ACADEMIA ROMÂNĂ

ACADEMIA ROMÂNĂ

Comitetul Român de Istorie și Filosofie a Științei și Tehnicii (CRIFST)

Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei (DLMFS)

 

SESIUNEA DE TOAMNĂ / ANUALĂ

6 octombrie 2022, orele 15:00-18:00
(Academia Română, Casa oamenilor de Știință, Lahovari 9)

Apelul la contribuții: http://noema.crifst.ro/index.php/ro/evenimente?id=138

 

 

PROGRAM

 

 

Gheorghe M. Ștefan

Știință și artă vs. επιστήμη και τέχνη

 

Ștefan Trăușan-Matu

Asigurarea eticii în aplicațiile cu inteligență artificială

 

Dan Șerbănescu

Sistemele de energie, cosmosul și cunoașterea

 

Henrieta Șerban

Idealismul epistemologic kuhnian

 

Ana Bazac

Pornind de la ambrosia artemisifolia: cum știm că o teorie (științifică) este adevărată?

 

REZUMATE

 

 

Știință și artă vs. επιστήμη και τέχνη

 

Gheorghe M. Ștefan
Prof. univ. em. dr. ing.
Universitatea Politehnica
m.c. al Academiei Române
DLMFS

 

Delimitarea contemporană dintre știință și artă poate fi mai bine substanțiată pornind de la antica alternativă επιστήμη και τέχνη. Știința este complementată dintotdeauna de un triplet format din matematică-artă-tehnologie. Avem de a face cu două procese net distincte: unul care dezvăluie (caracteristic științei) și altul care instituie (caracteristic tripletului menționat). Dezvăluim pattern-uri semnificative și instituim forme și structuri cu sens sau rost. Prin dezvăluire reducem complexitatea fenomenală, prin instituire obținem instrumente formale sau structurale prin care controlăm complexitatea fenomenală și, uneori, încercăm să o restaurăm sau reușim să o distrugem.

Care este noutatea cu care ne confruntăm în mileniul al III-lea? Instituind spațiul informațional, poate ca pe o formă de dezvăluire a unui câmp informațional profund, am generat cadrul în care procesele de dezvăluire și cele de instituire se desfășoară într-o simbioză augmentativă pe care va trebui să o folosim cu o înțelepciune de care se pare că nu dăm (încă?) dovadă.

= # =

 

Asigurarea eticii în aplicațiile cu inteligență artificială

 

Ștefan Trăușan-Matu
Prof. univ. dr. ing.
Universitatea Politehnica
DLMFS

 

Se spune că s-a intrat în epoca inteligenței artificiale. În ultimii ani, datorită avansului tehnologic în microtehnologie, al creșterii volumului de date în formă digitală și al inovațiilor în învățarea automată, aplicațiile cu inteligență artificială (IA) au devenit o prezență cotidiană iar performanțele lor au crescut cu totul remarcabil. În contextul în care paradigma care predomină astăzi în IA este bazată pe învățare automată din volume foarte mari de date și texte au apărut cazuri de decizii date de unele aplicații care erau ne-etice, de exemplu, părtinitoare sau dăunătoare. Problema este conștientizată atât la nivelul unor companii cât și la nivelul Uniunii Europene, apărând inclusiv recomandări pentru proiectanții de aplicații cu IA. Prezentarea va discuta aceste aspecte din mai multe perspective, atât teoretice precum și practice, de proiectare, implementare și validare a aplicațiilor cu IA.

 

= # =

 

 Sistemele de energie, cosmosul și cunoașterea

 

Dr. ing. Dan Șerbănescu
DLMFS

 

Considerând întregul cosmos, cu componentele sale nevii, vii și inteligente, ca fiind o structură fractalică a sistemelor de energie, se avansează o descriere a acestuia ca sisteme de sisteme de energie. Se definește ca sistem de energie (SE) o structură dinamică cibernetică formată din sursa de energie, sistemele de alimentare și utilizare a acesteia. Pentru SE se va folosi descrierea acestora ca Sisteme Apoietice Topologice (CATS), așa cum s-au descris în lucrări anterioare ale autorului. Pentru aceste sisteme se utilizează diverse modalități de descriere (prezentate în lucrare) din care rezultă abordări fragmentate ale unor aspecte specifice lor, cum ar fi descrierea schimbărilor și tranzițiilor dintr-o stare în alta și dinamica acestor procese, singularitațile specifice lor sau  o viziune integratoare a tuturor SE ce compun cosmosul. O abordare integratoare de acest tip este interdisciplinară și are impact asupra integrării într-un tot unitar atât a SE, cât și a observatorilor inteligenți : cu implicații asupra descrierii din abordări diverse (de exemplu ca fenomene fizice, modele matematice sau filosofice), creând o realitate proprie cunoașterii bazate pe această ipoteză. Sunt prezentate exemple ale modelării în acest fel a CATS pentru unele nivele și tranziții.

 

= # =

 

Idealismul epistemologic kuhnian

 

Henrietta Șerban
C.c. habil. dr.
Institutul de Științe Politice și de Studiere a Problemelor Internaționale
DLMS
 

Contribuția epistemologică a lui Thomas Kuhn câștigă claritate în perspectiva idealismului epistemologic. Pentru Thomas Kuhn, există o distincție esențială (și o „tensiune esențială” pentru dezvoltarea cunoașterii) între știința inovatoare și, evident, creativă și știința mainstream, știința cu autoritate – stabilită, acceptată și legitimată ca atare „științifică” și „ obiectiv". Cu toate acestea, abordând acești termeni pe fundalul istoriei științei, se observă anumite nuanțe și o anumită relativitate îndatorată idealismului epistemologic. Tradiții precum cea stabilită de Carnap sau perspective precum „realismul intern” descris de Hilary Putnam sau „rețeaua de încredințări” folosită de naturalistul W. V. Quine, totuși, dau nuanțe legitimatoare idealismului epistemologic astăzi și plasează, de asemenea, într-o lumină mai corectă şi mai serioasă  contribuţia lui Thomas Kuhn. Accentul investigației este pus pe noțiunea de paradigmă, un concept valoros, în mod paradoxal devalorizat prin faima și gloria sa, printr-o abordare culturală prea laxă, precum și prin neînțelegerea implicațiilor, precum și a locului și rolului apreciabil al idealismului epistemologic în filosofia contemporană a științei.

= # =

 

Pornind de la ambrosia artemisifolia: cum știm că o teorie

(științifică) este adevărată?

 

Ana Bazac
Prof. univ. dr.
DLMFS

 

Răspunsul la întrebarea din titlu este, desigur, plural. Un palier al răspunsului este: o teorie (științifică) este adevărată dacă este justificată. Ce înseamnă aici justificare?

  1. Vorbind empiric: dacă teoria este rezultatul experiențelor (în care experiențele care au infirmat presupunerile/ipotezele de pornire au dus la ajustarea și chiar schimbarea acestora).

Justificarea teoriei nu vizează presupunerile/ipotezele de început, ci pe acelea care au fost rafinate și confirmate de experiențe. Dar, cum sunt n experiențe – și e foarte posibil ca aceia care le construiesc și le suferă să nu cunoască toate / și experiențe diferite – justificarea prin experiență este marcată de îndoieli și relativism.

  1. Dar justificarea are și un fundal logic: o teorie este adevărată dacă raționamentele care o compun nu conțin contradicții nici la nivelul premiselor și nici la nivelul inferențelor, sau altfel spus, dacă raționamentele reflectă controlul mental al contradicțiilor. Acest control are loc atât asupra formei raționamentelor cât și asupra conținutului lor, forma și conținutul determinându-se reciproc, adică determinând doar împreună corectitudinea raționamentelor.
  2. Vorbind analitic, adică referindu-ne la limbajul, dic propozițiile care sunt vehiculele gândirii, justificarea teoriilor se bazează pe caracterul rațional al propozițiilor care descriu dovezile și pe încrederea în acest caracter rațional al acestor propoziții.
  3. Dacă este clar că justificarea este mereu pentru un anumit conținut al teoriei, este la fel de evident că ea depinde de informația pe baza căreia s-a configurat conținutul. Și pe acest palier al informației de la bază înfloresc îndoielile și relativismul.

Sintetizând A, B, C, D, putem spune că justificarea înseamnă a avea dovezi. Ce înțelegem prin acest ultim termen?

Oricum, întrebarea din titlu implică, deci, confruntarea cu o alta: avem vreun temei pentru certitudini în oceanul determinărilor relative?

Ce au toate astea a face cu ambrosia artemisifolia? Prezentarea  arată legătura și, mai mult, punctează și răspunsul la confruntarea menționată, inclusiv prin prezumții provocatoare.

 

ACADEMIA ROMÂNĂ

ACADEMIA ROMÂNĂ

Comitetul Român de Istorie și Filosofie a Științei și Tehnicii (CRIFST)

Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei (DLMFS)

 

SIMPOZIONUL

 

 TELEDETECȚIA: TEORIE, PRACTICĂ ȘI SEMNIFICAȚII

 

 

29 septembrie 2022, orele 15:00-18:00
(Sala de Consiliu a Academiei Române: Calea Victoriei 125)

Apelul la contribuții: http://noema.crifst.ro/index.php/ro/evenimente?id=140

 

 

PROGRAM

 

 

Manuel Vais

50 de ani ai programului LANDSAT

 

Alexandru Badea

Programul SPOT

 

Florin Șerban

Misiuni satelitare cu sensor RADAR

 

Iulia Dana Negula

Programul "COPERNICUS" al ESA - Agenția Spațială Europeană

 

Ana Bazac

O semnificație filosofică a teledetecției

 

REZUMATE

 

 

50 de ani ai programului LANDSAT

 

Manuel Vais, PhD
Universitatea București
Facultatea de geologie și geofizică
Centrul de cercetare "GEOMATICA"
DLMFS

 

Prezentarea subliniază continuitatea acestei misiuni, prezintă câteva aspecte din activitatea de cercetare premergătoare plasării pe orbită a primului satelit al misiunii, și subliniază contribuţia profesorului universitar Nicolaie Oprescu la dezvoltarea acestui program în calitate de NASA Principal Investigator, precum şi detalii privind utilizarea imaginilor satelitare achiziţionate.

= # =

Programul SPOT

 

Alexandru Badea
Prof. Univ.
Agenția Spațială Română /Societatea Română de Fotogrammetrie și Teledetecție

 

Primul sistem european de teledetecție pentru observarea Pământului, cu orbită cvasipolară SPOT, realizat de Centrul Național de Studii Spațiale (CNES) din Franța, a devenit operațional în 1986. Noutățile tehnologice promovate în cadrul programului SPOT sunt astăzi utilizate pe scară largă în domeniul observării Terrei.

= # =

 

Misiuni satelitare cu sensor RADAR

 

Dr. Florin Șerban
Director Terrasigna

 

Observarea Pământului prin intermediul sateliților a înregistrat schimbări majore în ultimii 20 de ani. Astfel, o dată cu creșterea numărului de sateliți lansați în fiecare an, domeniul Observarea Pământului a devenit un instrument important pentru diverse servicii de monitorizare și nu numai (ca de exemplu în agricultura, monitorizarea infrastructurii, a poluării, a zonelor maritime / umede, etc).

Prezentarea se concentrează asupra principalelor misiuni satelitare SAR (Synthetic Aperture Radar, radar cu apertură sintetică) și a aplicațiilor acestora.

