ACADEMIA ROMÂNĂ Comitetul Român de Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei

 

 

SIMPOZIONUL 

 

CONCEPTELE DE SPATIU, TIMP SI SPATIU-TIMP LA INTERSECȚIA ȘTIINȚELOR ȘI FILOSOFIEI

6 iulie 2023, orele 15-18

(Academia Română: Casa Oamenilor de Știință, sala Zodiac (Piața Lahovari, 9))

 

 

PROGRAM

 

Moderator

Prof. univ. dr.  Constantin Stoenescu, DLMFS

  

Prof. univ. dr. Ana Bazac, DLMFS

Sistemul de coordonate și sistemul de referință – câteva observații filosofice

 

 Prof. univ. dr.  Constantin Stoenescu, DLMFS

 Ceasuri și hărți în imperiul timpului. Adnotări la interpretarea propusă de Galison

 

Dr. ing. Arghirescu Marius, DLMFS 

Clasic si cuantic în teoriile de geneză a particulelor și campurilor

 

Dr. ing. fizician, dr. Ing energetică nucleară, Dan Șerbănescu, DLMFS

Cât de reală este realitatea? Dar spațiul și timpul?

 

 

 

Rezumate

 

Sistemul de coordonate și sistemul de referință – câteva observații filosofice

Ana Bazac

 

Dependența de observator a fenomenelor fizice, demonstrată și măsurată de știința secolului al XX-lea, a fost sesizată demult. Localizarea, adică identificarea lucrurilor, adică a prezenței lor  ca evenimente în spațiu și timp, a implicat criteriul potrivit căruia acest proces are loc. Criteriul a fost omul, „observatorul”, iar caracterul antropocentric al considerării lucrurilor – a aparenței lor ca obiecte discriminate de către subiect – a generat abundența și nuanțele conceptelor create pentru a descrie fenomenele, aici, cele fizice.

Pornind de la conceptele antice grecești de spațiu și timp, se schițează câteva aspecte ale localizării și, în primul rând, construirea antică a sistemului de referință și a sistemului de coordonate. Și fenomenologic și epistemologic, punctul de plecare este experiența observatorului. Dar experiența, spunea Hegel, este „forma obiectivității”. Ideea metodologică sugerată în comunicare este concomitența dintre identificarea antropocentrică a lucrurilor (evenimente, spațiu, timp) și gândirea obiectivității. Cercetarea  acestei concomitențe încă nu este „adevărata” filosofie (idealismul dialectic, Hegel), dar este interesantă deoarece desfășoară experiența apariției în conștiință a două ramuri de idei: aceea a sistemului antropocentric de referință și aceea a sistemelor „independente” de referință și de coordonate.

 

 

Ceasuri și hărți în imperiul timpului. Adnotări la interpretarea propusă de Galison

Constantin Stoenescu

 

Punctul de pornire al acestei cercetări îl reprezintă lucrarea lui Peter Galison din anul 2003, Einstein's clocks and Poincaré's maps: empires of time, în care acesta argumentează că cei doi mari oameni de știință dispuneau de aceleași date științifice și instrumente matematice, numai că aveau concepții filosofice diferite, ceea ce i-a dus la înțelegeri diferite ale conceptelor de spațiu și timp. Se admite în prezent că Poincaré a fost împiedicat de presupozițiile sale filosofice convenționaliste să ajungă la o teorie relativistă asupra lumii fizice.

Îmi propun să arăt că presupozițiile filosofice au ghidat întotdeauna cercetarea naturii și că fizica modernă poate fi mai bine înțeleasă dacă scoatem la iveală presupozițiile care au influențat-o decisiv în articularea teoriilor. Astfel, Galilei poate fi înțeles ca un gânditor platonician, controversa dintre newtonianul Clarke și Leibniz este alimentată de presupoziții filosofice diferite de tip substanțialist și relativist, iar Critica Rațiunii Pure a lui Kant poate fi considerată și drept o interpretare a fizicii newtoniene.

Apariția geometriilor neeuclidene a generat noi replieri filosofice, iar Poincaré a considerat că cea mai bună situare filosofică o reprezintă convenționalismul: geometriile sunt simple convenții, ele nu ne spun nimic constrângător cu privire la realitate. Russell se va gândi la o nouă formă de apriorism prin conceptul, respins de matematicieni, de „formă exterioară a experienței”. Hilbert va depăși impasul prin distincția dintre geometria teoretică (pură) și geometria fizică, iar Einstein va descrie modelul ipotetico-deductiv al teoriei științifice în faimosul său articol „Asupra metodei fizicii teoretice”.                

