ACADEMIA ROMÂNĂ
NOEMA

Comitetul Român de Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii
Volumul XVI
(2017)

 

DRAGANESCIANA

 

 

EPISTEMOLOGIE, FILOSOFIA ȘTIINȚEI ȘI TEHNOLOGIEI, ABORDARE INTER ȘI TRANSDISCIPLINARĂ [EPISTEMOLOGY, PHILOSOPHY OF SCIENCE AND TECHNOLOGY, INTER AND TRANSDISCIPLINARY APPROACH]

 

 

ANIVERSAREA ACADEMICIANULUI MIRCEA MALIȚA LA 90 DE ANI [HONOURING THE 90TH BIRTHDAY OF ACADEMICIAN MIRCEA MALIŢA]

 

 

ANIVERSAREA PROFESORULUI MIHAI NADIN LA 80 DE ANI

[HONOURING THE 80TH BIRTHDAY OF PROFESSOR MIHAI NADIN]

 

 

ISTORIA ŞTIINŢEI ŞI TEHNICII [HISTORY OF SCIENCE AND TECHNOLOGY]

 

VARIA LEGATE DE METODOLOGIA ȘTIINȚEI ȘI TEHNICII [VARIA RELATED TO METHODOLOGY OF SCIENCE AND TECHNOLOGY]

 

RECENZII [REVIEWS]

 

CARTE [BOOK]

 

     

ACADEMIA ROMÂNĂ

 

Comitetul Român de Istorie și Filosofie a Științei și Tehnicii

Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei

 

Programul

simpozionului

Dialogul știință-religie/religie-știință

 

28 septembrie 2017, orele 14-18

Sala de Consiliu, Academia Română

 

Aplelul la contributii

 

 

Dr. ing. Gorun Manolescu –

DLMFS

       Însemnări despre Sacralitate. Comentarii la mistică, religie, filosofie, artă şi ştiinţă în context teleologic

 

Dr. mat. Dan D. Farcaș –

DLMFS

                                                Câteva preliminarii pentru un dialog știință-religie

 

Conf. univ. dr. mat. Cătălin Ioniță –

DLMFS

                                                                  Coordonatele dialogului ştiinţă – religie

 

Chim. fiz.; mat. Cristian Andreescu –

Centrul pentru Studii Complexe

                                                                          Despre posibilitatea dialogului între știință și religie

 

Dr. ing. Cristina-Maria Dabu –

DIS

                             Știinţă  și Religie – două domenii profund întrepătrunse în Ortodoxie

 

Dr. mat. Sorin Baiculescu –

DLMFS

Preocupări actuale în “Pontifical Academy of Sciences” şi “Vatican Observatory” pentru înţelegerea de către religia creştină a unor probleme conexe aparţinând cunoaşterii ştiinţifice

Dr. fiz. Dan Șerbănescu –

DLMFS

                                          Unele considerente despre modelele din fizică și gândirea mitică

 

 

Prof. univ. dr. (filos.) Ana Bazac –

DLMFS

Perspectivă epistemologică asupra dialogului știință-religie:

criterii/metode de abordare a realității, asumate de religie și de știință

 

 

 

***

 

Johann  Wolfgang von Goethe, Dumnezeescul (1783)

(Traducere de dr. Dan M. Psatta, 2013)

 

                                  Nobil să fie omul,

                                  Generos şi bun!

                                  Căci asta numai

                                  Îl deosebeşte

                                  De toate fiinţele

                                  Pe care le cunoaştem.

 

                                  Slavă acelei înalte

                                  Necunoscute făpturi,

                                  Pe care o bănuim

                                  Asemenea omului.

                                  Exemplul ei ni-l învaţă

                                  Toate scripturile. 

 

                                 Căci nesimţitoare

                                 Rămâne natura:

                                 Soarele îi luminează

                                 Egal pe cei răi şi cei buni ;

                                 Şi pentru drepţi şi pentru păcătoşi

                                 Sclipesc luna şi stelele.

 

                                Furtuna şi viiturile,

                                Trăznetul şi grindina,

                                Vuiesc în jurul nostru,

                                Şi îl apucă,

                                Ducându-l cu ele 

                                Pe oricare om.

 

                               Chiar şi fericirea

                               Cade în mulţime:

                               Când pe copilul buclat,

                               Şi nevinovat,

                               Când pe creştetul pleşuv

                               Al păcătosului. 

 

                               Acele veşnice, mari,

                               Legi riguroase

                               Dictează  cum,

                               Fiinţelor terrei,

                               Ciclul să-şi termine.

 

                              Omul singur

                              A reuşit imposibilul:

                              El discerne,

                              Alege şi judecă;

                              El poate clipei

                              Să îi dea durată.

 

                              El singur poate

                              A răsplăti binele,

                              Răul să-l pedepsească;

                              Să vindece, salveze;

                             Toate nebuniile, extravaganţele

                              Să împletească.

 

                              Şi îl slăveşte

                              Pe Nemuritor

                              Ca pe un om,

                              Ce face în mare

                              Tot ceea ce face el,

                              Sau poate face, în mic.  

 

                              Omul nobil

                              Generos şi bun fie!

                              Neobosit el va crea

                              Ceea ce este necesar şi drept;

                              Fie el icoana

                              Acelei fiinţe sperate. 

 

***

 

 

REZUMATE

 

Însemnări despre Sacralitate. Comentarii la mistică, religie, filosofie, artă şi ştiinţă în context teleologic

 

Gorun Manolescu

 

“Mulţi oameni din toate straturile sociale afirmă că mintea lor le spune că există ceva, au sentimentul că există ceva, ei cred că există ceva, un ceva care ar fi pentru unii o realitate aparte cu care mintea lor are contact, pentru alţii fiind divinitatea sau ceva plin de mister...”[1].

Acest “ceva” ar putea fi interpretat drept un sentiment al sacrului[2]. Ideea de  ”sentiment al sacrului” este mult mai generală decât cele de sentiment „mistic”, ”religios”, ”filosofic”, ”ştiinţific”, ”artistic” (nu le voi defini, nu este scopul acestei expuneri, ele pot fi înţelese uşor printr-o intuiţie comună) deoarece ea le subîntinde pe toate acestea care au apărut, istoric, ulterior.

Sentimentul sacrului, la început nediferenţiat, a apărut odată cu trecerea de la omul neanderthalian la homo sapiens. Volumul creierului s-a dublat. A apărut neocortexul cu emisfere specializate: stânga şi dreapta. Au apărut figurile din peşterile rupestre. Morţii au fost îngropaţi cu flori, obiecte de podoabă, mâncare[3].

Există o distincţie netă între „mistic” şi „religios”. Misticul – revelabilitate: ceva „plin de mister”  la care se ia parte printr-o co-muniune aparte, inexprimabilă. (Într-un fel, această „com-uniune” ar însemna părăsirea unităţii proprii pentru a pătrunde în unitatea fundamentală devenind una cu ea. O asemenea com-uniune nu poate fi exprimată decât prin sugestie metaforică).  Religiosul – revelaţie: în cazul oricărei religii constituite se petrece, la apariţia ei, acceptarea unei revelaţii a unei persoane întemeietoare. O astfel de revelaţie nu este nimic altceva decât o delimitate drastică din polisemantismul infinit al Transcendentului Absolut/Misticului a unei Divinităţi specifice şi a unei doctrine asociate, în acord cu aşteptările spirituale,  ajunse într-un stadiu critic, ale unei anumite  comunităţii culturale/subiect colectiv (eventual caracterizat printr-o matrice stilistică).