= # =

 

Programul “COPERNICUS” al ESA – Agenția Spațială Europeană

 

Iulia Dana Negula
Agenția Spațială Română

 

Prezentarea cuprinde o descriere detaliată a evoluției Programului Copernicus, de la concept până la stadiul actual. De asemenea, sunt detaliate componentele principale ale Programului (componenta spațială, componenta in-situ și componenta servicii), precum și tipurile de înregistrări satelitare și seturi de date care pot fi accesate neîngrădit și gratuit de către utilizatori.

= # =

 

O semnificație filosofică a teledetecției

 

Ana Bazac
Prof. univ.
DLMFS

 

Dacă plecăm de la sensurile verbului latin (dētĕgo, -ĕgĕre, -exi, -ectum, a descoperi, a dezveli, a exhuma), în prim-planul gândirii apare jocul conceptelor prezență și realitate. Acest joc se joacă în cadrul raportului subiect – obiect. În cazul nostru, obiectul este material. Pentru a-l cunoaște, subiectul trebuie să îl perceapă prin organele de simț. Cel mai important simț este vederea, și aceasta dă seama de obiectele văzute. De abia după ce obiectul este văzut – perceput ca fenomen – este el cercetat mai departe, pentru a-i înțelege cauzele, structura internă și configurația relațiilor dintre el și mediu, inclusiv alte (tipuri de) obiecte.

Dar dacă obiectul nu este prezent în fața ochilor? Și în ce sens poate fi real un obiect care nu e prezent?

Obiectele îndepărtate de subiect, adică invizibile, sunt (tele)detectate. Adică sunt identificate ca fiind acolo. Dar identificarea nu este dezvelirea, exhumarea antică a unui obiect ascuns sub pământ. În sensul antic, descoperirea era sinonimă cu vederea obiectului în integralitatea sa ca fenomen. Detecția – de fapt, teledetecția – modernă evidențiază că există doi pași în realizarea obiectului ca prezent pentru subiect: primul este identificarea, descoperirea prezenței potrivit unor parametri, și abia al doilea, prin alte operații, este vizualizarea obiectului ca fenomen. În ultimă instanță, imaginarea obiectului, modelarea, introducerea sa în teorie, nu substituie realitatea obiectului ca fenomen.

Dar este identificarea obiectului îndepărtat o aducere a sa în prezența subiectului? Sau e vorba de o tele-prezență? O punctare a tele-prezenței încheie scurta etalare a jocului.

 

 

ACADEMIA ROMÂNĂ

Comitetul Român de Istoria şi

Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii

Divizia de Logică, Metodologie

şi Filosofia Ştiinţei

 

S.N.

Nuclearelectrica S.A.

 

organizează

 

Simpozionul

Energia nucleară și societatea

 

18 mai 2022, orele 15-18
(Academia Română: Casa oamenilor de știință, sala Zodiac - Piața Lahovari, 9)

 

PROGRAM

 

Moderator dr. ing Dan Șerbănescu

Prof. univ. dr. Ana Bazac, DLMFS

De ce e nevoie de atâta energie și calculul integrativ al problemei energiei: filosofia cauzei finale

 

Ș. l. ing. Eugen Vasile, DLMFS

Cu privire la conceptul de entanglement

 

Dr. Marius Arghirescu, DLMFS

Explicarea numerelor nucleare “magice” printr-un model de nucleu quasi-cristalin, de posibilă geneză la rece

 

Ing., dr. ec. Viorel Gaftea, Secția de Știința și Tehnologia Informației a Academiei Române

Cât e vina omului în fenomenele globale naturale?

 

Dr. ing. Dan Șerbănescu, DLMFS

Reactoare naturale și reactoare create de om. Asemănări, diferențe, lecții pentru reactorii artificiali de ultima generație

 


Rezumate

 

De ce e nevoie de atâta energie și calculul integrativ al problemei energiei: filosofia cauzei finale

(Why do we need so much energy and the integrative calculation of the energy problem: the philosophy of the final cause)

Ana Bazac

 

Ultima parte a titlului (‘filosofia cauzei finale’) se referă la conceptul creat de Aristotel, telos – care era ultima dintre cele 4 tipuri de cauze a căror numire, investigare și desfășurare ne permite înțelegerea lucrurilor. Telos însemna motivația profundă, de ultimă instanță a existenței lucrurilor: în fapt, era o punere sub semnul întrebării a acestei existențe. Pentru ce există?, care este rostul lucrurilor? – acestea au fost întrebările concretizate în conceptul cauzei finale, telos. (Deci dincolo de determinarea directă a lucrurilor/a lanțurilor cauză-efect).

Întrebarea nu reflectă o simplă speculație filosofică despre chestiuni practice arzătoare și chiar deranjate de preocupări de analiză meta, din afara acestor chestiuni. Dimpotrivă, descoperirile științifice și tehnice actuale – de mijloace revoluționare de producere a bunurilor materiale, dar și de înțelegere a funcționării holiste a sistemului om-natură – repun într-un mod nou problema scopurilor în activitatea umană.

Ca urmare, se intuiește perspectiva comunicării: nu aceea a mijloacelor și problemelor legate de producerea energiei – mereu mai multă, cum și în condiții de siguranță și eficiență din ce în ce mai mari – ci aceea a rostului unei mereu mai multe energii. Desigur că întrebarea integrează energia în funcționarea lumii, pusă evident sub aceeași chestionare a telos-ului. Această perspectivă integratoare schimbă tipul dominant de calcul economic în general și al celui al energiei în special, dar această schimbare este consonantă cu tendința actuală de economie ecologică: mai clar, calculul nici unei activități economice – aici, calculul producerii energiei – nu trebuie să mai aibă în vedere doar costurile interne, directe și imediate, ci mereu și acelea externe, indirecte și pe termene diferite, inclusiv lungi. Iar astfel, calculul eficienței energiei (raportul dintre costul mărimilor de input și prețul energiei produse) este legat de și se integrează în calculul folosirii energiei, adică al integrării sale în obiectele și activitățile ce o folosesc. Discuția despre energie trimite, astfel, la o imagine globală sine qua non controlului uman al lumii.

Focalizarea asupra scopurilor – și, desigur, nu imediate, funcționale, ci largi, pe termen lung și privind și subiectul constructor și întregul său mediu, inclusiv natura – schimbă perspectiva dominantă de a face (punându-se întrebările ce? și cum?) din ce în ce mai mult. Vechiul model al lui Kardashev despre cantitatea de energie valorificată – adică inclusă/transformată în obiecte și servicii – drept criteriu al ierarhizării civilizațiilor raționale trebuie amendat cu acest nou criteriu al evaluării folosirii generale a materiei și energiei: telos-ul, scopul final al obiectelor și serviciilor rezultate prin valorificarea energiei (și materiei).

 

 

Cu privire la conceptul de entanglement

(On the concept of entanglement)

Eugen Vasile

 

În fizică, în special în domeniul opticii cuantice, o anumită formă de corelaţie a stărilor este numită entanglement. În scopul realizării de experimente inteligibile este de importanţă practică a spune dacă o stare este “entanglată” sau nu. Matematica conceptului entanglement este analizată în limbajul teoriei cuantice (vectori de stare, funcţie de undă, bit cuantic, operatori unitari de evoluţie, operatori liniari autoadjuncţi pentru mărimi fizice observabile etc). În dorinţa de a se efectua calcule numerice s-a ajuns la o extindere exagerată a formalismului matematic (în special a formalismului “bra-ket” al lui Dirac) din cauza căruia este estompat sensul fizic ce nu ar trebui scăpat din vedere nici un moment.

Sensul unor termeni sau definiţii matematice continuă să rămână neclare ingineriei experimentale. Spre exeplu aserţiunea matematică cum că vectorul nul nu reprezintă nicio stare, deoarece are norma 0 diferită de 1, ar trebui corectată în forma: starea nulă reprezintă superpoziția a două stări identice defazate însă cu 180°. De asemenea, în fizica cuantică, un „eveniment” este legat de ideea „colapsării” funcției de undă ca urmare a unei operațiuni de măsurare (observare sau interacțiune cu un aparat de măsură - în general un sistem observator extern, într-un montaj de laborator).

În lucrare se reformulează concepte fundamentale şi notaţii specifice, fără a face mereu apel la reprezentări numerice (cum sunt cele “bra-ket”). Câmpul numerelor complexe intervine o singură dată, la început, când se defineşte de o manieră pur filozofică (metaforică) structura algebrică de spaţiu liniar al stărilor, ca spaţiu Hilbert. Cum în calculator nu se pot introduce “vectori filozofici”, sunt totuşi necesare şi reprezentările numerice; acestea sunt legate de o anume “bază” în spaţiul liniar, în general subînţeleasă, dar care ar trebui explicitată, ea fiind expresia directă a montajului de pe masa de laborator. Esenţial este izomorfismul canonic al unui spaţiu liniar (fizic) cu spaţiul liniar al vectorilor numerici ce reprezintă vectorii fizici într-o bază (şi ea fizică) dată. În acest sens este evidenţiată importanţa unei celebre teoreme a lui Frederic Riesz de reprezentare a funcţionalelor liniare şi continue.

Regula lui Max Born (premiul Nobel şi pentru ea) este evidenţiată de o manieră elementară cu sensul său fizic şi cu posibilitatea de a trata cu mijloacele fizicii cuantice orice fenomen unde apare o putere proporţională cu funcţia cos2 care fiind totdeauna pozitivă şi subunitară se pretează imediat la interpretare ca fiind o “probabilitate”.

Formalismul operatorului “densitate” este utilizat şi proprietăţi nu tocmai intuitive ale stărilor sunt descrise cu ajutorul operatorilor “proiectori”. Relaţia strânsă între conceptul entanglement şi algebra liniară, în special noţiunea de “produs tensorial”, este esenţială pentru analiza efectuată. Stări pure, stări mixte, stări ”entanglate” sunt analizate în acest cadru.

Astfel pentru un sistem global format din două sub sisteme, având ca spaţii liniare ale stărilor U de dimensiune m, respectiv V de dimensiune n, spaţiul liniar al stărilor este produsul tensorial U ⊗ V cu dimensiunea m x n (cardinalul produsului U X V - cartezian). Coeficienţii reprezentărilor numerice pentru anumiţi vectori din U X V pot proveni ca produse ale celor m coeficienţi de reprezentare ale unui vector din U cu fiecare coeficient de reprezentare a unui vector din V  dar aserţiunea reciprocă nu este valabilă; aceasta deoarece am avea de rezolvat un sistem de m x n ecuaţii cu m+n necunoscute care deci este supradeterminat. Diferenţa  m x n-(m+n) indică gradul de supradeterminare fiind legat de imposibilitatea factorizării, deci de entanglarea stării sistemului global. În cazul 2 x 2-(2+2)=0 pare că sistemul ar putea fi rezolvat dar se poate exemplifica pe sistemul format din doi biţi cuantici că factorizarea nu este întotdeauna posibilă.

În final se face o scurtă analiză lingvistică privind terminologia în limba română.