 

 

Clasic si cuantic în teoriile de geneză a particulelor si campurilor

Marius Arghirescu

 

Lucrarea prezintă comparativ două scenarii de geneză  a particulelor elementare și a câmpurilor: scenariul cunoscut, de geneză la cald – conform modelului cosmologic Big-Bang și Modelului Standard (M.S.) al mecanicii cuantice de explicare a genezei la cald a cuarcilor și implicit a particulelor elementare, care pornește de la ipoteza existenței unei concentrări primordiale de energie fotonică din care au rezultat cuarcii (sub-particulele) și particulele masice cu sarcină electrică întreagă – și un scenariu theoretic pre-cuantic (clasicist) de geneză la rece a particulelor și a câmpurilor, (‘Cold Genesis Theory’, CGT) pornind de la existența unei ‘energii întunecate primordiale’ care prin fluctuații cuantice chirale, tip vortex, a generat inițial cei mai mici leptoni cunoscuți: fotonii, neutrinii electronici , electronii, electronii grei (muonii) și neutrinii muonici - considerați în acest model de geneză rece ca particule compuse din preoni (pre-cuarci) de 34 mase electronice rezultați  drept clusteri de perechi negatron-pozitron, adică de electroni degenerați, cu masa, sarcina și momentul magnetic de valori diminuate ca urmare a confinării în același volum de rază clasică considerată de model ca egală cu raza clasică a electronului corespondentă unei distribuții superficiale a sarcinii electrice e, adică: a = 1.41 fm.

Se argumentează posibilitatea generării acestor preoni și a cuarcilor și particulelor elementare mezonice (de masă medie, formate ca perechi cuark-antiquark) și barionice (grele, formate din trei cuarci) din acești preoni cuarcici atât la cald cât și la rece- drept condensat Bose-Einstein de ‘gammoni’- considerați drept perechi negatron-pozitron. 

Sunt prezentate principalele similitudini și diferențe dintre Modelul Standard al mecanicii cuantice și modelul de geneză la rece de particulă leptonică, mezonică sau barionică.

Se arată că mecanismul teoretic considerat de geneză la rece poate explica atât formarea quarcilor (curenți și constituenți)  cât și posibilitatea evidențiată experimental de formare de perechi de quarci din jeturi relativiste de negatroni și pozitroni, în mod mai natural decât Modelul Standard,  interacțiunile magneto-electrice dintre electronii degenerați împerecheați putând explica stabilitatea cuarcului constituent până la temperatura critică T = 2x10¹² K, de formare a ‘plasmei’ gluono-cuarcice, fără conceptele de „sarcină de culoare”.  și de gluon/boson „virtual”.

Se arată că, spre deosebire de Modelul Standard, modelul de geneză la rece rezultat poate explica și spectrul masic al cuarcilor, precum și faptul în interacțiunile tari dintre particule elementare se poate aplica regula sumei corespondent cu transferul unor quarci de la o particulă care interacționează la alta cu întreaga sau aproape întreaga masă constitutivă a acestora.

Scenariile de geneză cosmică specific – la cald (conform cu Modelul Standard) și la rece (conform cu CGT) – sunt prezentate comparativ, rezumativ, în tabelul de mai jos:

 