Intrarea însă, pe de altă parte,  în co-muniune cu  „religiosul” şi nu doar practicarea sa, fără a se pune întrebări în privinţa unei teleologii pentru că o asemenea teleologie este subînţeleasă intuitiv tocmai printr-o asemenea co-muniune, conduce, prin căi specifice fiecărui context cultural/religios, la „mistic” care devine astfel independent de orice astfel de context  (este firesc şi mult mai uşor să depăşeşti „religiosul” în care te-ai născut şi format pentru a ajunge la mistic, decât să faci acest lucru direct).  Cum, tot aşa, şi sentimentul ştiinţific, devine universal când este exprimat printr-un insight evrika care relevă un alt fel de co-muniune cu o altă sacralitate a misterului în sensul că, faţă de mistic, se pune şi problema  exprimării şi verificării (prin experiment obiectiv, extern) a unei teleologii bazându-se pe o cauzalitate strictă [newtoniană] sau relaxată [cuantică] şi care, în final, să realizeze o selecţie naturală extinsă

Sentimentele: „religios”, „filosofic”, „artistic” sunt intercorelate şi specifice unei culturi. Se mai poate spune şi că un context cultural este o funcţie de triada [R (religie, incluzând şi miticul), F (filozofie), A (artă)].  

Sentimentele: „mistic” şi „ştiinţific” par a fi, fiecare în mod specific (prin modul în care se înţelege „co-muniunea” în privinţa misticului şi, respectiv, ştiinţificului), independente de o anumită cultură.

Dacă în ceea ce priveşte ştiinţificul lucrurile sunt indiscutabile, pare mai puţin evident a afirma un fel de universalitate a misticului. Însă,  printr-o  privire  atentă asupra abordării în stilul filosofiei analitice a lui John Hick[4], se poate observa cum acesta argumentează convingător o asemenea universalitate. Conex, misticii aparţinând unui anumite religii sunt, oarecum, marginalizaţi pentru că pot deveni periculoşi pentru religia respectivă, instituţionalizată. Şi exemplele sunt nenumărate.

Întrebarea nu este dacă între diversele religii există, sau nu, o esenţă mistică (eideos mistic) comună (comun)[5] pentru că aşa cum arată Hick, ea/el există. Ci întrebarea, într-adevăr relevantă, este dacă între scopul teleologiei mistice şi cel al unei teleologii ştiinţifice există, sau nu, vreo congruenţă (şi nu comensurabilitate, pentru că acest termen sugerează cantitativul şi nu calitativul)? Şi la această întrebare răspund pozitiv:  fizica cuantică[6], Husserl[7], Bohm[8] Noica[9], Drăgănescu[10] şi mulţi alţii. Şi anume, prin Conştiinţa Fundamentală (Universală) care permite omului, prin intermediul ştiinţificului, pentru că acesta ne interesează în mod deosebit (dar nu pot fi excluse filosofia sau arta), să devină creator şi deci partener cu Divinitate, dar numai în anumite condiţii fixate de o asemenea Conştiinţă.

            Fizica cuantică. Dubla problemă a pisicii (Schrodinger). În 1967 Eugene Wigner arată că nu poţi separa observatorul de obiectul observat. Astfel încât şi observatorul poate, la un moment dat să fie mort sau viu. Cine îl observă? [Deikman I=Awareness[11]] -> există o nouă funcţie de undă (Schrdinger) care include atât observatorul cât şi pisica. Ca să te asiguri că observatorul prim este viu, e nevoie de alt observator („prietenul lui Wigner”) care să colapseze unda pentru a determina viabilitatea primului observator. Dar de unde ştim că al doilea observator este viu? Este acum nevoie de un al treilea observator ş. a. m. d. Întrucât este nevoie de un număr infinit de observatori ca, prin colapsarea succesivă de unde, să fim siguri că sunt vii, avem nevoie de o „conştiinţă cosmică”. Şi  Wigner a conchis: „Nu a fost posibil să formulăm legile (teoriei cuantice) într-o manieră pe deplin coerentă fără să facem apel la conştiinţă”[12].

            Husserl[13]. Propune două toposuri reale: al naturalului şi al transcendentalului Naturalul – staţio-temporalitate  cu întindere spaţială în trei dimensiuni şi timp cu durată. Transcendentalul – spaţio-temporalitate neprecizată dar diferită de cea a naturalului.

            Toposul naturalului: este caracterizat de o intenţionalitate a cărei teleologie  se bazează pe o cauzalitate strict (newtonian) sau relaxat (cuantic) pentru a se realiza în final o  selecţie naturală extinsă dincolo de biologic, eventual de obţinerea celei mai bune lumi dintre toate lumile posibile. În acest cadru fiecare lucru din natural, în contrapartidă şi ca reacţie, tinzând să-şi păstreze identitatea pentru a se perpetua specia, fie şi numai prin urmaşi.

            Toposul transcendentalului: caracterizat de o intenţionalitate de gen fiinţare (fiecare lucru din natural are „viaţă” dată de Conştiinţa pură transcendentală/Egoul pur transcendental – atitudine panpsihistă - şi orce astfel de lucru căutând să supravieţuiască).

            Proces noematic: Noesis - procesul percepţiei , Noema  - obiectul de perceput . Există percepţie în natural şi percepţie în transcendental. Percepţia unui lucru din natural este relativă (lucrul poate fi privit din diverse perspective, apar zgomote care „adumbresc” percepţia, pot fi percepute lucruri iluzorii, pot fi percepute amintiri ale unor lucruri percepute anterior, etc., dar toate conduc la o identitate a lucrului perceput). Percepţia în transcendental a fiinţării unui lucru din natural este absolută, indubitabilă. Consecinţă: o percepţie în transcendental garantează existenţa în natural a lucrului. Fiinţarea unui lucru poate fi potenţială sau manifestă. Lucrul respectiv există manifest în natural sau este posibil să existe (potenţialitate): „Noema unui copac [fiinţarea sa] există chiar dacă copacul a ars”[14] (Husserl). Prin urmare, Conştiinţa pură transcendentală, prin acordarea de viaţă (fiinţare) lucrurilor din natural, va exclude din cunoaşterea de către om a naturalului, existenţa lucrurilor iluzorii  şi va garanta numai cunoaşterea  lucrurilor cărora ea le-a dat viaţă (fiinţare), inclusiv a celor pentru care fiinţarea este doar potenţială, asigurând astfel creativitatea Omului în descoperirea de lucruri noi, existente de facto sau numai potenţial; creativitate care, în acest sens, este ferită de iluzoriu (consecinţă: cunoaşterea iluzorie este patologică fiind interzisă de Conştiinia pură transcendentală) .

            David Bhom[15]. Vorbeşte despre integralitate/plenitudine care se manifestă în subcuantic şi pe care o asimilează cu conştiinţa universală. Această plenitudine este pusă în evidenţă indirect prin nonlocalizarea de la nivelul cuantic. Nonlocalizare care spune că două particule elementare care au interacţionat vre-o dată, ulterior orice acţiune asupra uneia dintre ele se simte simultan asupra celeilalte deşi una dintre ele se află, de exemplu, pe pământ şi alta într-o altă galaxie. Nonlocalizare verificată experimental de Aspect. Tot aici se poate aminti despre Reţeaua Indra[16] (Budism): o reţea infinit-dimensională în continuă transformare, fiind alcătuită din pietre preţioase corelate, fiecare piatră oglindindu-le pe toate celelalte, oglindindu-se în ea însăşi,  în fiecare dintre ele şi în întreg.

            În fine, Mihai Drăgănescu[17], introducând termenul de conştiinţă fundamentală, aflată undeva în profunzimile lumii materiale dar nu neapărat de natură materială, aşa cum e cunoscută o astfel de natură de la Aristotel citire, dă posibilitate Omului să participe la creaţie dar numai în măsura în care se încadrează într-o teleologie impusă de această conştiinţă. De asemenea, Drăgănescu, preia plenitudinea lui Bohm  impusă de o asemenea conştiinţă printr-o mereologie (încadrarea firească a părţilor în întreg) care însă o depăşeşte pe cea sistemică în sensul că nu numai faptul că întregul depăşeşte suma părţilor, dar el, ca gestalt arhitectural include şi aspectele estetice şi subiectivitatea benefică, constructivă a Omului atunci când el, intuitiv, se încadrează în teleologia conştiinţei fundamentale. Abordare similară cu Devenirea într fiinţă a lui Noica[18], dar diferită de Cenzura transcendentă a lui Blaga care presupune că Omului i se refuză, de către Marele Anonim, posibilitatea de a utiliza diferenţialele nucleare[19].