 

Cuvinte cheie: fizică cuantică, bit cuantic, entanglement, spaţiu Hilbert, produs tensorial

 

 

Explicarea numerelor nucleare „magice” printr-un model de nucleu quasi-cristalin, de posibilă geneză la rece

 (Explanation of "magic" nuclear numbers by a quasi-crystalline nucleus model, of possible cold genesis)

Marius Arghirescu

 

Modelul nuclear cvasicristalin conform CGT

 

  • În prezent, numerele nucleare „magice” : Z- de protoni și N- de neutroni, sunt explicate prin intermediul modelului nuclear ‘în pături‘, care este bazat pe similitudinea cu dispunerea electronilor atomici în pături energetice , dar într-un mod relativ mai complicat.
  • În conformitate o teorie de geneză „la rece” a materiei, (CGT) care reconsideră şi modelul solitonic tip “dinamidă” de neutron şi cu observaţiile privind stabilitatea nucleară care arată o stabilitate maximă pentru nucleele par-pare, modelul nuclear conform teoriei este de tip cvasicristalin, corespondent cu modelul tip uniparticulă - extrem (Schmidt), cu modelul de “moleculă nucleară”, cu modelul tip cluster de particule alfa şi cu modelul vibraţional de nucleu, tip rotator rigid.
  • Conform acestui model cvasicristalin, relativ simplu, nucleul constă din suprapuneri simetrice de forme pătratice cu număr întreg de particule alfa, nucleonul (nucleonii) nepereche fiind rotiţi în jurul acestui cvasicristal nuclear de vortexul cuantomic Γm al momentului magnetic nuclear, ceea ce explică - conform teoriei, potenţialul centrifugal nuclear.

Libertatea de rotaţie orbitală în jurul formei nucleare cvasicristaline, a nucleonului neîmperecheat, rezultă conform modelului ca urmare a unei libertăţi de vibrare lv –mari, a nucleonului neîmperecheat, care astfel este mai slab legat prin câmpul nuclear de restul nucleului.

  • Nucleele stabile, cu număr “magic” de protoni sau şi neutroni, (2; 8; 20; 28; (40); 50; 82; 126) se regăsesc conform modelului ca forme cvasicristaline simetrice rezultate din suprapuneri de forme pătratice cu număr întreg pe particole alfa cu 2n2 protoni (Z = Σ(2n2); n = 1,2, ...7), cu o deformabilitate minimă: 2; 2x22 =8;  2x32 =18; 18+2 = 20; 2x42 =32; 2x52 =50, 50+32=82.

Nucleul 82Pb208 corespunde formei inițiale: 104N208(Z = 2(42 + 62)) în care s-au transformat 22 de protoni în neutroni cu emisie de radiaţie beta, rezultând Z = 82, conform modelului.

  • În mod similar, se poate forma un nucleu cu A = 4(52 + 72) = 296, cu Z = 114¸120, (apropiat de forma stabilă prezisă cu modelul nuclear în pături 114/298).
  • Nucleul dublu magic 40Zr96 rezultă ca fiind format din forme pătratice cvasi-cristaline de 24 particule alfa: A = 4x(42 + 2x22) = 96 în care 8 protoni s-au transformat în neutroni prin capturarea “la rece” a unor electroni sau prin dezintegrare b+ iar nucleul Ca 48 rezultă format din 3 forme pătratice cu 22 = 4 particule alfa: A = 4x(3x22) = 48 în care 4 protoni s-au transformat similar în neutroni.

Nucleul dublu magic Ca 48 rezultă format din 3 forme pătratice cu 22 = 4 particule alfa:

A = 4x(3x22) = 48 în care 4 protoni s-au transformat similar în neutroni, conform modelului.

  • Nucleul cu A = 4x(2x42 + 2x22) = 160; (Dysprosiu: 160Dy)
  • Nucleul Yt 172- izotop stabil, rezultă în forma: Yt = 4x(52 + 2x32);
  • Nucleul = 4x(52+ 2 x32+ 2 x12) = 180; 180Hf  (Hafniu - izotop stabil);
  • Nucleul cu A=4x(62+2x42)= 272; Bh (Bohriu) (t=11s) (apropiat de Hassium 270, considerat dublu magic: Z=108; N=162).

 

 

Cât e vina omului în fenomenele globale naturale?

(How much is man's fault in natural global phenomena?)

Viorel Gaftea

 

Este influența sau vina omului în schimbările globale, indiferent dacă vorbim de relief, climă sau viață? Iată trei teme majore la care se adaugă explorarea adâncurilor și a cosmosului. Este sau există o influență globală a omului? La asemenea scară, problema se poate analiza pe segmente diferite fiindcă există cifre și date pro și contra.

Din istorie și până în actualitate omul și-a lăsat urmele impactului său ca ființă inteligentă pe Pamânt. Urmele lăsate în cosmos le considerăm singular. Totuși, în mii de ani nu avem mărturii certe ale unor civilizații anterioare pe Pământ sau în Cosmos. Mă aștept ca industria de fake news să înceapă să le producă. Aduc bani, audiență și, într-un anume sens, exercițiu intelectual.

În acest context să abordăm subiectul la modă: schimbările climatice, emisiile de CO2 și impactul omului în acest domeniu. Cât este mit, cât este realitate, cât este o situație de conjunctură? Ce ne arată cifrele și proporțiile cantitative ale impactului, care sunt sursele de emisie și sursele de date?

 

 

Reactoare naturale şi reactoare create de om. Asemănări, diferențe, lecții

(Natural reactors and man-made reactors. Similarities, differences, lessons)

Dan Șerbănescu

 

Activitățile omului în crearea de surse noi de energie în scopuri pașnice au ca obiect, de circa 70 de ani, energia nucleară de fisiune. Reactorii nucleari produși de om până în prezent sunt clasificați în generații, după criterii ce țin atât de performanțele economice, cât mai ales de cele de securitate nucleară.

Din ambele perspective, cu toate erorile și în ciuda unor accidente majore, omenirea și-a îmbunătățit tehnologia aceasta și produce artefacte de mare tehnicitate și cu grad crescut de siguranță.

Și totuși, omul nu a fost primul care a construit astfel ce surse de energie pe planetă.

Acum două miliarde și jumătate de ani, cel puțin un reactor natural, de tip asemănător, a funcționat timp de circa două sute de mii de ani.

Studierea acestui fenomen și compararea sa cu ceea ce cunoaștem din punct de vedere al fizicii teoretice și aplicate, ca și al tehnologiilor de fabricație, referitor la proiectarea, construirea, exploatarea și dezafectarea unui astfel de reactor a avut și are un impact semnificativ asupra omului constructor de centrale de fisiune nucleară.

Lucrarea prezintă aspectele legate de asemănările și diferențele dintre reactorii naturali și cei artificiali, ca și asupra lecțiilor de învățat pentru om rezultate din studierea și compararea lor.

Se prezintă o paralelă cu cerințele și direcțiile de dezvoltare ale ultimelor tipuri de reactori nucleari, cu unele exemple pentru reactori modulari de putere mică (SMR).

ACADEMIA ROMÂNĂ

ACADEMIA ROMÂNĂ

Comitetul Român de Istorie și Filosofie a Științei și Tehnicii (CRIFST)

Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei (DLMFS)

 

SIMPOZIONUL

 

Despre riscuri în ştiinţă şi tehnică (II)

 

30 iunie 2022, orele 15:00-18:00
(Academia Română: Casa oamenilor de știință, sala Zodiac (Piața Lahovari, 9))

 

PROGRAM

 

Gheorghe M. Ștefan

Program Simpozion - Despre riscuri în ştiinţă şi tehnică (II)

Olimpia Nicolaescu

Riscuri rezultate din nerespectarea codului de deontologie medicală

Dan Șerbănescu

Despre riscurile actuale ale inovării/neinovării în știință și tehnică

Unele lecții actuale din energetică în general și din cea nucleară în particular.

Dan Șerbănescu

Amplasarea reactoarelor modulare mici (SMR) în România, provocări și beneficii

Ana Bazac

Eupredictibilitatea

Iulian Popescu

Despre riscuri în proiectare și riscuri în execuție

(text transmis)

REZUMATE

 

 

Ne poate proteja știința de excesele tehnologiei?

 

Gheorghe M. Ștefan *

 

Tehnologiile se bazează pe câștigurile oferite de știință, dar sunt și rezultatul voinței, mai mult sau mai puțin bine temperate, a factorilor de decizie din lumea pe care omul și-a construit-o pentru a se proteja de natură. Din păcate, lumea omului nu reușește să ne protejeze și de aspectele naturii care încă domină în ființa umană. Omul a devenit prea puternic pentru a-și neglija natura nestăpânită, care îi afectează deciziile, întru bine sau rău. Poate știința, care a oferit mijloacele creației tehnologice, să ofere și modalități de temperare a utilizării acestora? Credem că nu.

"Man, the unknown" poate face ravagii în lumea lui, pe care, din păcate, o poate folosi atât pentru distrugere, cât și chiar pentru autodistrugere. Dar, pentru a tempera omul, trebuie mai întâi să fie cunoscut. Pentru această, știință are nevoie de noi „logici, metodologii și filozofii”. Ființa umană nu poate fi redusă la structuri, nu poate fi formalizată pentru a fi supusă metodologiilor practicate în prezent în știință. Putem concepe modalități de cunoaștere care armonizează actuala reducere formal-structurală cu diversitățile ireductibile ale fenomenelor existențiale? Cu alte cuvinte, se poate vorbi de o cunoaștere structural-fenomenologică (o spun conștient fiind de faptul că există tot atâtea teorii fenomenologice câți gânditori într-ale fenomenologiei)? Consider că tehnologiile informaţionale ne vor oferi şansa de a controla o complexitate suficient de mare astfel încât complexitatea ireductibilă a unor fenomene să poată fi menţinută în atenţia cercetătorilor. Inteligența artificială ne aduce din ce în ce mai aproape de forme pe care nu le mai percepem în mod explicit, iar teoria categoriilor ne permite să definim functori între categorii definite informal. Astfel, structural-fenomenologia pare să câștige suportul tehnologic și metodologic prin care putem cunoaște și bine tempera natura umană.

 

* Prof. univ. em. dr. ing. (UPB), m.c. al Academiei Române, DLMFS

 

*

Riscuri rezultate din nerespectarea codului de deontologie medicală

 

Olimpia Nicolaescu *

 

Activitatea medicilor români se bazează pe Codul de deontologie medicală al Colegiului Medicilor din Romînia, intrat în vigoare la data de 6 ianuarie 2017. Acest cod este fundamentat pe câteva principii în exercitarea profesiei de medic: 1) întreaga activitate profesională a medicului este dedicată exclusiv apărării vieții, sănătății și integrității fizice și psihice a ființei umane; 2) actul medical se va exercita fără niciun fel de discriminare în ceea ce privește starea de sănătate și șansele de vindecare ale pacientului; 3) respectul demnității ființei umane și a interesului și binelui acesteia în toate deciziile cu caracter medical; 4) respectarea normelor și obligațiilor profesionale precum și a regulile de conduită specifice fiecărui caz; 5) apărarea independenței profesionale, fiind interzisă orice determinare a actului medical ori a deciziei profesionale de rațiuni de rentabilitate economică sau de ordin administrativ; 6) relația medicului cu pacientul va fi una exclusiv profesională și va avea la bază înțelegerea și compasiunea față de suferință; 7) medicul își va dedica întreaga știință și pricepere interesului pacientului său; 8) cu excepția unor cazuri de urgență vitală, medicul acționează potrivit specialității, competențelor și practicii pe care le are; 9) de-a lungul întregii sale activități, medicul își va respecta colegii, ferindu-se și abținându-se să îi denigreze.

