ACADEMIA ROMÂNĂ

COMITETUL ROMÂN DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE A ȘTIINȚEI ȘI TEHNICII


Divizia de Logică, Metodologie și Filosofie a Științei

 

anunță

simpozionul

 

Sincronie și diacronie, inovație și conservatorism în mediul tehnologic și științific românesc

21 martie, 15-18

 Casa Oamenilor de Știință, Piața Lahovari, 9.

 

În literatura de specialitate științifică si tehnică există monografii extinse prezentând din punct de vedere istoric evoluția științei și tehnicii românești în epoca modernă. Activitatea de prezentare a acestor domenii ale cunoașterii, așa cum s-au manifestat și se manifestă ele la nivel național, este orientată în prezent spre o abordare istorică. Dar apare necesitatea completării cu o abordare filosofică ce analizează cauzele unor mari reușite sau ale unor evoluții în multe domenii tehnice și științifice românești cu mult sub așteptări. Un impact deosebit asupra propulsării acestor domenii îl poate avea identificarea cauzelor unor succese deosebite sau ale unor eșecuri, greu de explicat doar dintr-o abordare istoricizantă care identifică în exclusivitate drept cauze aspecte economico-sociale și/sau conjuncturi externe ostile.

Simpozionul își propune să analizeze domeniile științei și tehnicii românești, cu exemplificări din domeniile de vârf tehnologic și științific (cum ar fi cel al fizicii și energeticii nucleare). O evaluare diferită de cea simplu istorică poate identifica aspecte importante care explică momente de vârf dar și de cădere, precum și punctele cheie care pot impulsiona evoluția benefică viitoare pentru societate. Continuând exemplul, deși știința și tehnica energetică sau fizica nucleară aplicată se dezvoltă după traiectorii care au interferențe continue național-internațional și interculturale, totuși, implementarea rezultatelor acestora și evoluția națională au specificul lor clar, ceea ce face ca unele zone ale globului să fie avantajate față de altele, iar rolul componentei naționale să fie de foarte mare importanță pentru comunitățile naționale.

În acest sens, domenii de vârf ale științei și tehnicii românești pot fi un foarte bun subiect de studiu. Astfel, așteptăm să fie luate în considerare aspecte ale evoluției acestor domenii la nivel național în perioada fazelor recente ale revoluției tehnico-științifice (care pentru fizică si energetica nucleară românească înseamnă o perioadă între o jumătate de secol și un secol și jumătate). O abordare filosofică, poate să identifice aspecte suplimentare, care să sprijine dezvoltarea acestor domenii, adăugându-se la rezultatele evaluării istorice orientate spre prezentarea succesiunii activităților și cu marcarea aproape în exclusivitate drept motoare de evoluție a cauzelor economico-sociale și politice. Dorim ca o asemenea abordare a unor cauze ale evoluțiilor domeniilor de vârf științifice si tehnice să identifice specificul aspectelor de sincronie si diacronie, de inovație si conservatorism in  mediul  tehnologic si științific românesc, care a evoluat și evoluează într-un spațiu cultural cu multe trăsături specifice. 

Simpozionul își propune să discute despre specificul forțelor care au asigurat sau frânat domenii de vârf la nivel național, în spațiul cultural românesc, definit în matrici care guvernează orice activitate intelectuală în acest spațiu.

Titlurile și scurte rezumate (cu diacritice) vor fi trimise până la 29 februarie 2024 la adresele Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.,  Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.,

 Academia Română

 

 

 

ACADEMIA ROMÂNĂ

COMITETUL ROMÂN DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE A ȘTIINȚEI ȘI TEHNICII

Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei

 

 

 

 

 

SIMPOZIONUL

Realitate și Natură: continuu și discontinuu

5 octombrie 2023, orele 15-18

   (Academia Română: Casa Oamenilor de Știință, sala Zodiac (Piața Lahovari, 9))

 

 

PROGRAM

 

Moderator

 Constantin Stoenescu

 

Gheorghe M. Ștefan

Considerații introductive

 

 Ana Bazac

Dialectica discontinuitate continuitate de la metafore culturale la concepte științifice

 

Henrieta Șerban

O discuție despre natură, „natural” și niveluri ale realității. Basarab Nicolescu

 

Cătălin Ioniţă

Continuu-discontinuu şi filosofia matematică a lui René Thom: morfogeneză şi stabilitate structurală - teoria exhaustivă a modelelor

 

Constantin Stoenescu

„Lumea fenomenală” și „schimbarea ochelarilor gândirii”

 

                                           

 

Rezumate

 

Dialectica discontinuitate continuitate de la metafore culturale la concepte științifice

Ana Bazac

 