 

 

 

[1] Mihai Drăgănescu, Tensiunea filosofică şi sentimental cosmic, Bucureşti : Editura Academiei Române, 1991

[2] Mihai Drăgănescu, Societatea conştiinţei, Bucureşti: ICIA, 2007

[3] J. Wentzel Van Huyssteen, Cinguri pe lume? Unitatea omului în ştiinţă şi teologie, Bucureşti : Curtea Veche, 2015

[4] John Hick, Noua frontier a religiei şi ştiinţei, Bucureşti: Herald, 2012

[5] J. Wentzel van Huyssteen, Op. Cit.

[6] Michio Kaku, The Future of the Mind: The Scientific Quest to Understand, Enhance, and Empower the Mind, © Michio Kaku, 2014

[7] E. Husserl, Idei privitoare la o fenomenologie pură şi la o filosofie fenomenologică I, Bucureşti: Humanitas, 2011

[8] David Bohm, Plenitudinea lumii şi ordinea ei, Bucureşti: Humanitas, 1995

[9] Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă, Bucureşti : Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981

[10] Mihai Drăgănescu, Societatea conştiinţei, Bucureşti: ICIA, 2007

[11] A. Deikman, ”I=Awareness”, Journal of Consciousness Studies, 3 (4), pp. 350-6.

[12] Apud, Kaku, p. 595.

[13] Husserl, Op. cit.

[14] Husserl, Op. cit., §89., Dermot Moran and Joseph Cohen, The Husserl Dictionary, Bloomsbury Academic & Professional, 2012, John J. Drummond, Historical Dicţionary of  Husserl’s philosophy, [online, https://bibliotecadafilo.files.wordpress.com/2013/10/drummond-john-j-historical-dictionary-of-husserl.pdf] [8 Aug. 2017]

[15] D. Bohm, Op. cit.

[17] M. Drăgănescu, Op. cit.

[18] C. Noica, Devenirea întru fiinţă, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981

[19] Lucian Blaga, Diferenţialele Divine, Bucureşti: Humanitas, 2015

Bibliografie selectivă

 

[1].Bohm David, Plenitudinea lumii şi ordinea ei, Bucureşti: Humanitas, 1995

[2]. Blaga Lucian, Diferenţialele Divine, Bucureşti: Humanitas, 2015

[3]. Deikman Arthur, ”I=Awareness”, Journal of Consciousness Studies, 3 (4), pp. 350-6.

[4].Drummond J. John , Historical Dicţionary of  Husserl’s philosophy, [online, https://bibliotecadafilo.files.wordpress.com/2013/10/drummond-john-j-historical-dictionary-of-husserl.pdf] [8 Aug. 2017]

[5].Hick John, Noua frontier a religiei şi ştiinţei, Bucureşti: Herald, 2012

[6].Husserl Edmund, Idei privitoare la o fenomenologie pură şi la o filosofie fenomenologică I, Bucureşti: Humanitas, 2011

[7].Drăgănescu Mihai, Tensiunea filosofică şi sentimental cosmic, Bucureşti : Editura Academiei Române, 1991

[8].Drăgănescu Mihai, Societatea conştiinţei, Bucureşti: ICIA, 2007

[9].Kaku Michio, The Future of the Mind: The Scientific Quest to Understand, Enhance, and Empower the Mind, © Michio Kaku, 2014

[10].Moran Dermot and Joseph Cohen, The Husserl Dictionary, Bloomsbury Academic & Professional, 2012

[11].Noica Constantin, Devenirea întru fiinţă, Bucureşti : Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981

[12].Wentzel Van Huyssteen J., Singuri pe lume? Unitatea omului în ştiinţă şi teologie, Bucureşti : Curtea Veche, 2015

[13]. ***, Indra Net, [online http://awakeningtoreality.blogspot.ro/2009/04/net-of-indra.html] [8 Aug. 2017]

 

 

Câteva preliminarii pentru un dialog știință-religie

Dan D. Farcaș

Realitatea este investigată de: ştiinţă, religie, folclor, paranormal, ufologie ş.a.m.d. Fiecare dintre ele foloseşte abordări foarte diferite, ajungând la concluzii foarte diferite, care sunt adesea absolutizate, negând legitimitatea metodelor utilizate de ceilalţi. Aceasta produce, la ora actuală, blocaje în avansul cunoaşterii. Împărţirea realităţii în două, între ştiinţă şi religie, cu eliminarea celorlalte abordări, este un paliativ incorect, întrucât toate fenomenele din jurul nostru se întrepătrund, sugerând că există doar o singură realitate. Singura şansă de progres în cunoaştere stă în dialog, dar, dacă fiecare parte îşi menţine ferm propriul punct de vedere, dialogul riscă să rămână o formalitate lipsită de finalitate. Comunicarea încearcă să sugereze câteva căi pentru deblocarea situaţiei.

 

 

Coordonatele dialogului ştiinţă – religie

 

Cătălin Ioniță

 

Ne propunem identificarea exhaustivă a coordonatelor dialogului ştiinţă-religie. Dialogul, ca atare, îl vom identifica prin cele şase categorii ale dialogicului şi, corespondentele lor, cele şase categorii ale dialogicităţii. Identificarea acestor categorii ca ansamblu unitar, corespondenţa lor şi specificul lor de nuanţă existenţial-ontologică, aparţin lui Gheorghe Doca.

             Prin coordonate înţelegem acele împrejurări şi contexte care determină, indiferent de epocă şi forma mentis corespunzătoare unei epoci sau unui secol, dialogul ştiinţă - religie. Împlinirea scopului cercetării anunţate, conduce, evident, la stabilirea naturii (şi esenţei) a ceea nu numai că se numeşte îndeobşte dialogul ştiinţă-religie, cât la ceea ce este el în sine prin deschiderile şi închiderile sale. Concluzia rezultantă a cercetării: dialogul ştiinţă-religie este o constantă (un invariant) al raportului întreg om-realitate_şi_realitate-om. Demonstraţia concluziei se construieşte pas cu pas prin analiza câtorva cazuri notorii documentate şi consemnate. În aceste situaţii dialogul ştiinţă -religie s-a actualizat deplin.

            Studiile de caz abordate: (i) prefaţa lui Copernic la al său tratat, (ii) dialogul Galileo - Maffeo Barberini (ulterior Papa Urban al VIII-lea, (iii) dialogul Gassendi-Merssene asupra (im)posibilităţilor ştiinţei (matematicii) în speţa teologică, (iv) universalitatea legilor mecanicii (D’Alembert în prefaţa la al său tratat de dinamică), (v) dialogul evoluţionism - creaţionism pornind de la investigaţia ştiinţifică întreprinsă de Darwin în Originea speciilor, (vi) dialogul Lucian Blaga - Părintele Stăniloae asupra definiţiei religiei (poziţiile lor, vom arăta, realizează în ascultător actualizarea deplină a celei de-a şasea categorii a dialogicului -întoarcerea îmbogăţită la sine), (vii) Nicolae Bălcescu: prima secţiune din Românii supt Mihai Voievod Viteazul; (viii) mesajul Papei Ioan Paul al II-lea ([1], 1988) şi discursul de întronizare al Patriarhului Daniel.

             Parcurgerea acestor cazuri -şi nu sunt singurele- arată: (A) dialogul ştiinţă-religie traversează întreaga istorie (şi preistorie) a omului (inclusiv pe plan societal); (B) dialogul ştiinţă-religie nu se reduce la simplă speculaţie, la sofisme, la aforisme, nici la retorică, nici la a fi determinat doar de cercetarea logică (la Hegel, definiţia logicii este modificată - vedem acum - şi spre a putea cuprinde a şasea categorie a dialogicului prezentă în dialogul ştiinţă-religie); (C) coordonatele căutate sunt modurile prin care raportul întreg om-realitate_şi_realitate-om, ca invariant, se manifestă ne-accidental.