Nerespectarea acestor principii constituie tot atâtea riscuri în exercitarea profesiei medicale. Riscurile sunt legate de consimțământul medical informat, păstrarea secretului medical, regulile generale de comportament în activitatea medicală (fapte și acte nedeontologice, afectarea independenței profesionale, lipsa transparenței în activitatea medicală, colaborarea interdisciplinară, actul medical la distanță, refuzul acordării asistenței medicale), activități conexe actului medical (realitatea și legalitatea documentelor completate de medic, conformitatea acestora cu specialitatea medicală, obligații legate de sănătatea publică, semnalarea erorilor profesionale, concurența neloială între medici) precum și de cercetarea medicală (cercetarea pe ființa umană, transplantul de organe, ș.a.) cu limitele pe care le impune această cercetare.

* M.D., Ph.D., DLMFS.

 

*

Despre riscurile actuale ale inovării/neinovării în știință și tehnică

Unele lecții actuale din energetică în general și din cea nucleară în particular

 

Dan Șerbănescu *

 

Revoluția științifică actuală are o turnură dramatică în domeniul energiei, și se petrece în contextual general al societății, de modificări mari, de zbateri politice, sociale și economice ce depind în mare măsură de această revoluție științifică.

Dezbateri intense asupra riscurilor diverselor surse de energie sunt duse în contextul atingerii țintelor de decarbonificare a mediului aflate în fața întregii planete. Deși respectarea deciziilor renunțării la utilizarea combustibilor fosili este o sarcină ce pare greu de îndeplinit la nivel global, având puternice conotații politice și făcând parte dintr-un adevărat război economic mondial, totuși la nivelul țărilor, cum este și cazul României, sunt hotărâte ținte care presupun renunțarea rapidă la combustibilii fosili, începând cu cărbunele mai ales. Cu toate acestea, în treacăt fie spus, s-a văzut că mereu există o ierarhie a riscurilor; astfel între riscurile neluării în considerație a urmărilor unui război, aparent regional, și cele ale nivelurilor de CO2 s-a decis o înghețare partial a unora dintre măsurile ținte și astfel, o serie de reîntoarceri, chiar la producția pe cărbune, par acceptabile tacit.

 

Dar vorba aceea “CO2-ul știe? “Dacă da, cum tratăm ierarhia riscurilor? Ne gândim acum din mers cu spatele la zid? De ce nu ne-am gândit de la început ?

 

S-a văzut că setarea de obiective luând ca țintă un anumit risc – concret, schimbările climatice – nu trebuie făcută superficial și /sau ghidată de idei fixe cu tentă politică și mai puțin științifică, neglijând posibilitatea ca viața reală să fie caracterizată de o adevărată rețea de riscuri interconectate, în care diminuarea unora duce la probleme prin creșterea altora, nemaivorbind de situația în care apar riscuri imediate catastrofale – război sau criză mondială acută financiar-alimentară. S-a dovedit că a planifica în energie cu idei paranoide guvernate de ideologii este o strategie catastrofală.

Țara noastră, rămasă în urmă la retehnologizarea centralelor pe cărbune – prin introducerea de sisteme de filtrare moderne si reînnoirea tehnologiilor – s-a găsit în fața singurei opțiuni pentru o tranziție contra cronometru la un nivel țintă european de decarbonificare: gaz, probabil repornire pe cărbuni, ceva petrol, nucleare (dar unele se vor opri pentru câțiva ani pentru retehnologizare, după un program anunțat de acum zece ani), regenerabile cât pot și ele și… strategii și planuri pentru ce va fi peste opt-zece ani când contăm pe energie nucleară… Nu pare ceva foarte profund și mai ales din timp gândit, că de evaluare de riscuri și analize de reziliențe de sisteme energetice este prea mult să avem pretenția.

Aceasta în contextul în care avem programe energetice haotice, cu implementări ad hoc de surse regenerabile ca panaceu universal, cu o lipsă crasă a inovării și adaptării la schimbări a sistemului energetic național și a cercetării energetice (de fapt am cam desființat facultățile, liceele de specialitate așa că avem și explicații de ce nu mai știm și nici nu vrem să știm cum se produce energia), o bâlbâială greu de înțeles, pentru care ți-ar trebui multă energie ca să nu faci comentarii neștiințifice. Nu cercetăm și dezvoltăm mai nimic, decât „planuri cincinale”, nu folosim resursele proprii fosile cu metode de filtrare și protecție ca în alte părți (care ne dau sfaturi ca noi să nu le folosim și ne sfătuiesc/cer să oprim centralele de fapt) așa că este greu să faci comentarii științifice. Astfel am părăsit sprijinul statului (la mulți alții chiar cu economie de piață el se face la vedere) pentru programe energetice; avem doar fel de fel de versiuni de strategii energetice, care, absolut ironic, se schimbă la 4-5 ani, deși un program energetic se dezvoltă și se întreține pe zeci de ani.

Explicația oficială este

„Suntem forțați de tratate regionale și Banca Mondială”, ceea ce este parțial adevărat, dar nu menționează că:

  • ne-am propus singuri multe ținte, oferind la aderare să le îndeplinim la termene ce încep sa treacă, ținte care ne fac mult rău
  • și că, ulterior, nici nu am făcut absolut nimic în peste 30 de ani să avem producție de energie proprie.

Ah! Da, am produs vorbe și planuri.

Așa a dispărut sprijinul societății pentru surse cu adevărat alternative cum este cea nucleară, pentru care decidenții au hotărât că nu este o prioritate inovarea. Nu s-a făcut niciodată o evaluare a ce este și care este riscul neinovării, dar de câteva luni se vede fără analize cât este de mare. Similară a fost situația cu utilizarea bogățiilor de surse fosile, pe care cu îmbunățiri /inovări le-am putea utiliza respectând strategiile de atingere a țintelor. În general, țintele au fost tratate politic și au fost impuse și acceptate cu o ușurință greu de înțeles. Nemaivorbind de faptul că aceste ținte au devenit recent, cum era de așteptat, absolut ridicole, chiar nocive. Acum când peste noi vin catastrofe, cum este un război, a face o comparație între cele două riscuri arată ce subțiri au fost evaluările de strategii, fără scenarii de rezervă, fără analize de riscuri. Or, considerarea ierarhizată a riscurilor și potențialor daune când planifici într-un domeniu știintific și tehnologic cu ciclu lung, cum este energia, este imperioasă. Ignorarea acestei abordări poate fi exprimată plastic: „Ai ca țintă să cumperi o pălărie de soare cu bor larg iarna, când ai rămas fără bocanci”.

 

Deși, în paralel, la noi s-au introdus, sub formă de import direct, soluții de producere în instalații de energie regenerabilă, aceste inovații și-au atins deja în acest moment limita de dezvoltare ca nivel de producție. Iar eficiența energiei – din surse regenerabile sau nu – a fost, la fel, tratată politic. Lipsa unei cercetări reale, cu personal calificat și consultarea specialiștilor experimentați este cauza tuturor acestor aspecte.

Dar pe plan internațional se dezvoltă cercetări științifice fundamentale și se dezvoltă tehnologii energetice pentru acest secol și ceea ce va urma. Astfel, se studiază surse pentru secolul următor: reactori de fuziune, energii neconvenționale de mare eficiență (solare pe orbite planetare cu randamente cel puțin pentuple față de ce facem pe Pământ, energie de fisiune de ultimă generație (à propos, la o centrală de fuziune ne va trebui să avem cel puțin trei centrale de fisiune să o pornim; cam greu de făcut cu eoliene și fotovoltaice terestre). De aici o lecție foarte importantă: Nu poți planifica în energie să treci de la candelă la fuziune; trecerea se face nivel de energie cu nivel de energie, acesta este sensul dezvoltării civilizației noastre. Cum poate fi îndeplinită ținta ecologică a reducerii maxime a poluării și în același timp ținta asigurării armonioase a nevoilor mereu crescânde?

Dezvoltarea civilizației nu poate fi disociată de creșterea nivelului de energie pe care îl putem stăpâni și folosi fără a ne polua sau distruge. Acesta este acum sensul cercetării științifice în energetică, și el este diferit și opus elaborării formale de programe.

În acest cadru, pasul următor este asigurarea nivelului energetic minimal pentru susținerea energiilor secolelor următoare, de exemplu fuziunea, sau energia gravitațională, sau sprijinirea producerii de energie pe orbite terestre și nu numai, și transmiterea pe Pământ. Dar diferența dintre această cercetare și elaborarea formală de programe este imensă. Alinierea politică la cuvinte de ordine din domenii acoperă rămânerea în urmă a cercetării și dezvoltării, aici a celei din energetică. Un obiectiv al acesteia este asigurarea de surse de materii prime și noi tehnologii de producere a energiei.

Planurile de viitor la nivel internațional iau în considerație stabilitatea și reziliența asigurării de resurse, dintre care energia este fundamentală. În lume se fac astfel de calcule și unele rezultate ale autorului au fost comunicate anterior pentru România și țările baltice.

Revenind la sursele de energie ale următorilor 50-100 de ani, în mod sigur se vor baza pe energetica nucleară de fisiune pentru a susține pasul/ saltul următor. În acest context apar noi generații de soluții științifice (acum suntem la generația IV) dar și noi tehnologii. Energetica nucleară este sprijinită de o știință aplicată, parte a fizicii, care va evolua mult odată cu apariția de noi tehnologii/descoperiri, precum calculatoarele cuantice (ce vor permite calcule mult mai rapide), nanotehnologiile, IA, centrale digitale gemene sau mai ales “noi generații de pământeni (alpha, beta etc)”. Reactorii nucleari vor fi mult mai robuști, mai compacți, mai eficienți și vor costa tot mai puțin. Unele dintre direcții prevăd optimizarea, uneori prin micșorarea reactorilor care funcționează deja, sau prin noi metode de producere a energiei în reactor, dar tot bazat pe fisiune (reactori rapizi sau termici cu apă sau alți agenți de răcire, cu zona activă solidă sau topită).

Noile tehnologii vor avea riscurile lor și cea mai mare greșeală, pe care specialiștii nu o mai fac, ar fi să declari paranoid că nu se defectează. Nu doar proiectul reactorului în sine, dar și modalitatea de combatere a accidentelor posibile vor fi din ce în ce mai sofisticate; cu calculatoare puternice, robotizare și IA, disciplina complexă a reactoarelor – de la cercetare la dezafectare – va arăta foarte diferit, în sensul de diminuare spectaculoasă a riscurilor, cu ordine de mărime, încă din acest secol. În această direcție se înscrie ce aflăm și noi, importând de la alții câtă vreme nu mai cercetăm noi înșine – pentru utilizare în acest deceniu – noi filiere, cum sunt reactorii modulari mici. Aceștia au multe din atributele de cercetare, fabricație și exploatare ale noii generații.

 

Avem două opțiuni:

  1. Putem să resetăm programul nuclear și să facem ce nu am mai făcut după 1989, să consolidăm ce avem deja, să cercetăm noi înșine pornind de la ceva deja studiat, să ne pregătim fabrici și oameni și să exploatăm centralele gândind la următoarele lor generații.
  2. Sau putem comenta, discuta, scrie programe și să nu facem nimic.

Fiecare dintre aceste decizii are riscurile sale.

Dar riscul opțiunii II - de a nu face nimic, tot dezbătând și criticând – este letal. Nu cred că asta vrem.

 

* ing. fizician, dr.ing. energetică nucleară, expert risc și securitate nucleară, Nuclearelectrica S.A.; DLMFS.

 

*

Amplasarea reactoarelor modulare mici (SMR) în România, provocări și beneficii

 

Dan Șerbanescu

Reprezentant în simpozion al Nuclearelectrica S.A.