Stadiu	Geneză la cald (Big Bang Model)		Geneză la rece (CGT) –în câmp gravistaric
I	Iniţial: Concentrare cvasi-infinită de energie: -nu se puteau forma particule deoarece s-ar fi distrus reciproc la energii mai mari decît energia de repaos,  m0c2 ; -se consideră că nici una dintre forţe nu era individualizată; -leptonii (electronii, neutrinii) şi quarcii (sub-particulele ce au format particulele elementare), nu se puteau forma stabili.		Vortexuri de energie întunecată primordială (eteroni +cuantoni) -existau vânturi de energie întunecată primordială care prin gradiente de densitate au format vortexuri concentratoare de cuantoni; astfel s-au putut forma fotonii, centroizii electronici şi neutrinii, la densităţi depăşind-o pe cea a fotonilor; -forţa gravitică/antigravitică şi gravito-magnetică coexista cu forţa electro-magnetică, generată de vortexuri de energie întunecată primordială.
II	La ~10-43 s de la B-b, -densitatea de energie a scăzut sub val. critică Planck ~1019 GeV, (~1032 K), şi “ruperea de simetrie” a generat forţa gravitaţională, celelalte forţe rămânând ne-individualizate, (great unification); -bosoni X supermasivi “mediau” transformarea: quark- lepton şi invers; (se explică nebulos geneza quarcilor din leptoni, prin intermediul unor bosoni cu masa de n ori mai mare decât a quarcilor)		S-a continuat formarea de germeni de vortex şi fotoni care au generat germeni gravistarici prin confinare vortexială, densitatea de energie întunecată primordială crescând în jurul germenilor gravistarici (neutrini masivi); -creşterea locală de densitate în vortex gravistaric până la valoarea densităţii electronului (1014 kg/m3) a generat electroni în câmp magnetaric; Apare forţa electrostatică. Obs: Forţa gravitică a fost suplimentată de o forţă mai puternică pe distanţe mici de la centrul vortexului, de tip magnetogravitic, acţionând asupra momentului magnetic al cuantonilor.
III	La cca 10-35 s:   densitatea universului coboară sub ~1015GeV (~1028 K), generând forţa nucleară, quarcii formaţi din leptoni fiind stabili şi formând protoni, neutron (nucleoni). Se consideră că forţa electromagnetică nu era încă separată din forţa electroslabă;		-Densitate  locală a vortexurilor de energie întunecată primordială din vortexul gravistaric scade sub 1014 kg/m3 , dar rămâne magnetaric  (1012-1013 T). - formarea preonilor, mezonilor, barionilor (protoni, etc) prin confinare de ‚gammoni’ (perechi negatron-pozitron); -Forţa nucleară = forţă de atracţie a unui nucleon în vortexul compus al altui nucleon, dat de vortexurile quasielectronilor componenţi.
IV	La cca 10-10 s®10-5: -separarea forţei electromagnetice; formarea neutronilor şi a forţei slabe, de dezintegrare a acestora (emisia beta: transformarea: n® p+e+n) la o densitate de 1013to ~102GeV (~1015 K). -formarea hadronilor (mezoni, barioni) la cca 3x1012K, când forţa de interacţie dintre quarci a fost suficient de puternică comparativ cu forţa de respingere; -se consideră ca mediator al forţei slabe un boson W cu masa de câteva ori mai mare ca a protonului, (~ 80 GeV/c2) rezultată din raza de acţiune f. mică (relaţia rl »l =h/mWc).		-Neutronul rezultă în model tip “dinamidă” Lenard-Rădulescu, (electron rotit în jurul unui miez protonic, dar cu me degenerat ). -Forţa slabă (de dezintegrare a particulelor instabile) nu era unită cu forţa electromagnetică- ce a apărut odată cu electronul, cu sarcina dată de fotoni vectoriali (vexoni); -Dezintegrarea beta, de dezintegrare a particulelor elementare, e produsă prin vibraţia intrinsecă a subparticulelor (quarci, negatron neutronic) care perturbă multi-vortexul cuantic generator de forţă nucleară al cvasielectronilor ce compun preonii cuarcici. -Rolul de mediator e un gammon-ligand  g*(~1,6 me) care “leagă” negatronul neutronic de miezul protonic, cu masa egală cu diferenţa dintre masa neutronului şi cea a protonului, și care la vibrarea electronului neutronic faţă de proton se transformă în neutrin și energie de separare.
V	(101s ¸ 102 s)-densitatea de energie: 1-0,1 MeV, (109 K - 108 K); -Formarea nucleelor și a atomilor		-Densitatea în vortexul gravistaric- în scădere spaţio-temporală;   Nucleu cvasicristalin; -atomi vortexiali (electroni rotiți în vortex nuclear)

 

 

Căt de reală este realitatea? Dar spațiul si timpul?

Dan Șerbănescu

 

Cunoașterea este specifică, se pare, sistemelor complexe autopoietice, din a căror categorie face parte specia homo sapiens, ce caută răspunsuri la întrebări cum ar fi:

• cine și de ce sunt?
• unde sunt?
• cand sunt și unde voi merge?

 

O serie de abordări ale fizicii și al științelor naturii în general (existente și până în prezent, dar cu precădere ca parte a contorsionărilor prin care trece fizica cuantică actuală) ne fac să credem că, de fapt, cunoașterea este identică cu existența și că manifestul vechi de circa patru secole al științei „Discours de la méthode” este pe cale să fie înlocuit cu ”Discours de la création de la réalité” [1] 

Răspunsurile la întrebările de mai sus implică și răspunsuri la

• ce este spațiul,
• ce este timpul,
• cât de independente sunt acestea
• și, în general, ele chiar există?

 

Considerarea realității ca un sistem complex de sisteme  autoreglebile si evolutive de tip fractalic (apoietice), ce evoluează dintr-o fază în alta menținându-și o structură internă (de tip syzygy-masă, energie, informație) neschimbată, ar putea să ne conducă la unele rezultate. Într-o asemenea abordare, tranziția dintr-o fază în alta este ceea ce contează, ea generează ce putem denumi spațiu și tot ea definește cum are loc (timpul) și de ce are loc (informația). O teorie, între altele desigur, dar care ne pune întrebarea de bază:

Oare căutăm ceea ce trebuie (cu intelegerea noastra tri-dimensională ușor extinsă la patru) și luând ca imuabile actualele legi, reguli și convenții, când de fapt realitatea nu este una și nu este definită de doar trei dimensiuni?

Ar putea fi compusă din 11 dimensiuni cum arată unele teorii și atunci ne-am da seama că nici nu ne putem imagina măcar cum o existență și cunoașterea asupra ei ar arăta in 11 dimensiuni și cum ar arăta realitatea acestora.

Pur și simplu nu suntem pregătiți pentru această etapă (poate încă..)

 

 [1] Serbanescu, D., An integrated perspective on knowledge and existence http://noema.crifst.ro/ARHIVA/2017_03_03.pdf