            Când raportul om-realitate primează, ştiinţa întreabă şi omul cercetează. Când raportul realitate-om primează, teologul (teologia) întreabă şi omul se cercetează pe sine. Sub două forme, doar aparent diferite, prin cele două faţete ale raportului întreg, omul se predă (se lasă pătruns de lumina) adevărului absolut. Cunoaşterea mijlocită şi nemijlocită din opuşi aparent inseparabili produc o armonie. Conceptul de transdisciplinaritate (Basarab Nicolescu) devine revelatoriu instrument în dialogul ştiinţă-religie. Coordonata fundamentală într-o întrebare stă:

            Totuşi, adevărul absolut care este? şi cum se manifestă el?

            Dialogul ştiinţă-religie, necesar, îşi (re)începe desfăşurarea-înfăşurătoare sub momentele celor şase categorii ale dialogicului. Practic şi pragmatic, prin coordonatele sale, acest dialog conduce la o împlinire <Să simţi adevărat, să ştii frumos, să voieşti just. Acesta-i omul întreg. În orice clipă.> (Petre Ţuţea). 

 

 [1] Brain Research And The Mind-Body Problem: Epistemological and Methaphysical Issues, Proceedings of a Round Table Discussion held at the Pontifical Academy of Science on 25 October 1988, editor Giuseppe Del Re, Pontificia Academia Scientiarum Ex Aedibus Academicis In Civitate Vaticana 1999.

 

 

 

 

Despre posibilitatea dialogului între știință și religie

 

Cristian Andreescu

 

Pentru omul de știință credincios, acest dialog este ceva natural. De aceea este mai interesant de explorat ce căi de comunicare ar putea exista între omul de știință ateu și acela pentru care credința este un mod de viață.

Dacă se va găsi un mod de comunicare între aceste două tipuri umane, se va putea extinde această comunicare la un dialog între instituții.

Comunicarea constată existența a mai multor tipuri de atei, de asemenea, a mai multor tipuri de credincioși, apoi urmărește compatibilitatea între ele, cu scopul de a stabili care sunt căile posibile de comunicare.

În continuare, se urmăresc atributele cele mai generale ale materiei și ale Ființei Supreme, așa cum sunt ele  concepute de fiecare categorie de gânditori în parte.

Apoi se urmărește diferența de atitudine în fața necunoscutului pe care o manifestă cele două tipologii, inclusiv luarea în seamă a vieții interioare profunde, subiective și căutarea unor criterii de obiectivitate în cadrul acestor trăiri.

Se iau în considerare stările de gândire/trăire în care luciditatea și trăirea emoțională intensă nu pot fi despărțite, luate separat și care nu pot fi separate nici de atitudinea celui căruia i se ”întâmplă” trăirea.

Se face o paralelă între legile obiective ale gândirii logice și stările subiective în care se poate constata respectarea ori încălcarea lor. Paralela se extinde între gândirea umană obiectivată și ”gândirea” probată de ”inteligența materiei”.

Se reia ideea extinderii principiului cauzalității la principiul tandemului cauzalitate/finalitate.

Se trece la aplicarea considerațiilor teoretice prin exemplificarea lor în cazul rugăciunii Tatăl Nostru.

Ca pregătire pentru această exemplificare se mai face apel la principiul nivelurilor de realitate al lui Basarab Nicolescu și se introduce un principiu suplimentar, cel al nivelurilor de abstracțiune.

După parcurgerea textului rugăciunii cu ajutorul unor comentarii detaliate ale semanticii stratificate a acestuia, se trag concluzii asupra posibilității extinderii corespondențelor constatate la nivelul dialogului instituțional. 

 

 

 

Știinţă  și Religie – două domenii profund întrepătrunse în Ortodoxie

 

Cristina-Maria Dabu

 

Deşi se discută mult pe tema <<dialogului >> şi a <<necesităţii dialogului>> dintre ştiinţă şi religie, ca modalitate de <<apropiere>> între cele două domenii, ca şi cum cele două domenii ar fi total desprinse unul de celălalt, şi omul ar fi cel care ar trebui sa facă legătura între ele, în realitate ştiinţa şi religia sunt două domenii profund întrepătrunse, legăturile dintre ele fiind extrem de subtile.

Cand vorbim despre această profundă întrepătrundere, trebuie făcută însă o distincţie foarte clară între religie ca sistem de reguli asumat/impus din exterior, fără o trăire propriu-zisă, ceea ce reduce religia la un simplu formalism, şi Credința autentică, ceea ce în creştinismul ortodox înseamnă experierea prezenţei lui Dumnezeu si implicit a Harului în viata de zi cu zi.

In  primul rând,  cele două domenii vizează două componente distincte ale fiinţei umane: religia se adresează atât minţii cât si sufletului (se adresează în primul rând sufletului, dar este analizată şi prin minte), în timp ce ştiinţa  se adresează doar minţii (intelectului).

In al doilea rând, încă de la început creştinismul ortodox a  încurajat ştiinţa si cultura.

  • Sfântul Apostol Luca era medic
  • Sfântul Apostol Pavel, convertit mai târziu la creştinism (comparativ cu ceilalți Apostoli) pe drumul Damascului, era reprezentant/oficial al statului având cultura formată în centre ştiințifice redutabile ale vremurilor.
  • Istoria creştin ortodoxă şi vieţile Sfinţilor relevă faptul că numeroase personalităţi creştine, mulți dintre ei acum Sfinţi în calendarele ortodoxe, au provenit din familii cu tradiţii culturale şi au fost formați  în academiile prestigioase ale timpului. Astfel sunt Sf Vasile cel Mare, Sf Ioan Gură de Aur, Sf Grigorie Teologul, Fericitul Augustin, Origen (un mare scriitor bisericesc), Sfinţii Doctori fără de arginţi Cosma, Damian, Pantelimon, Sf. Ecaterina.
  • Sf Luca al Crimeei, un sfânt care a trăit mai aproape de zilele noastre, era de asemenea un recunoscut medic chirurg.

In al treilea rând, ştiinţa nu contrazice cu nimic religia (in sensul de credinţă trăită la modul autentic). Invenţiile ştiinţifice NU contrazic religia. 

Apariţia automobilului, maşina de spălat rufe sau cuptorul cu microunde, dezvoltarea IT&C, descoperirile din chimie, biologie, medicină, etc.  nu contrazic cu nimic religia, ci de fapt descoperă, pe de-o parte, puterea creatoare a omului ca dar de la Dumnezeu, iar pe de altă parte, cu fiecare descoperire ştiinţifică se relevă tot mai mult măreţia și complexitatea  lumii în care trăim.

In opinia noastră, <<necesitatea dialogului>> dintre religie şi ştiinţă provine dintr-o separare forţată a celor două domenii ca urmare a ateismului, a bigotismului şi a orgoliului omenesc în sensul refuzului de a accepta existenţa lui Dumnezeu Cel în Treime şi a înţelegerii lumii si vieţii ca dar şi creaţie a lui Dumnezeu.

Ca urmare a acestui refuz, apare implicit refuzul de a accepta că de fapt orice descoperire ştiinţifică sau invenţie benefică pentru om si societate (ca şi orice altă creaţie pozitivă a omului) işi au originea în Dumnezeu, reprezintă daruri de la Dumnezeu pentru om  şi nu s-ar putea face de fapt fără ajutorul lui Dumnezeu.

Faptul că acest ajutor este foarte subtil, încât omul de ştiinţă/cercetătorul nu îl sesizează în mod explicit, şi trăiește cu impresia că descoperirea ştiinţifică sau invenţia îi aparțin în totalitate, se datorează marii smerenii a lui Dumnezeu şi dragostei lui Dumnezeu faţă de om.