 

În cadrul workshop-ului Small Modular and Advanced Reactors Workshop Planning IV, organizat la București de USTDA în parteneriat cu Departamentul de Comerț al SUA, NuScale și Nuclearelectrica au semnat un Memorandum de Înțelegere și au anunțat amplasamentul primului reactor modular mic (SMR) din România: pe locul fostei termocentrale de la Doicești, județul Dâmbovița.

 

În urma Memorandumului de Înțelegere („MOU”), companiile vor efectua studii de inginerie, analize tehnice și activități de licențiere și autorizare pe amplasamentul din Doicești, județul Dâmbovița, locația selectată pentru implementarea primei centrale NuScale VOYGR™.

 

Amplasamentul a fost identificat în urma unui studiu aprofundat, realizat cu fonduri în valoare de 1,2 milioane de dolari primite de Nuclearelectrica la începutul anului 2021, în cadrul unui grant oferit de USTDA, pentru a identifica și evalua diferite amplasamente pentru implementarea reactoarelor modulare mici în România.

 

În urma studiului, au fost identificate mai multe potențiale amplasamente adecvate. Amplasamentul fostei termocentrale de la Doicești a obținut toate calificările în ceea ce privește securitatea, fiind potrivit criteriilor de proiectare și principiilor de securitate ale reactoarelor modulare mici NuScale, și respectă pe deplin criteriile de amplasare cerute de standardele internaționale și naționale. De asemenea, amplasamentul este disponibil în timp util pentru a îndeplini obiectivele României pentru implementarea reactoarelor modulare mici în acest deceniu și pentru a permite României să devină un centru pentru implementarea reactoarelor modulare mici în regiune.

 

Tehnologia SMR a NuScale cea mai matură în ceea ce privește aprobările, fiind prima și singura tehnologie SMR din lume care a primit aprobarea din partea Comisiei SUA de Reglementare Nucleară în august 2020, are în același timp și cele mai avansate planuri de implementare, cu contracte deja confirmate pentru dezvoltarea componentelor sale.

 

Alegerea amplasamanetului este un prim pas important pentru România în demersul de implementare a reactoarelor modulare mici, la trei ani de la primul Memorandum de Înțelegere cu NuScale, în care Nuclearelectrica a analizat tehnologia, siguranța, maturitatea și disponibilitatea acesteia în vederea implementării și a îndeplinirii obiectivelor României în materie de securitate energetică și decarbonizare.

 

În prezentare se discută riscurile actuale ale inovării, precum si ale neinovării în știință și tehnică, în particular în energetica nucleară, pornind de la lecțiile actuale și ajungând la beneficiile estimate.

 

*

Eupredictibilitatea

 

Ana Bazac *

 

Riscul generează reacția de a-l prevedea, adică de a-l opri/anula/deturna. Ca urmare, sistemele de acțiune umană trebuie să conțină și sistemul de management al lor, astfel încât posibilele consecințe rele/dăunătoare să fie minimizate până la anulare. Sigur că e vorba și de anulare, deoarece sistemele de acțiune umană – cu sistemele tehnice pe care le includ – sunt periodic ameliorate în sensul reevaluării lor, deci al reproiectării lor astfel încât, cel puțin unele dintre aspectele problematice sau riscante, așa cum au apărut din experiența practică și teoretică anterioară, să fie rezolvate.

O trăsătură a sistemelor de acțiune umană este și trebuie, deci, să fie predictibilitatea funcționării și managementului lor. Această trăsătură este sine qua non nu doar pentru încrederea oamenilor în aceste sisteme și, deci, pentru participarea la ele și pentru folosirea lor, ci și pentru integritatea și rostul sistemelor ca atare.

Prezentarea distinge între predictibilitatea sistemelor tehnice și predictibilitatea sistemelor de acțiune umană. Prima se referă la funcționarea sistemelor tehnice în parametrii proiectați și la stăpânirea acestui proces. Predictibilitatea sistemelor tehnice este neutră față de valori, adică față de scopurile și criteriile exterioare parametrilor tehnici dați pentru eficiența sistemelor tehnice ca atare.

Dar sistemele tehnice nu sunt absolut autonome față de sistemele de acțiune umană. Această evidență este creionată prin relevarea situațiilor posibile de coexistență a sistemelor tehnice și a celor de acțiune umană.

Predictibilitatea sistemelor de acțiune umană are ca obiectiv cunoașterea anticipativă a lor și încorporează valori-criterii ce reflectă relațiile sociale, și ce și cum apreciază oamenii raporturile dintre ei și scopurile lor și ale raporturilor. Predictibilitatea poate conține și prezice turnuri ale acțiunii marcate de valori și scopuri negative, dăunătoare. Dar scopul predictibilității sistemelor de acțiune umană este evoluția lor favorabilă. În acest sens se contrapune termenului inventat ad hoc, eupredictibilitatea, predictibilitatea zadarnică ce nu este urmată de strategii coerente și inerent holiste de eliminare a acțiunilor generatoare de consecințe nocive și fatale.

 

* Prof. univ. dr., DLMFS.

 

***

 

Text trimis

Despre riscuri în proiectare și riscuri în execuție

 

Iulian Popescu *

 

În orice activitate a omului există riscuri. Dar omul trebuie să fie mereu atent să se ferească de pericole. Ne amintim povestea „Prostia omenească” de Ion Creangă. O femeie îi făcuse baie copilaşului, îl pusese în postava lui, care-i era leagăn şi-l pusese lângă sobă. Tot privind la el s-a speriat şi a început să plângă. A venit mama ei să vadă ce s-a întâmplat.

"Mamă, mamă! copilul meu are să moară.

  • Când şi cum?
  • Iată cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?
  • Îl văd. Şi?
  • De s-a sui mâţa, are să-l trântească drept în capul copilului şi să mi-l omoare".

Aici femeia a intuit riscul, dar n-a mutat drobul, care era posibil să cadă pe copil. Mai departe bărbatul femeii a plecat în lume ca să vadă dacă mai există asemenea proşti. Şi a găsit, aşa că s-a întors acasă; doar femeia lui „evaluase riscul”.

Copiii sunt învăţaţi să fie atenţi să nu se lovească, să nu cadă, ucenicii învaţă reguli de protecţie a muncii, muncitorii ştiu să nu se accidenteze cu maşinile sau sculele cu care lucrează. Prin urmare, fiecare om ţine seama de riscurile şi pericolele la care este supus. În inginerie problema riscurilor este permanent în atenţia proiectantului. Orice eroare făcută la calcule sau la desene, poate duce la accidente care pot fi grave. Unele erori au consecinţe mici, efectele lor fiind uşor remediate, altele însă pot avea consecinţe foarte grave. De exemplu, dacă proiectantul pune o cotă greşită pe un desen, acea cotă va fi executată după desen, iar piesa va fi necorespunzăţoare. Dacă piesa se montează la o macara, atunci pericolul este mare. Dacă piesa este unicat atunci se repară sau se înlocuieşte imediat. Dacă însă piesa se execută în mii de exemplare, atunci acel lot devine rebut, caz în care proiectantul va plăti daune. [Un profesor le spunea studenţilor de la Mecanică să fie atenţi, că în fabrici rebuturile se plătesc pe când la cofetării… se mănâncă!…].

Riscurile mari sunt la construcţii. Clădirile sunt destinate locuinţelor, birourilor, halelor industriale, acolo fiind mulţi oameni, de aceea riscurile la proiectări eronate sunt mari, cu implicaţii deosebite.

Iată un exemplu bine cunoscut: în 10 noiembrie 1940 la ora 3,39 a avut loc un cutremur de pământ în Vrancea, de 7,4 pe scara Richter, cu durata de 45 de secunde, ca urmare au fost circa 1000 de morţi şi circa 4000 de răniţi (cifrele sunt aproximative, fiind în preajma războiului, multe date fiind secrete). Cutremurul a distrus multe blocuri, alte clădiri.

Pagubele cele mai mari au fost în Bucureşti, unde multe clădiri au fost deteriorate, altele s-au prăbuşit. Celebrul bloc Carlton, inaugurat în anul 1936, situat între Piaţa Universităţii şi Piaţa Romană, având 14 niveluri şi înălţimea de 47 de metri; având şi o sală de cinema, magazine. Structura lui era din beton armat. Bineînţeles că proiectanţii şi constructorii au fost arestaţi, fiind consideraţi vinovaţi. Evident că au urmat multe anchete şi expertize. S-a dovedit însă că proiectul a fost bun! Şi totuşi blocul s-a prăbuşit făcând multe victime. De ce oare? S-au verificat din nou proiectele, inclusiv de către specialişti străini, negăsindu-se erori de calcul. Totul era corect, corespunzând normelor tehnice germane după care se lucra atunci. Verificându-se aceste norme s-a constatat că acestea fuseseră elaborate de specialişti germani, dar nu luaseră în calcul posibilitatea unor cutremure, deoarece la germani nu existau cutremure! La noi nu existau alte norme tehnice, astfel că proiectanţii nu greşiseră! Evident că a urmat elaborarea unor norme ale noastre care luau în considerarea cutremurele. În zona Vrancea mai fuseseră cutremure însă de mică anvergură (maxim 6,8 grade Richter).

Un alt caz - într-o reşedinţă de judeţ s-a trecut la organizarea defilării de 23 august, o cooperativă locală primind ordin să facă proiectul tribunei. Şeful cooperativei, care era inginer, dar mai mult era politician, a proiectat tribuna, care s-a executat. Prim-secretarul judeţului a trimis pentru control pe un ofiţer de la genişti, care a raportat imediat că tribuna nu va rezista şi se va dărâma când va fi plină. S-au făcut pe loc modificări, adică s-a mutat defilarea în stradă cu prezidiul tot în stradă, tribuna fiind acoperită cu steaguri. A urmat o anchetă dură. Securiştii au verificat diploma inginerului şi notele din facultate, dovedindu-se că omul se târâse prin facultate mai mult cu gura, fiind în activul UTM pe facultate. Un securist mai cu experienţă a verificat cum de a trecut fostul student la examenul Profesorului Gheorghe Buzdugan, la Rezistența Materialelor, constatând că promovase examenul cu nota 8, iar la proiectul tribunei, bazat pe Rezistenţa Materialelor totul era greşit. A fost întrebat profesorul Buzdugan, care a verificat pe loc proiectul şi a spus că dumnealui nu trecuse un student aşa de slab. Securistul a verificat în amănunt şi a constatat că la restanţa din toamnă profesorul era plecat la un simpozion în străinătate, la examen numindu-se o comisie din doi şefi de lucrări care l-au trecut pe acel student… Siguranţa profesorului că n-a putut trece unul nepregătit, i-a uimit pe toţi… Unde sunt profesorii de altă dată?… Aşa dar sunt şi ingineri slabi care fac mari erori ce pot avea urmări grave.

Foarte delicate sunt mijloacele de ridicat. La acestea accidentele sunt dese, de aceea se calculează riguros şi calculele sunt neapărat verificate de un alt inginer. Aici coeficienţii de siguranţă sunt mari, fiind indicaţi în normative. În acest domeniu reparaţiile nu pot fi făcute decât de echipe specializate.

Iată un caz mai vechi, când restricţiile nu prea erau respectate.

