruirea mecanicii cuantice din principii fizice

14 oct 2014

Ana Bazac

Ce comparam?

24 apr 2014

Ana Bazac

Ahile şi broasca ţestoasă? Întrecerea dintre teorie şi experienţă

13 mar 2014

Ana Bazac

Iubirea – ca factor explicativ al lumii

17 oct 2013

Ana Bazac

Ce punem in paranteza?