Să nu uităm că Hristos a venit pe pământ în mod smerit, născându-se într-o iesle dintr-o peşteră şi a venit între oameni asemeni unui om, vorbind oamenilor ca un om, de la egal la egal, deşi era Fiul lui Dumnezeu, Cel ce făcuse Cerul şi pământul şi zidise pe om.

 

 

 

Preocupări actuale în “Pontifical Academy of Sciences” şi “Vatican Observatory” pentru înţelegerea de către religia creştină a unor probleme conexe aparţinând cunoaşterii ştiinţifice

 

Sorin Baiculescu

 

În material se prezintă unele preocupări aferente complexităţii cunoaşterii ştiinţifice, existente în cadrul unor conferinţe organizate de către Academia Pontificală de Ştiinţe şi Observatorul Astronomic de la Vatican. Există teme conexe care se constituie în “semnificaţii” ale cunoaşterii actuale, abordate în contextul unui dialog ştiinţă-religie, propriu perioadei pe care o parcurgem, cum ar fi : emergenţa structurilor, simplitatea şi armonia, non-liniaritatea proceselor creative din Univers precum şi originea acestuia, nivelurile de realitate, biocomplexitatea, informaţia şi complexitatea, Universul cuantic şi Universul observabil, “neuroscience” şi educaţia ştiinţifică contemporană, singularitatea, undele gravitaţionale, exoplanetele şi rezultatele noi ale cosmologiei. Sunt remarcabile unele dintre conferinţele desfăşurate în cadrul academic al acestor instituţii, precum : “The Emergence of Complexity in Mathematics, Physics, Chemistry and Biology”, “Black Holes, Gravitational Waves and Spacetime Singularities”, “Science and Sustainability. Impacts of Scientific Knowledge and Technology on Human Society and its Enviroment”. În acest mediu institutional, în perioadele anterioare, precum şi în cele actuale, au conferenţiat Werner Heisenberg, René Thom, Stephen Hawking, Roger Penrose şi alte personalități ale științei.

Astăzi are loc un nou dialog, purtat (poate) mai inteligent decât în perioadele trecute, între ştiinţă şi religia creştină, realizat în baza unor reflecţii ale ambelor “segmente” de cunoaştere şi credinţă, existente în raport cu unele dintre rezultatele ştiinţifice actuale, pe care religia nu le respinge, însă le interpretează - în sens complementar, moral, rezultând, în fapt, un întreg mai puţin contradictoriu decât în trecut. Aceste dialoguri nu erau posibile, în fapt, a se realiza în perioade anterioare (sec. XIX, XVIII, XVII…), aspecte generate, în primul rând, de către nivelul şi posibilităţile trecute, situate mult sub nivelul celor actuale. Analiza unor preocupări prezente, aparţinând unor importante instituţii ale creştinătăţii,  constituie baza unui dialog care are loc în prezent, şi se va desfăşura în continuare, între ştiinţă şi religie.                     

 

 

 

Unele considerente despre modelele din fizică și gândirea mitică

 

Dan Șerbănescu

 

Succesiunea modelelor în fizică, și in general în științele naturii, a fost mereu într-o relație puternică, care a format astfel, in opinia noastră, triada de bază a cunoașterii așa cum este ea defintă în prezent, și anume triada știință-artă-mitologie.

Într-o serie de lucrari anterioare au fost propuse abordări noi în incercarea de a defini modelele din fizică și de a lua în considerație posibilitatea de schimbare a paradigmei cunoașterii in științele naturii cel puțin, din  „Discours de la méthode” în „Discours de la création de la réalité”.

O componentă importantă a acestei noi abordări propuse este dată de relația dintre știință (în acest caz particular, dintre fizică) și ansamblul de credințe, obiceiuri, tradiții (instituționalizate sau nu) definite generic mitologie.

Schimbările majore de modele în fizică s-au petrecut mereu, in opinia noastră, datorită unei schimbări, complet neanunțate de situația din fizică la acel moment, a sistemelor de ipoteze de bază ale modelelor existente dominante. Schimbarea aceasta s-a petrecut sub impulsul impactului sistemelor de credințe din fondul mitologic. De cele mai multe ori, aceste schimbări au fost de asemenea prefigurate și întărite de producțiile artistice.

În comunicare se prezintă exemple ale unor astfel de relații care au asigurat, printr-o „sifonare” de idei paradignmatice, revoluționarea teoriilor existente, care nu mai puteau explica noi fapte sau experimente.

Importanța credințelor în generarea de idei puternic inovatoare în modelele fizicii este una dintre trăsăturile de bază ale noilor sisteme de generare a cunoștintelor în fizica modernă. Însă nu doar credințele în general capătă noi valențe în procesul cunoașterii, dar și interpretarea unor rezultate uimitoare ale fizicii si cosmologiei moderne, care reaprind discuțiile și disputele (cunoscute și dezbătute de toți marii fizicieni de-a lungul timpului) asupra relației dintre obiectivitatea științifică nesupusă credințelor, mitologiei, religiilor și realitatea de fapt a procesului cunoațterii, care nu numai că se desfăsoară influențat de către acestea, dar duce aproape de fiecare dată la dilema și întrebarile specifice dar comune pentru fizică cu religii.

Metoda de tranșare a drumului de urmat în științele naturii este înca nedecisă, cel puțin pentru teoriile predominante în prezent. Cu toate acestea, investigarea raporturilor dintre ele poate aduce, și din perspectiva epistemologiei, clarificări ale așteptărilor pe care am putea să le avem de la posibilele soluții viitoare.

 

 

 

Perspectivă epistemologică asupra dialogului știință-religie: criterii/metode de abordare a realității, asumate de religie și de știință

 

Ana Bazac

 

Majoritatea celor care se apleacă asupra legăturilor dintre știință și religie discută soluțiile/rezultatele abordărilor. Din punct de vedere epistemologic, obiectivele celor două instituții pe care le discutăm par să fie aceleași: cunoașterea și realitatea. Ceea ce le diferențiază sunt, însă,  metodele/criteriile. Aceste metode duc și la conținuturi în principiu diferite de cunoaștere. Ca urmare, este posibil dialogul știință-religie? Și în ce ar consta el? Prezentarea punctează, firește, și unele răspunsuri la întrebările din Apelul la contribuții, tinzând mai degrabă să provoace și să pună la îndoială teza complementarității științei și religiei, decât să conchidă asupra acesteia.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

GRIJA ANTICIPATIVĂ A ȘTIINȚEI

Ana BAZAC

 

Prezentarea este, din nou, un fel de glumă: ea leagă cele două concepte – anticiparea și grija – ce de obicei sunt înscrise în domenii diferite (anticiparea, în psihologie, iar grija în etică și, excepțional, în filosofie (Heidegger)) într-un complex ce aparține științei. Grija anticipativă a științei (și tehnicii) este înscrisă în logica ei/lor: adică, pe de o parte, este „un complex” (cumva inconștient) derivând din sentimentul de curiozitate al omului față de mediul său (de fapt, față de orice obiect, iar propria ființă este și ea un obiect pentru om), iar pe de altă parte, este un obiectiv conștient ce, dacă în comportamentul uman este totuși amestecat cu indiferența față de urmări, în știință și tehnică grija anticipativă acoperă orice fel de a ajunge la rezultate.

Sentimentul de curiozitate al științei și tehnicii înseamnă și construiește o logică a focalizării pe consecințele teoriilor și proiectelor ca urmare a momentelor de creație. Sensul tradițional al anticipării este, deci, de la prezent la viitor. Sensul nou (Nadin) este de la viitor la prezent: posibilul din viitor generează teoriile și proiectele din prezent astfel încât viitorul să se realizeze și, desigur, cu cele mai mici efecte nocive.

După ce se punctează logica anticipării din jurul conceptului de viitor posibil (în cunoaștere, nu în ontos) și fenomenologia anticipării (legând intenția, așteptarea, planul și creația), se menționează specificul anticipării din știință și condiționarea internă și externă a acestui specific.  Grija față de anticipare este un fenomen modern, dar ea s-a manifestat și ca proiecție sterilă și ca proiecție fructuoasă a viitorului. Iar dacă cea mai evidentă calitate a modelului modern și conemporan al viitorului este faptul că este deschis și construit (și nu prestabilit, nici măcar de calcule irecuzabile), atunci grija anticipativă a științei și tehnicii este încadrată nu numai de instrumentele ce permit și implică anticiparea, ci și de telos-ul final al lor, de rațiunea lor ultimă.