La o turnătorie s-a adus o macara din import, care însă a cam fost uitată într-o magazie maritimă. Când s-a adus în turnătorie pentru a manevra oala de turnare de dimensiuni mari, macaraua n-a funcţionat. Cauza: se descompletase, lipsind nişte cabluri şi alte piese. Uzina respectivă nu avea specialişti în macarale, aşa că un maistru, care era şeful secţiei turnătorie, a făcut o echipă din muncitori mai buni, dar de alte specialităţi şi au început repararea macaralei. Au mai chemat câţiva ingineri, dar nu i-au dat de cap. Dar macaraua trebuia să ducă oala de turnare la forme, doar se cerea producţie. Atunci şeful secţiei a tot încercat, găsind însă o soluţie de compromis: oala se ducea cu macaraua respectivă numai în sus şi în jos, restul mişcărilor fiind făcute cu macaraua mare a halei. Soluţia era neproductivă, cu pericole la manevrarea oalelor mari, aşa că au stabilit ca macaraua să manevreze doar oale mici, ceea ce era periculos şi neproductiv. Ca să fie siguri că oala nu va cădea, au izolat o parte din macara sudând de batiu o parte a lanţului cinematic. Au apărut însă piese mai mari în producţie, prin urmare trebuia folosită macaraua la capacitatea maximă. S-a ajuns la ceartă, aşa că a fost pus un inginer, sosit între timp, să rezolve cazul. Acesta a căutat în cărţi dar n-a găsit o asemenea macara, aşa că a raportat că el nu-i poate da de capăt. Un student seralist, a intrat şi el în acea echipă şi nerezolvând problema, a cerut ajutorul dascălului lui de Mecanisme. Acesta a studiat problema şi a ajuns la concluzia că macaraua poate funcţiona dacă două elemente n-ar fi sudate de batiu. Un muncitor mai vechi a zis că mai demult, ca să poată porni macaraua, se sudaseră acele elemente, deci sudura nu era din fabricaţie, ci locală! Au tăiat acea sudură şi… macaraua a mers. Iată cum o intervenţie neautorizată a blocat mult timp funcţionarea completă a macaralei. De data aceasta nu proiectantul era vinovat.

Un ultim exemplu de pericole! S-a proiectat şi executat un transformator foarte mare pentru o centrală electrică. Proiectul fiind foarte complicat a fost proiectat cu mare atenţie. Proiectantul a calculat parte electrică şi cea mecanică, rezolvând şi problema transportului în hală, cu o macara foarte mare, transformatorul fiind purtat în hală peste oameni şi alte transformatoare aflate în curs de montaj, fiind proiectat echilibrat, ca să nu se încline, ceea ce n-a fost uşor, doar un transformator nu este o piesă simetrică ca să nu se încline. Transformatorul a fost prins în macara şi s-a ridicat ca să fie trecut peste alte utilaje. În timp ce se ridica, un cablu prins deja în macara s-a agăţat, din neglijenţa manevranţilor, de un utilaj din hală. Transformatorul s-a înclinat şi a căzut, producând mari pagube transformatorului şi utilajelor pe care căzuse, noroc că nu căzuse pe oameni. Necazul a ajuns la guvern, fiind probleme de întârzieri de livrări la export. S-a decis să fie arestaţi cei vinovaţi. Proiectantul era nevinovat, dar era gata să fie arestat. S-au făcut expertize, reconstituiri, dovedindu-se că vinovaţi erau alții, proiectantul n-a fost vinovat!

În concluzie, unele erori de la proiectare pot produce mari necazuri, dar sunt multe situaţii în care proiectantul a lucrat corect, vinovaţi fiind alţii.

 

* Prof. univ. em., dr. ing, Universitatea din Craiova, Academia de Științe Tehnice.

 

ACADEMIA ROMÂNĂ

Comitetul român de istorie și filosofie a Științei și Tehnicii (CRIFST)

Divizia de Logică, Metodologie și Filosofie a Științei (DLMFS)

 

 

SIMPOZIONUL

Despre riscuri în ştiinţă şi tehnică

19 mai 2022, orele 15-18
(Academia Română: Casa oamenilor de știință, sala Zodiac (Piața Lahovari, 9))

 

 

PROGRAM

PREAMBUL : Ce fel de riscuri în știință și tehnică acceptăm ? Câteva observații metodologice despre abordarea riscurilor

Gheorghe M. Ștefan

 

Știința & tehnologia sub asediul a două exponențiale

 

Olimpia Nicolaescu

Cunoașterea și gestionarea riscurilor într-o secție spitalicească cu paturi – Registrul riscurilor

Dan Șerbănescu

Despre sistemele de energie, transformarile și riscurile lor

 

Constantin Stoenescu

Precauție și risc în percepția publică din România a politicii energetice nucleare. O istorie recentă

 

 

Ana Bazac

Știința și riscul de a nu cunoaște

 

 

REZUMATE

 

PREAMBUL : Ce fel de riscuri în știință și tehnică acceptăm ? Câteva observații metodologice despre abordarea riscurilor

 

Ana Bazac *

 

Conceptul de risc contrapune abilitatea oamenilor de a-și controla mediul – iar aici discutăm exclusiv despre mediul creat de ei, adică de artefacte ca rezultat al creației umane, și de capacitatea acestei creații de a modela mediul uman – cu posibilitatea acestui mediu de a ieși de sub control uman, chiar de a i se opune malign. Conceptul de risc face astfel parte din cele care dau ontologia umanului, adică explică existența umană.

El nu vizează fenomenele naturale și impactul acestora. O formulare de genul „riscul de a se produce un cutremur” este o exprimare vulgară a problemei ce poate fi înțeleasă doar cu ajutorul conceptului de probabilitate. Acesta din urmă pare prea savant pentru o populație educată la nivelul minim al răspunsurilor adecvate pentru expandarea consumului, potrivite la informația reducționistă și la abdicarea de la responsabilitate prin asumarea tragică a lui carpe diem. În acest sens, înlocuirea termenului de probabilitate în evaluarea unui fenomen natural cu conceptul de risc, specific exclusiv pentru fenomene create de om, face parte din oferta oficială de informație și este menită tocmai să anuleze, în conștiința oamenilor, diferența dintre ceea ce nu este responsabilitate umană de ceea ce este.

Din punctul de vedere al analizei logice, conceptul de risc este implicat de chestionarea condiționalului, adică în același timp de premisa și de concluzia posibilității, concret, ale posibilității indezirabile. „Ce ar fi dacă” – sau, mai simplu spus, „dar dacă” – reflectă vigilența în fața a ceea ce este sau pare dat, inexorabil, în existență și este formulat cu ajutorul modului condițional. Dar dacă vigilența în fața datelor naturii a dus la șiretenia de a ocoli sau chiar a înlătura pe cele neprielnice – în mitologia greacă zeița Metis fiind mai degrabă simbolul general-abstract al șireteniei-înțelepciunii – capacitatea rațională de imaginare-proiectare-îndrăzneală creatoare pozitivă[1]-reflecție generatoare de fundamente pentru existența umană, simbolizată de Hefaistos, este legată de puterea omului de a face, deci nu de a fugi din fața unei primejdii posibile ci de a o preîntâmpina prin propriile eforturi: de a face, modelând existența potrivit unor funcțiuni imaginate și necesare.

Conceptul de risc se îngemănează cu acela de prudență. Acesta se referă tocmai la abilitatea oamenilor de face în așa fel încât nici activitatea lor și nici rezultatele acesteia să nu dăuneze: mai precis, să le fie util și fructuos. De aceea, în istoria cuvintelor, un prim sens al inteligenței a fost cel de prudență (Socrate, phronesis).

 

*

Desfășurat, acest sens înseamnă prevedere: a viitorului rezultat din acțiunile din prezent, iar imaginarea acestui viitor implică re-parcurgerea traiectoriei gândirii, de data aceasta de la viitor la prezent. O asemenea re-parcurgere înseamnă anticipare: tocmai pentru că viitorul prezumat arată într-un fel neprielnic pentru om, deciziile din prezent trebuie revăzute și schimbate.

Modelul acesta nu trebuie considerat utopic: nu știm multe, dar imaginarea și construcția artefactelor este un control – mental, înainte de toate – al incertitudinilor și o reducere a incertitudinilor la valori ce pot fi controlate[2].

Din acest unghi de a vedea, raționalitatea umană și civilizația s-au întemeiat pe abilitatea de a prevedea rezultatele și de a le înlătura pe cele nedorite: istoria lor a dovedit, desigur, și în concret principiul încercare și eroare, adică oamenii au corectat de abia după ce și-au experimentat deciziile greșite, dar în mare creația implică imaginarea rezultatului (în n variante) și preîntâmpină, prin evaluări în minte ale rezultatelor posibile, efectele nedorite. S-a spus, nu o dată, că civilizația stă sub semnul lui Prometeu: ca simbol al imaginației îndrăznețe – atât de îndrăznețe încât numai aceasta a fost punctul de bifurcație pentru dezvoltarea omului – și al creațiilor viitoare posibile doar pe baza acestei imaginații.

Dar raportul dintre om și creațiile sale nu este unilateral: de la omul subiect spre creația obiect (pasiv, deci). Dimpotrivă, creația se autonomizează – și chiar din momentul creației – iar subiectul ajunge să fie determinat de obiect. Mai precis, omul și activitatea sa creatoare sunt rezultatul unui permanent mai mult decât proces biunivoc, ci de retroacțiune inversă, în care fiecare relație dintr-un sens – oricare ar fi el – în celălalt generează schimbări: care nu duc neapărat la stabilitate și echilibru. Ci chiar la instabilitate și dezechilibru.

Astfel încât și chiar dacă elanul creației a stat sub semnul lui Prometeu, creațiile inerent autonome implică riscuri ce îl convoacă, drept figură tutelară, pe Epimeteu, cel care gândește (de abia) după; sau, despre. De fapt, așa cum ne semnalează mitologia greacă, Prometeu și Epimeteu au fost frați și doar ambii împreună descriu efortul, cu rezultate contradictorii, și al gândirii umane și al realizărilor sale. Mai clar, deși în descriere Epimeteu este nesăbuit, leneș, incapabil – adică este prototipul celor ce nu gândesc nici previzional nici anticipativ – îngemănarea sa cu Prometeu sugerează nu caricatura unor lipsuri ci cele două ipostaze sau momente ale gândirii: și înainte de acțiune și după.

Prin urmare, riscul – ca posibil ce caracterizează rezultatele creației și, mai precis, ca posibil negativ, chiar malign – cheamă, o dată mai mult, ambele tipuri de gândire: și aceea previzională, deci preventivă, și anticipativă, și aceea corectivă după. Iar dacă înțelegem că există o istorie a riscurilor, ce însoțește istoria tehnicii și științei, o dată mai mult suntem sensibili la carențe și în gândirea preventivă – ce este o gândire proiectivă, adică fabrică proiecte – și în aceea corectivă. Aceasta din urmă îmbunătățește substanțial gândirea proiectivă: iar dacă lipsește sau este limitată, nici gândirea proiectivă nu e capabilă să sesizeze puterea creației – adică a artefactelor – de a influența și schimba omul și, concret, nu e capabilă să sesizeze noul radical pe care creația nouă o aduce pentru om. (Aici este acea „vină a lui Epimeteu”[3]).

 

*

Așadar, riscul este semnul autonomizării artefactelor și, deci, al existenței lor într-o direcție opusă celei preconizate, deci opusă funcționării și funcționalității proiectate: în direcția unui pericol posibil.

În acest sens, odată ce sunt create – în vederea unor funcțiuni – artefactele devin autonome tocmai pentru că proiectarea lor a avut în vedere folosirea largă a îndeplinirii funcțiunilor: deci ele pot exista, chiar de la început, în maniera bivalentă a unor direcții, ceea ce înseamnă cumva și a unor funcțiuni, opuse una alteia. Astfel, se poate spune că nu există artefacte cu risc 0, ceea ce înseamnă că, deși riscul este constitutiv în ontologia umanului – care, să nu uităm niciodată, implică, alături de limbaj și socialitate, tehnica/tehnologia ca delimitatorii pentru antropogeneză și dezvoltarea civilizației umane – el nu este un factor neutru, o cauză „naturală” a dinamicii umane, ci a priori un factor calitativ negativ înțeles tocmai prin opoziția la el.