 

Dialogul știință-religie/-religie-știință

(28 septembrie 2017, 14-18, Academia Română, Clubul Academicienilor)

 

După cum se știe, îndemnurile la „dialog între știință și religie/religie și știință” sunt foarte insistente de cel puțin câteva decenii. Dincolo de încadrarea sociologică a acestor  îndemnuri, se poate discerne și semnificația lor epistemologică: din moment ce și știința și religia sunt forme ale culturii, deci ale creației umane – iată, ele au un gen proxim/o apartenență comună - nu este oare posibil și necesar un dialog între ele? Sau, cu toată apartenența comună la creațiile omului, ele sunt – una față de cealaltă – ireductibile, neinterșanjabile, intraductibile şi, prin urmare, dialogul între ele este imposibil, iar îndemnurile la dialog – cuvinte goale? În acest context, tema simpozionului este extrem de actuală atât din punctul de vedere al practicii cât și din cel al filosofiei.

Dar ce înseamnă un dialog? Care este scopul unui dialog? Este doar transmiterea de informații/concepții, în ideea ca, după încheierea dialogului, participanții să continue să meargă paralel – și neintersectat ori neintersectabil – și fără să fi învățat și preluat nimic în dialog? Și care sunt prezumțiile de comunicare comune științei și religiei care permit dialogul? Dar există oare și prezumții structurale comune? Iar dacă dialogul are la bază îndoiala, iar pattern-ul dialogului este: a) punerea metodică sub semnul întrebării a prezumțiilor structurale ale teoriilor celor doi participanți la dialog și b) critica logică a logicii prezumțiilor, desigur sine ira et studio, oare toți participanții acceptă dialogul?

Mai departe, este de așteptat ca simpozionul să dea definiții – chiar numai „de lucru” – atât științei cât și religiei. Aceste definiții apar inerent în cercetarea prezumțiilor și metodelor asumate de către religie și de către știință. Dar dacă în urma acestei cercetări apare contradicția dintre cele două tipuri de prezumții și metode, oare nu înseamnă asta anularea posibilității de dialog?

Totuși, ideea complementarității dintre știință și religie – ale căror prezumții sunt specifice/necomune – a fost avansată pentru a permite dialogul lor. Adică și indiferent de tipul diferit de prezumții și metode, fiecare – și știința și religia – ar acoperi aspecte diferite ale realității și astfel, dialogul ar consta în coroborarea științei și religiei: deoarece doar în urma coroborării lor, cunoașterea este mai adecvată realității unitare. Dar și teza complementarității, ca orice altă idee, trebuie analizată logic. Problema principală este aici aceea a aspectelor diferite avute în vedere de către știință și religie.

Oare aceste aspecte sunt discrete/fragmentare/separate/izolate – în cazul științei, și holiste în cazul religiei? Oare cercetarea fragmentară nu este doar un moment istoric (și necesar) de cercetare științifică? Și oare acest moment istoric nu a dus/duce la completarea cu ·  perspectiva inter, multi și transdisciplinară și holistă? Dar nu există criterii de evaluare a holismului științei și a holismului religiei? Și întâietatea temporală a religiei față de știință este echivalentă cu întâietatea sa principială? După cum, posterioritatea științei față de religie înseamnă automat superioritatea ei?

Acestea, dar și multe alte întrebări merită să fie puse și discutate în simpozion. Titlurile prezentărilor și rezumatele lor – cu diacritice – vor fi trimise până la 1 septembrie 2017 la adresa

 Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea..

 

       

 ACADEMIA ROMÂNĂ

 

SESIUNEA DE PRIMĂVARĂ 2017

a

Diviziei de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei,

CRIFST

 

Tema: Știință și anticipare: de la știință-ficțiune la puterea anticipativă a științei (predictibilitate/impredictibilitate, teorie și practică; Mihai Nadin – 80)

 

27 aprilie 2017, orele 14-18

Sala de Consiliu, Academia Română

 

Apelul la contribuții

PROGRAM

 

Mircea Opriță, Cluj-Napoca                       

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Opriță             

O istorie la telegraf

 (material trimis special simpozionului și publicat în

  colecția de Rezumate ce urmează Programului)

 Oliviu Crâznic   

https://ro.wikipedia.org/wiki/Oliviu_Crâznic

http://cruxed.ro/product/ceasul-fantasmelor/                                                                 

 Literatura științifico-fantastică și căutarea (modelarea?) viitorului

 

Dr. Dan Psatta                     

https://irhunibuc.files.wordpress.com/2016/04/consciousness-an-electrophysiological-mechanism.pdf

  Anticiparea în cercetare: Electrofiziologia procesului mintal

 

Prof. univ. emerit dr. ing. Valeriu V. Jinescu, Dhc

Academia de Științe Tehnice din România

  http://www.astr.ro/membri/jinescu-valeriu-v._50

 Comportarea materiei, energonica și anticiparea prin știință  

Dr. mat. Sorin Baiculescu      

CRIFST

 Consideraţii referitoare la posibile perspective ale ştiinţei secolului XXI            

 

Dr. cc. şt. Gabriel Nagâţ                       

CRIFST

  Predictibilitate și previziune în cunoașterea și acțiunea socială

 

Prof. univ. dr. Ana Bazac                      

CRIFST

 Grija anticipativă a științei

 

 

***

 

REZUMATE

 

O ISTORIE LA TELEGRAF

Mircea OPRIȚĂ

 

 

            Telegraful a fost o instituție foarte serioasă pe aproape întreg traseul secolului al XX-lea, însă a „căzut” în mod surprinzător în anii ’90. Surprinzător pentru mine, precizez, care i-am constatat decesul în fața unui ghișeu poștal de unde dorisem să expediez o telegramă de felicitare colegului meu de condei – și nu numai – Gheorghe Săsărman, care locuia la München (acolo trăiește de fapt și acum), iar funcționara mi-a adus la cunoștință faptul că Germania abandonase serviciile telegrafice. Curând le-au abandonat cam toți, așa că nu-mi rămâne decât să sper că tinerii de astăzi, nărăviți la smartfon și la mijloacele electronice de comunicare instantanee, vor mai înțelege totuși ce doresc să spun prin metafora din titlu.

            Îmi amintesc că una dintre poeziile mele cele mai vechi se intitulează Pregătind de viață lungă. Încă nu-mi dau seama dacă subiectul avea ceva incantatoriu în el, reprezentând eventual formularea unei speranțe personale mai degrabă decât prelucrarea unei teme generale. Constat, însă, că până acum realitatea „chemată” prin el încă nu m-a trădat, o viață relativ generosă permițându-mi să fiu martorul evenimentelor petrecute în mai bine de șase decenii. Inclusiv al celor din science-fiction (apropo de tema discuției de azi), cu mențiunea necesară că în perioada pomenită mai sus genul a suferit, cred, evoluția sa cea mai interesantă, trecând de la faza oarecum incertă și puțin semnificativă a noilor sale începuturi din anii ’50 spre aspectul relativ bogat și complex al ipostazei sale actuale. La apariția primei broșuri din celebra Colecție „Povestiri Științifico-Fantastice” eram elev de gimnaziu, așa că șocul descoperirii unei literaturi insolite, centrată pe știința predictivă, putea foarte bine să mă înscrie pe traiectoria unei monoculturi de tip fandomial, cum au pățit-o și alții, de fapt. Dacă nu s-a întâmplat așa, de vină trebuie să fi fost studiile mele filologice ulterioare și, pesemne, tot lor le datorez înclinația de a căuta în lecturi specializate nu doar semnele unei originalități generice, ci și pe cele ale apartenenței la literatură. Cele care contează în fond, întrucât dau valoare estetică și durată unui produs cultural veritabil.

            Am fost, așadar, de față la constituirea generației de clasici ai anticipației românești, între care îi am în vedere în special pe Vladimir Colin, Adrian Rogoz și Ion Hobana, cei care au impulsionat genul spre o treaptă valorică superioară; primul, prin exemplul propriei sale creații literare, ceilalți doi prin entuziaste străduințe organizatorice și prin orientări critico-teoretice, prin explorări de istorie literară capabile să dea SF-ului nostru un sens și o țintă înaltă. Generația respectivă este, firește, mai largă, îi putem adăuga pe Victor Kernbach, Sergiu Fărcășan, Georgina Viorica Rogoz și pe alții, specificul momentului lor fiind acela că aproape toți veneau spre gen dinspre literatura tradițională. Ceea ce nu s-a prea întâmplat pe alte meridiane. Fenomenul prezintă o dublă semnificație majoră: mai întâi pentru calitatea literar-estetică la care avea acces – prin talentul și contribuția scriitorilor amintiți – SF-ul românesc cultivat în epocă; și nu în ultimul rând pentru propria lor creație, deoarece descoperirea temelor și motivelor SF le-a permis evadarea din corsetul dogmatismului stalinist al primelor lor încercări literare. Evident, ei n-ar putea fi recunoscuți astăzi drept clasici ai genului dacă scrierile lor cele mai bune nu s-ar fi materializat chiar între coordonatele acestui domeniu, cu un efect benefic pentru însăși lărgirea acestor limite generice dincolo de granițele stabilite de niște mai vechi prejudecăți.

            Fără a fi străină de modelele literare oferite de cei deja pomeniți, dar în bună măsură prin eforturi proprii, generația următoare de „practicanți ai SF-ului”, ca să zic așa, s-a profesionalizat prin anii 1970, iar în scrierile lor, în special ale celor care și-au putut continua opera până astăzi, apare deja un factor de înnoire semnificativ. Îi am în vedere pe Horia Aramă, Florin Manolescu, Gheorghe Săsărman, Voicu Bugariu și, prin forța lucrurilor, tot aici se încadrează și propriile mele eforturi de creație. Orientarea tuturor acestora spre calitatea literară a textelor produse de ei devine chiar mai pronunțată decât la generația anterioară, cu o vizibilă tendință de explorare a unor contacte inedite cu corpul central al literaturii și cu genurile proxime, fantasticul, utopia, feeria, chiar goticul și, uneori, romanul detectiv. Mai mulți dintre reprezentanții generației sunt și critici, istorici și teoreticieni ai genului, cu unele realizări efectiv memorabile, dintre care amintesc doar sinteza intitulată Literatura SF de Florin Manolescu și O cheie pentru science-fiction: sublimul de Cornel Robu, tratat ce dezvoltă o idee teoretică prin care autorul clujean s-a impus și în istoriografia anglo-americană consacrată domeniului.

             Anii ’80 au cunoscut în literatura română erupția „optzeciștilor” și primele eforturi de asimilare a tehnicilor postmoderniste. Un fenomen oarecum asemănător s-a produs și în SF-ul nostru, permițându-ne să vorbim de un Nou Val, de fapt o generație ale cărei figuri notabile au fost Mihail Grămescu, Cristian Tudor Popescu, Leonard Oprea, Alexandru Ungureanu, Ovidiu Bufnilă, ieșenii Dan Doboș și George Ceaușu, timișorenii Constantin Cozmiuc, Silviu Genescu și Lucian Ionică, în sfârșit, Dănuț Ungureanu, Marian Truță și actualul academician (în lingvistica matematică) Gheorghe Păun. Majoritatea lor s-au ridicat din cenaclurile stimulate cu un deceniu în urmă de insistențele lui Rogoz și Colin, dar și prin inițiative regionale independente („Solaris”, „Helion”, „Quasar”, „Prospectart” etc.), ceea ce indică o cale nouă, poate mai specifică genului, de formare a condeierilor săi decât prin migrarea scriitorilor consacrați din mainstream spre problematica mai specială a anticipației. Sub influența numeroselor povestiri traduse din americani pentru Almanahul Anticipația și pentru fanzinele aflate sub un control ideologic incontestabil mai lejer decât cel din publicațiile oficiale, SF-ul românesc încearcă acum tehnici narative noi și se diversifică stilistic, chiar dacă numeroase proze publicate în epocă par din nou interesate de specificul generic mai mult decât de integrarea în marea literatură.

            În ultimul deceniu al secolului trecut vom fi martorii unei libertăți ce invită SF-ul la o revoltă față de înaintași, față de literatură chiar, creând pentru unii iluzia că jocurile paraliterare reprezintă o cale preferabilă pentru gen, iar renunțarea la exigențele îngrijite ale expresiei de asemenea. Din fericire, estetica programatic „revoluționară” a Jurnalului SF, chiar amestecând literarul cu comercialul, n-a fost atât de tiranică încât să anuleze șansa autorilor talentați din anii ’90 de a-și găsi propriile soluții în cadrul unui SF viabil și sincronizat totodată cu experiențele în vogă pe plan internațional. Manierele cyberpunk și steampunk vor fi reprezentate fie în antologii speciale, fie în cărțile unor autori precum Michael Haulică, Florin Pîtea, Costi Gurgu, Liviu Radu, Sebastian A. Corn și alții, ultimii doi citați remarcându-se printr-o operă deja vastă, de o apreciabilă diversitate tematică și stilistică. Scopul acestei generații pare a fi erodarea clișeelor rutinate ale literaturii și, totodată, lărgirea tiparelor ei înspre unele modalități ale culturii populare ce pot aduce, printr-o manipulare supervizată de talent, prospețime și elemente de progres. O mai veche tendință de mixare a genurilor primește acum un caracter programatic, autorilor fiindu-le familiare alunecările dinspre SF spre fantasy și horror, în scrieri diferite, ori chiar în corpul unuia și aceluiași roman. Etapa și-a format și un critic atent la aceste realități culturale aflate încă în prefacere: pe Cătălin Badea-Gheracostea, al cărui proiect ambițios este acela de a discuta SF-ul, literatura de tip fantasy, ficțiunile gotice, utopice și ucronice în cadrul unui tipar mai larg, purtând numele de fantastica românească.

            În sfârșit, astăzi, pe lângă faptul că moștenirea clasicilor se reia în colecții de felul celei de la Editura Eagle („Seniorii Imaginației”), iar autorii încă activi din generațiile anterioare au fireasca ambiție de a-și duce lucrarea începută la capăt, îmi pare că se prefigurează o echipă nouă, posibil o generație nouă, activă în discuțiile cenacliere, la concursurile „Helion” și în paginile revistelor electronice, unde o confruntare publică și totodată o selecție se desfășoară treptat. Argumentul care îmi permite să anticipez o asemenea regrupare a forțelor creatoare, tinere și foarte tinere, îl constituie mulțimea cărților de debut publicate în ultimii ani. Ben Ami, Eugen Cadaru, Adrian Chifu, Daniel Timariu, Laura Ceica, iar în genul fantasy Doina  Coman, sunt doar câteva nume din grupul acestor debutanți de succes. În măsura în care vor continua să scrie, au șanse să asigure fluxului fantasticii (acum îi ies în întâmpinare lui Badea-Gheracostea) o curgere neîntreruptă spre viitor. Fără îndoială, nu scap din vedere faptul că în toate genurile și subgenurile domeniului nostru vor continua să se confrunte tendința literară cu scrisul comercial, ceea ce face necesară în continuare intervenția evaluatoare și clarificatoare a criticii literare, în interesul unor reușite fuziuni menite să facă mereu o prezență vie din literatura română actuală, intrată, iată, în plină cursă prin secolul XXI.