 

*

Dacă este așa, atunci în definirea riscului intră neacceptarea sa: sau, desigur, procesul de minimizare a sa. În întreaga istorie a creației tehnicii, premisa definitorie a fost creșterea funcționalității – deci a adecvării la nevoile și proiectele umane – și micșorarea riscurilor în îndeplinirea acestui obiectiv. Aceste două elemente formează aceeași premisă și se manifestă în tandem. Așa cum creația artefactelor este constitutivă pentru om, această creație însăși, și artefactele ca atare, are/au loc în intervalul neacceptarea principială a riscului – evaluarea riscurilor pentru minimizarea lor selectivă. În termeni moderni, creația tehnică implică – la început, inconștient, apoi explicit și asumată ca foarte importantă – analiza risc-beneficiu[4]. În acest interval, gradul de acceptare a riscurilor este criteriul în funcție de care are loc abordarea riscurilor. Evident, așa cum există o condiționare istorică și socială a cunoașterii – aici, a cunoașterii științifice și tehnice – și contexte istorice și sociale pentru cunoaștere, știință și tehnică, la fel există și pentru abordarea riscurilor, deci pentru acceptarea sau nu a lor.

 

*

Și atunci primul principiu metodologic privește cât de exclusivistă este analiza risc-beneficiu. De ce este important caracterul exclusivist al acestei analize sau la ce anume se referă el? Analiza reflectă, desigur, gradul de cunoaștere dar și interese sociale exterioare cunoașterii ca atare dar care o influențează. Problema este cât de restrictive sunt interesele sociale. Dacă interesele sunt universaliste, adică și artefactele și obiectivele lor sunt exclusiv în funcție de gradul de cunoaștere a lucrurilor și vizează orice membru al comunității umane în mod nediscriminat, atunci analiza risc-beneficiu va avea același caracter universalist sau corespunzător exclusiv gradului de cunoaștere. Dacă interesele promovează restrictiv perspectiva unor grupuri sociale în cadrul relațiilor de putere, atunci analiza risc-beneficiu nici nu este determinată exclusiv de gradul de cunoaștere și reflectă și caracterul restrictiv al intereselor sociale.

Din punct de vedere epistemologic, analiza risc-beneficiu în funcție de interese restrictive este viciată, deoarece gradul de cunoaștere este pervertit de acele interese restrictive. Analiza risc-beneficiu este un demers de cunoaștere și trebuie să corespundă exclusiv evaluării cognitive a artefactelor în raportarea lor la om.

 

*

Un alt principiu metodologic este cel al evaluării realiste a riscurilor. Încălcarea acestui principiu se referă doar la minimalizarea riscurilor[5], deoarece cu cât mai mare este prudența în anticiparea artefactelor în funcționarea lor, cu atât mai eficiente sunt artefactele, inclusiv din punctul de vedere al controlării riscurilor. Dacă nu există reguli preventive severe, pericolul este mai mare[6].

Tendința de a minimaliza riscurile – mereu ale tehnicii noi, iar noi o considerăm pe aceea din ultimele decenii – se folosește de niște metode și argumente. O metodă este comparația și un argument este cel al comparării fricii de riscuri din trecut cu frica de riscuri de astăzi. „Și în secolul al XIX-lea se dorea ca înaintea trenurilor să fugă un mesager ca să îndepărteze oamenii de șine”. Dar această comparația, adică echivalarea riscurilor și a abordării lor din perioade istorice diferite, este inconsistentă. Deoarece și tehnica și riscurile din epoci istorice diferite – și atât de diferite ca secolul al XIX-lea și sfârșitul secolului al XX-lea și primele decade ale secolului nostru, al XXI-lea – sunt de ordin diferit.

Apoi, minimalizarea riscurilor dă ca argument eficiența dată de proiectarea modelului sau eșantionului, adică a unei unități, pentru difuziunea eficientă a modelului sau eșantionului. Greșeala logică de a echivala partea cu întregul, unitatea cu multiplicarea sa, este vizibilă în practică: o mașină (sau un număr mic de mașini) este eficientă prin viteza sa de a acoperi spațiul; dar dacă șoseaua este acoperită de un șir neîntrerupt de mașini, eficiența programată pentru o unitate decade, iar rostul mașinii este dezmințit.

În aceeași ordine de idei, micșorarea efectului negativ al unui artefact nu este totuna cu beneficiul său ca atare.

 

*

Din punctul de vedere al relației dintre om și artefacte și crearea lor, există două feluri de riscuri: cele legate de înfăptuire și cele legate de utilizare. Istoric, cele mai importante au fost primele, pentru minimizarea cărora au fost concepute algoritmi practici împreună cu algoritmii practici ai înfăptuirii ca atare. Dacă figurăm înfăptuirea ca o cutie neagră, dar adăugăm input-ul dat de ansamblul factorilor și condițiilor fără de care nu are loc nicio realizare de artefacte, plus output-ul ce constă nu doar în rezultatele dezirabile ci și în cele secundare sau indezirabile (deșeuri, gunoi/poluare, epuizare a resurselor, dezechilibru ecologic), este clar că riscurile nu privesc numai cutia neagră ci ansamblul acestor trei sisteme complexe. Iar dacă preocuparea pentru minimizarea / anihilarea riscurilor privește doar unele elemente din aceste sisteme, consecința acestei preocupări este contraproductivă chiar pentru problema riscurilor fragmentate legate de acele elemente. De aceea, un principiu metodologic important al abordării riscurilor este necesitatea considerării lor integrate, interdependente și globale la nivelul fiecărui proces de realizare a artefactelor. Desigur însă, că acest principiu dă seama de nivelul de conștientizare a implicațiilor realizării: dacă oamenii nu au ajuns (încă) la ideea necesității abordării integrate și unitare a riscurilor legate de un proces de realizare, nici rezolvarea integrată și nici minimizarea sau controlul riscurilor nu au loc.

În ceea ce privește riscurile legate de utilizare, ele relevă încă o dată că problema riscurilor este, de fapt, modernă. Aglomerarea riscurilor și a originii lor în n elemente legate de realizarea artefactelor, plus eterogenitatea și numărul riscurilor manifestate în utilizarea lor sunt consecința expandării artefactelor utilizate. Mecanizarea și revoluția industrială sunt cauza, iar noile obiecte ale civilizației și noua lor înfățișare au dus la o creștere a dependenței oamenilor de ele și, astfel, și la o subordonare față de riscurile pe care noua civilizație le-a implicat și ca număr și ca diversitate. Iar aici, același principiu metodologic cere abordarea integrată a riscurilor legate de utilizare.

 

*

O aplicație a împărțirii riscurilor în cele legate de realizare și cele implicate de utilizare este categorisirea riscurilor în cele din cercetarea științifică și cele din aplicarea rezultatelor ei. Aici, trebuie să amintim doar că riscurile din cercetare – de la riscuri ce țin de metodologia cercetării la cele ce periclitează cercetătorii – trebuie minimizate până la dispariție, tocmai pentru ca cercetarea să fie liberă și privind orice obiectiv interesant; dar aplicarea rezultatelor cercetării trebuie subordonată valorilor umane: nu orice se poate face, trebuie făcut.

Așadar, și știința, adică efortul, din modernitate instituționalizat, de cunoaștere a fenomenelor ca bază a creației tehnicii implică riscuri. Pentru rapiditate, să unificăm știința sau cercetarea științifică și cercetarea din tehnică. Astfel, putem clasifica riscurile în două mari grupuri: riscuri în cercetare și riscuri în aplicare. Oamenii văd în general riscurile din al doilea grup. Dar peste tot minimizarea riscurilor a fost și este un obiectiv principal. Prevenirea lor implică mereu prudență și înlăturarea imprudenței în desfășurarea cercetării (și apoi, a aplicării). Managementul cercetării în fiecare domeniu are în vedere fiecare aspect sau element. De la cele informaționale – și cât de importantă este evaluarea riscurilor în informația științifică! – la cele ale infrastructurii, ale materialului de cercetat, ale experimentelor, ale verificării li probării, ale tipului de cercetare (fundamentală, aplicată) și ale condițiilor de sponsorizare a cercetării, ale gradului de acuratețe și ale metodologiei de cercetare, ale evaluării cercetării și ale costurilor cercetării. Prudența implică reducerea hazardului și creșterea preciziei și siguranței: deși e clar că nu este vorba niciodată de adevărul absolut, abordarea prudentă în cercetare presupune un grad de certitudine – mereu re-evaluat (falsificat), verificat – care oferă protecție cercetării.

Abordarea riscurilor din cercetare duce la reducerea riscurilor în aplicare.

 

*

Un aspect ce trimite la alt principiu metodologic este coexistența naturalului și artificialului în viața umană. Oamenii nu doar realizează artificialul, ci o fac depinzând de și în conexiune cu natura fără de care nu pot trăi. De aceea: 1) riscurile pe care le incumbă înfăptuirea și utilizarea obiectelor civilizației sunt, pe de o parte, cumva reduse de către natura în care trăiesc oamenii; 2) pe de altă parte, riscurile afectează și natura înconjurătoare. Astfel încât pare destul de greu să se judece riscurile legate exclusiv de producerea și utilizarea artificialului și la fel de greu să se sesizeze generalizarea riscurilor ân sfera sistemului natural-artificial. Dacă o concluzie a paragrafului de mai sus legat de riscurile de utilizare poate fi „viața era mai simplă înainte, și astfel mai sigură”, neexistând atâtea solicitări de utilizare, o dată mai pregnante devin adjectivele („simplu”, „sigur”) atunci când oamenii contrapun natura artificialului.

Ca urmare, acestora le e greu să discernă artificialul care se deruleză „în natură”, și deci responsabilitatea în înfăptuirea și controlul artificialului. (Un ex., boala – Covid, cancer etc. – are loc pe fundal natural, dar cauzele depășesc acest fundal). Principiul metodologic de abordare a riscurilor privește sesizarea intrepătrunderii, interdependenței și interinfluențării naturalului și artificialului și nocivitatea reducerii oricare dintre cele două condiții.

 

*

O aplicație este împărțirea riscurilor – și solicitărilor de acceptare a lor – în cele care implică și cerințe naturale și cerințe sociale, față de cele care vin exclusiv din motive sociale. La o primă impresie, primul tip de riscuri pare să fie acceptabil prin împletirea cerințelor naturale și sociale, adică prin îndulcirea riscurilor generate social de cerințele respectării naturalului. De ex., riscurile ecologice sunt mai mici atunci când acțiunile respectă nu numai nevoi sociale ci și naturale. Pe de altă parte, riscurile care vin exclusiv din motive sociale pot și trebuie să fie judecate potrivit valorilor (obiectivelor) promovate de aceste motive.

 

*

Un principiu metodologic legat de judecarea acceptării/acceptabilității riscurilor privește criteriul/criteriile de acceptare/neacceptare și se manifestă sub forma tare a neacceptării unor riscuri și sub forma atenuată a acceptării unor riscuri minime. Forma tare a judecării riscurilor evaluează activitățile – deci riscurile – potrivit valorii umane a prezervării vieții demne. Din acest punct de vedere, activitățile care pun în pericol viața demnă sunt de neacceptat[7]. În ceea ce privește forma atenuată a judecării atitudinii de acceptare/neacceptare a riscurilor, introduce în judecare existența criteriilor de compensare a riscurilor și, deci, de atenuare a lor prin măsuri de minimizare.