 

*

 

LITERATURA ȘTIINȚIFICO-FANTASTICĂ ȘI CĂUTAREA (MODELAREA) VIITORULUI

Oliviu CRÂZNIC

 

Un segment aparte în cadrul literaturii științifico-fantastice îl constituie literatura de anticipație (sau cu elemente de anticipație, atunci când anticiparea nu este scopul principal al creației literare).

Acest segment literar are în vedere viitorurile probabile (ori măcar posibile), străduindu-se să le intuiască și reușind, uneori, chiar să le modeleze.

Probabil cel mai important aspect care trebuie reținut, în sensul celor de mai sus, îl reprezintă ideea că nu trebuie confundat „viitorul” (noțiune generalizată) cu „viitorul tehnologic” (între acestea două existând o relație de tipul „întreg-parte”).

„Viitorul sociologic”, „viitorul biologic” ș.a. sunt, în aceeași măsură, parte a aventurii umane științifice (și științifico-fantastice).

 

*

 

ANTICIPAREA ÎN CERCETARE: ELECTROFIZIOLOGIA PROCESULUI MINTAL

Dan PSATTA

 

Procesele mintale explorate în paralel filosofic şi biologic (prin evidenţierea contribuţiei creierului), pot căpăta mult mai multă consistenţă informaţională. Este posibila justificare a elaborării unui sistem mixt de abordare a domeniului pe care l-am numit  “Neurofilosofie”.

Hărţile computerizate EEG pe care le-am obţinut în cursul unei testări psiho-logice complexe a judecăţilor de tip raţional (explicarea sensului unor proverbe) şi emoţional (alegerea unor tablouri în funcţie de preferinţa afectivă) scot în evidenţă ariile de procesare a simţurilor, ariile de procesare ale gândirii (intelectului) şi pe cele ale judecăţii de tip raţional sau emoţional (Eului).

Se poate evidenţia o diferenţă profundă în modul de funcţionare a emisferelor drept şi stâng, ce va putea fi încă multă vreme investigată. Ariile asociative din emisfera stângă participă la gândirea de tip raţional, implicată în cunoaşterea ştiinţifică, cele din emisfera dreaptă la cea de tip emoţional (intuitiv) cu caracter predominant vizionar, implicată în gândirea spirituală, metafizică. Conflictul dintre ariile frontale ale judecăţii poate da naştere proceselor de conştiinţă.

Capacitatea de anticipare logică este diferită în emisferele dreaptă şi stângă. Ea este extinsă în emisfera dreaptă şi mult mai limitată în cea stângă.

 

*

 

COMPORTAREA MATERIEI, ENERGONICA ȘI ANTICIPAREA PRIN ȘTIINȚĂ

Valeriu V. JINESCU

 

Unele proprietăți fundamentale ale materiei. Modelarea comportării materiei în diversele capitole ale științei. Cum influențează comportarea materiei rezultatul solicitării corpurilor materiale. Stări și energii critice ale materiei.

Cine a avut dreptate, Aristotel sau Galileo Galilei?

Energonica: sinteză și generalizare, transdisciplinaritate, suprapunerea acțiunilor sarcinilor și capacitatea de anticipare.

Predicția duratei de viață sau a duratei de "funcționare normală" a structurilor inginerești și a organismelor vii.

Condiții pentru a fi posibilă anticiparea corectă prin știință.

 

*

 

CONSIDERAȚII REFERITOARE LA  POSIBILE PERSPECTIVE ALE ȘTIINȚEI SECOLULUI AL XXI-LEA

Sorin BAICULESCU

                                                                                                          

 

                Prezentarea face referire la unele rezultate ştiinţifice (generale) care se întrevăd a fi obţinute în perioada secolului al XXI-lea. Evaluarea este realizată în contextul general al triadei materie/energie – viaţă – minte. Se consideră perspectiva modernă a cunoaşterii (emergenţă, complexitate, biocomplexitate şi altele). Este estimat, în mod auxiliar, şi un posibil cadru de analiză filosofică propriu acestora, făcându-se referire la aspectele aparţinând realismului ştiinţific, precum şi la modelele aferente acestuia. O listă conţinând probleme generale aparţinând posibilelor preocupări ştiinţifice viitoare, se află, de asemenea, inclusă. Se poate aminti, drept reper, clasificarea făcută de către Dr. Michio Kaku asupra posibilităţilor / imposibilităţilor fizice / tehnologice din cadrul perspectivelor ştiinţifice aparţinând viitorului : a) clasa I : posibilitate fizică - imposibilitate tehnologică ; b) clasa II : posibilitate fizică -posibilitate tehnologică ; c) clasa III : imposibilitate fizică - imposibilitate tehnologică. Consistenţa teoriilor actuale se referă la clasa II. Clasa III va implica înţelegerea diferită a Naturii.     

 

*

 

PREDICTIBILITATE ȘI PREVIZIUNE ÎN CUNOAȘTEREA ȘI ACȚIUNEA SOCIALĂ

Gabriel NAGÂȚ

 

Capacitatea de predicție a sistemelor de enunțuri elaborate în științele naturii este în mod tradițional privită ca marcă incontestabilă a științificității înseși. Datorită specificului lor științele sociale au reclamat o reexaminare mai atentă a relației dintre explicația științifică și predicție, mai ales prin prisma faptului că aici plutește permanent pericolul glisării de la predicție către previziune și în cele din urmă către planificare. Dezvoltarea tehnicii de calcul a permis, în ultimii ani, creșterea exponențială a capacității de gestionare și de analiză a unor mari cantități de date (big data analytics), inclusiv date cu relevanță socială. Chiar dacă cercetarea fundamentală în orice știință trebuie să rămână și în continuare axată pe idealul clasic al predictibilității prin descoperirea de regularități și elaborarea de teorii, noile instrumente de analiză a datelor favorizează un interes tot mai pronunțat pentru predicție într-un sens diferit, acela al deschiderii ei către previziune. Îmi propun să examinez aici problemele metodologice pe care le-ar genera această tendință.

 

*

 

GRIJA ANTICIPATIVĂ A ȘTIINȚEI

Ana BAZAC

 

Prezentarea este, din nou, un fel de glumă: ea leagă cele două concepte – anticiparea și grija – ce de obicei sunt înscrise în domenii diferite (anticiparea, în psihologie, iar grija în etică și, excepțional, în filosofie (Heidegger)) într-un complex ce aparține științei. Grija anticipativă a științei (și tehnicii) este înscrisă în logica ei/lor: adică, pe de o parte, este „un complex” (cumva inconștient) derivând din sentimentul de curiozitate al omului față de mediul său (de fapt, față de orice obiect, iar propria ființă este și ea un obiect pentru om), iar pe de altă parte, este un obiectiv conștient ce, dacă în comportamentul uman este totuși amestecat cu indiferența față de urmări, în știință și tehnică grija anticipativă acoperă orice fel de a ajunge la rezultate.

Sentimentul de curiozitate al științei și tehnicii înseamnă și construiește o logică a focalizării pe consecințele teoriilor și proiectelor ca urmare a momentelor de creație. Sensul tradițional al anticipării este, deci, de la prezent la viitor. Sensul nou (Nadin) este de la viitor la prezent: posibilul din viitor generează teoriile și proiectele din prezent astfel încât viitorul să se realizeze și, desigur, cu cele mai mici efecte nocive.

După ce se punctează logica anticipării din jurul conceptului de viitor posibil (în cunoaștere, nu în ontos) și fenomenologia anticipării (legând intenția, așteptarea, planul și creația), se menționează specificul anticipării din știință și condiționarea internă și externă a acestui specific.  Grija față de anticipare este un fenomen modern, dar ea s-a manifestat și ca proiecție sterilă și ca proiecție fructuoasă a viitorului. Iar dacă cea mai evidentă calitate a modelului modern și conemporan al viitorului este faptul că este deschis și construit (și nu prestabilit, nici măcar de calcule irecuzabile), atunci grija anticipativă a științei și tehnicii este încadrată nu numai de instrumentele ce permit și implică anticiparea, ci și de telos-ul final al lor, de rațiunea lor ultimă.