 

*

În sfârșit și cunoscând faptul că există o tehnologie complexă de minimizare a riscurilor, tocmai ca urmare a științei, să reținem că, pe de o parte, ea recunoscând puterea extraordinară a ceea ce este exterior omului ca atare asupra omului – deci a științei și tehnicii – este „dogmatic materialistă”. Adică, într-o perspectivă structuralistă, cei care consideră că știința și tehnica sunt fie cauza relelor din societatea de azi (tehnofobia), fie cauza progresului prezent și viitor (tehnofilia), nu văd complexitatea condiției umane, faptul că știința și tehnica înseși sunt forjate de relațiile umane. Rezultatul acestui dogmatism – care este mereu unilateral – corespunde și unui dogmatism al instrumentelor de cunoaștere[8] dar mai ales se transpune într-o „industrializare spirituală” (Stigler) marcată de fatalism: dacă ceva se poate face se face, în afara reflecției asupra costurilor la nivelul input și output, ignorându-se limitele naturale și sociale care determină ca urmările negative ale tehnicii să nu mai poată fi resorbabile și anihilabile prin „mâna invizibilă” a holismului natural și social[9].

Chiar dacă riscurile sunt legate de artefacte discontinue /sisteme discontinui, acestea influențează mai mult decât fragmentele discontinue ale mediului lor înconjurător.

Dogmatismul menționat privește și dimensiunea temporală. Astfel, el implică inconștiența potrivit căreia fie problemele fie se rezolvă în timp (ca urmare a tehnofiliei) fie nu, ci se agravează în crize și dereglări existențiale (tehnofobia). Fie nici nu se pun probleme sistemice, ci doar discontinui, cu obiective pe termen scurt, și nu lung. În toate aceste aspecte se refuză discutarea critică a prezumțiilor[10]. Deznodământul e previzibil: oameni ansteziați să meargă mecanic spre extincția vieții.

 

***

 

* Prof. univ. dr., DLMFS.

[1] Pausanias a insistat asupra faptului că Hefaistos avea cea mai mare încredere în Dionisos, figura tutelară a creativității îndrăznețe și nonconformiste: Pausanias, Description of Greece, Translation by W.H.S. Jones, Litt.D., and H.A. Ormerod, M.A., in 4 Volumes. Cambridge, MA, Harvard University Press; London, William Heinemann Ltd. 1918, Perseus project, 1.20.3.

[2] Inclusiv prin gestionarea fragilității în mod „antifragil”, Nassim Nichola Taleb, Antifragile: Things That Gain from Disorder (Incerto), New York, Random House, 2014.

[3] Bernard Stiegler, La technique et le temps (I): La faute d'Epiméthée, Paris, Galilée, 1994.

[4] De ex., riscul de a cădea cu avionul: acest risc a făcut ca proiectarea avioanelor, cu toate elementele sale, să implice în rezolvarea problemelor know how – adică a înfăptuirii funcției de zbor (decolare, planare, aterizare etc.), ca funcție principală – de la început, deci implicit, și reducerea drastică a riscurilor.

[5] Flanquart Hervé, « Euphémiser ou nier les risques auxquels on est soumis : raisons et moyens. Exemples des

risques industriel, nucléaire et routier », dans revue ¿ Interrogations ?, N°28. Autour du déni [en ligne],

https://www.revue-interrogations.org/Euphemiser-ou-nier-les-risques

[6] Vezi de ex. regulile de construcție a clădirilor și tipurilor de infrastructuri.

[7] Războiul și instrumentele de război.

[8] De ex. există o tendință de dogmatism al modelării.

[9] Vezi și John M. Polimeni, Kozo Mayumi, Mario Gianpietro and Blake Alcott, The Jevons Paradox and the Myth of Resource Efficiency Improvements, London, Earthcan, 2008.

[10] Vezi de ex. teza neo-malthusiană actuală ca origine a crizei mediului.

 

 

Știința & tehnologia sub asediul a două exponențiale

 

Gheorghe M. Ștefan *

 

Știința care dezvaluie și tehnologia care impune evoluează ambele sub impulsurile și limitările date de două exponențiale: creșterea exponențială a populației și creșterile exponențiale ale capacităților tehnologice. Capacitatea umană de a cunoaște și de a inova se adaptează cu dificultate la evoluții exponențiale datorită unei inerții naturale impuse biologic, cultural sau instituțional. De asemenea, capacitatea populației de a asimila și folosi cunoașterea și produsele tehnologiei este limitată de inerții similare. Politicile de finanțare a cercetării și apetitul investitorilor pentru noi tehnologii sunt afectate în mod fundamental de către căile distorsionate în care știința și tehnologia sunt percepute de către decidenți și de către public. Incompetența politicienilor și lăcomia investitorilor, în contextul unei lumi din ce în ce mai complexe dominate de mecanisme de autoorganizare mai subtile ca oricând, cer soluții radicale, ușor de definit dar dificil de pus în aplicare. Este vorba despre educație, ca parte a triadei învățării care presupune instrucție-antrenare-educație. Dar educația, ca abilitate de a decide acolo unde nici rațiunea și nici imaginația nu reușesc, este cea mai ignorata componentă a învățării. Astfel, va trebui să revizuim strategiile educaționale începand cu basmele pe care le spunem preșcolarilor.

 

* Prof. univ. em. dr. ing. (UPB), m.c. al Academiei Române, DLMFS.

 

 

Cunoașterea și gestionarea riscurilor într-o secție spitalicească cu paturi – Registrul riscurilor

 

Olimpia Nicolaescu *

 

Managementul riscurilor într-un spital are o importanță primordială pentru a asigura creșterea siguranței pacientului și a personalului de îngrijire, chiar dacă acestea nu vor putea fi eliminate niciodată complet. Siguranța pacienților în spitale reprezintă una dintre cele mai importante dimensiuni ale calității actului medical. De multe ori defectele latente și cele manifeste se pot combina putând duce la accidente nedorite. Evaluarea gradului de risc este necesară pentru a stabili măsuri de prevenire a acestora. În acest scop este necesară într-o primă etapă evaluarea cu maximă atenție a tuturor situațiilor în care pacientul ar putea suferi prejudicii prin intervenția sau non-intervenția echipei medicale. Riscurile sunt multiple și pot ține de organizarea și desfășurarea activității spitalului, de calitatea pregătirii personalului, de aprovizionarea spitalului cu medicamente și materiale, de acordarea unor servicii medicale de specialitate de o performanță scăzută precum și de nerespectarea drepturilor pacienților, de inexistența unor proceduri privind manegementul infecțiilor nozocomiale, de inexistența unor echipamente medicale corespunzătoare iar când acestea există de inexistența unui personal instruit să le folosească, și nu în ultimă instanță de identificarea și securizarea zonelor cu risc de incendiu, de iradiere, de contaminare chimică sau biologică. În concluzie, gestionarea riscurilor are drept scop de a echilibra raportul dintre beneficii și prejudicii, fie pentru a elimina riscurile, fie, când acest lucru nu este posibil, pentru a le face acceptabile.

 

* M.D., Ph.D., DLMFS.

 

 

Despre sistemele de energie, transformarile și riscurile lor

 

Dan Șerbănescu *

 

Pe baza modelării prezentate în lucrări anterioare a sistemelor energetice ca fiind sisteme complexe, care în forma lor optimă sunt autoreglabile, cu reacții de tip cibernetic multidimensional (hypercibernetic) si dezvoltate fractalic pe diverse niveluri, se consideră transformările lor și implicațiile acestora.

Se definesc parametrii minimali ce caracterizează aceste transformări, ca și parametrul ce indică direcția acestora, precum și conexiunea acestora cu noțiunea de risc. Evaluările diverselor stări și transformări ale sistemelor energetice cuprind nu numai sussele, ci și reteau dependenta de acestea, pâna la utilizatori și feedbackul acestora.

Aceste transformari și provocări sunt evaluate din perspectiva implicațiilor lor, context în care se utilizează noțiunea de risc. Întrucât noțiunea de risc are accepțiuni diverse se precizează acceptiunea considerată in aceste evaluări și se fac referințe la posibilele abordări în ceea ce privește definiția de risc abordată.

Sunt prezentate trei studii de caz

  1. Intercompararea riscurilor pentru diverse sisteme de energie (terestră, în accepțiunea curentă) și soluții de căutare cu unele exemple pentru asigurarea unei securitaăți și reziliențe energetice locale/regionale
  2. Transformarile unor sisteme de energie cu componente biologice la provocări externe (cazul COVID)
  3. Riscurile inovării în sistemele energetice, cu exemple din domeniul nuclear

 

* Dr.ing.,expert risc și securitate nucleară, Nuclearelectrica S.A.; DLMFS.

 

 

Precauție și risc în percepția publică din România a politicii energetice nucleare. O istorie recentă

 

Constantin Stoenescu *

 

În diverse evaluări privind starea de fapt și strategia politicii energeticie din România regăsim această remarcă: nu există mișcări civice sau sociale împotriva utilizării energiei nucleare. Cum am putea explica această atitudine? Cred că explicația este specificul cadrului socio-economic și politic regional în care se află România. Constrângerile geopolitice au dat naștere opiniei că trebuie să ne asigurăm independența energetică și că, pentru a face acest lucru, trebuie să avem încredere în tehnicieni și să-i lăsăm pe ei să ia cele mai bune decizii. Prin urmare, problema autorităților era să demonstreze publicului, inclusiv liderilor de opinie de formație umanistă, că experții au ales cele mai bune tehnologii. În consecință, deși efectele accidentului de la Cernobîl s-au resimțit și în România, autoritățile comuniste le-au minimalizat, iar publicul a întâmpinat cu încredere proiectul construirii unei centrale nucleare cu tehnologie canadiană. Acestă mișcare decizională politică a fost percepută atât ca un semn de independență față de URSS cât și drept o garanție că tehnologia aleasă este sigură. Prin urmare, publicul a considerat că celelalte riscuri geopolitice regionale sunt mai importante decât riscul nuclear și ele trebuie evitate în primul rând. Această percepție publică a supraviețuit până astăzi.

 

* Prof. univ. dr., Universitatea din București, Facultatea de Filozofie.

 

 

Știința și riscul de a nu cunoaște

 

Ana Bazac

 

În epistemologia structuralistă a exemplului comun, se ajunge la adevăr, adică la idei rezistente și eficiente pentru derularea experienței umane cu cât mai puține urmări nedorite, atât pe baza cunoștințelor dovedit-rezistente prealabile cât și a coerenței logice a relației pe care oamenii le stabilesc între aceste cunoștințe. Mai simplu spus, pentru adevăr sunt necesare atât informația cât și logica. La fel stau lucrurile și în știință.

Istoric, această problemă a fost legată mai degrabă de înfăptuirea logicii (de condițiile sale formale, de carențe etc.), decât de cunoștințele prealabile. Mai mult, și unul dintre obiectivele comunicării este tocmai să evidențieze două aspecte legate de abordarea acestora, o parte importantă a preocupărilor a constat în formalizarea logică a cunoștințelor prealabile și în ignorarea complexității condițiilor materiale ale adevărului în calitate de convingere adevărată justificată.

Dar obiectivul principal al comunicării, lăsat deschis, este ce se întâmplă în știință când nu există suficientă informație prealabilă.