În tradiția modernă hegeliană, dialectica înseamnă unitatea lucrurilor contradictorii. Iar concret, dialectica anunțată în titlu înseamnă unitatea unora dintre cele mai misterioase aspecte ale existenței, continuitatea și discontinuitatea. Oamenii le-au văzut pe amândouă și,  inconștient sau conștient, le-au văzut în unitate. Dar cum anume? Într-o unitate tensionată. Iar tensiunea era atât de mare – adică diferența dintre lucrurile din lume era atât de mare și, în  același timp, conexiunea lor atât de inexplicabilă – încât, atunci când oamenii au reflectat asupra tuturor acestora, ei fie pur și simplu le-au ignorat, fie le-au explicat ca simplu date prin crearea lumii. Mai departe, gânditorii, cei care se ocupau cu reflecțiile asupra acestui proces, căutând să afle ce se ascundea sub miturile ce s-au coagulat la începutul situării conștiente ale oamenilor în fața lumii,  au pornit încet, concentrându-se și ei asupra constituirii lumii: asupra forțelor care o formează și asupra originii înfățișărilor ei. (Logic, de la această problemă a originii s-a ajuns –  dar foarte târziu – la problema unității discontinuitate continuitate. Deci e vorba de conștientizarea dificultății de a explica unitatea).

Problema unității discontinuitate continuitate este aceea a relației dintre ele, adică, mai simplu, a trecerii de la lucrurile separate la continuu, la unitatea lor în sisteme concrete. Dintre multele moduri de exprimare a celor două aspecte, am ales metafora lanțului, una dintre cele mai vechi din cultura populară, deoarece a reflectat obiecte create de om. În formă empirică, metafora s-a prezentat ca șir de mărgele, iar diferența dintre acest șir și un lanț este extrem de importantă. Dar chiar metafora lanțului a fost înțeleasă  diferit, adică  în diferite spații existențiale. Sensul dat în Elementele lui Euclid este diferit de cel dat de descrierile antice despre magneți.

In dialogul Ion, Platon a descris magnetul ca „piatra care nu numai că atrage inelele de fier ci le transmite și lor puterea de a săvârși același lucru, adică de a atrage la rândul lor alte inele, încât uneori ajunge să se formeze un șir foarte lung de inele de fier prinse unul de altul și a căror putere depinde, pentru toate, de puterea pietrei cu pricina” (533d-e, p. 140).

Dar sensul dat lanțului este și metaforic. În același dialog – unde descrierea magnetului este doar un element pentru comparație, adică este descrierea unui proces natural de atracție între lucruri discontinue și de formare a unui șir (care nu este același lucru cu un sistem) – se vorbește despre lanțul influenței  psihice atotcuprinzătoare a artei. Poetul, rapsodul și spectatorul sunt „verigi” „într-un lanț foarte lung” de oameni „prinși pieziș de inelele care atârnă de Muză” (536a, p. 142).

Metafora magnetului semnifică unirea și transmiterea calităților într-un lanț. Dar știința a căutat să meargă dincolo de metafore populare și filosofice, la fel cum filosofia a căutat să meargă mai departe de mit. Dintre conceptele științifice care au răspuns întrebărilor despre cum are loc unirea și transmiterea în lanțul  natural menționat, să reținem câmpul (magnetic, electric),  sarcina electrică și tandemul corpuscul undă.

 

 

O discuție despre natură, „natural” și niveluri ale realității. Basarab Nicolescu

Henrieta Șerban

 

O discuție despre natură și „natural”, orice discuție despre ce este „natura” și ce este „natural” va fi o discuție despre metafizică și epistemologie. Pornind de la peștera lui Platon, ne propunem să evidențiem înfiriparea cooperării între rațional și irațional care se manifestă ca poli contradictorii ai aceleiași realități. „Principiul antagonismului”, „logica energiei” și „terțul inclus/ ascuns” sunt pilonii acestei teoretizări. Percepția a ceea ce este are nevoie de percepția a ceea ce nu este. O metafizică subtilă are ecouri fenomenologice și epistemologice. Fenomenologia participă epistemologic.  Ceea ce cuprindem înțelegând „naturalul” este o actualizare a realității care este multistratificată. Basarab Nicolescu propune o structură ternară a Realității concepută astfel, cu literă mare, într-un mod totalizator în pofida unui dinamism inerent. Privind Realitatea din om, filosoful identifică un centru și un dinamism intelectual care poate duce la moarte dacă știința devine religia omului, un centru și un dinamism motor care poate conduce la moarte prin ceea ce filosoful numește realizarea identității absolute non-contradictorii, altfel spus, prin „realizarea” materială a omului. Centrul și dinamismul emoțional funcționează ca protecție a vieții. „Naturalul” însuși pendulează între viață și moarte și ascunde o pleiadă de potențialități și actualizări.

 

 

Continuu-discontinuu şi filosofia matematică a lui René Thom: morfogeneză şi stabilitate structurală - teoria exhaustivă a modelelor

Cătălin Ioniţă

 

In prima parte revedem şi precizăm prin definiţii criteriale epistemic reale noţiunile de continuitate-discontinuitate-discret, caracterul lor (atribute delimitând specii ale cantităţii) şi scala locului lor în realitatea obiectivă. Revedem evoluţia disciplinelor aparţinând cronologic întâi filosofiei, apoi matematicii, fizicii, fizicii-matematice şi mai nou ştiinţelor proceselor (dinamice) biologice, cu teoriile corespunzătoare elaborate în orizontul noţiunilor de continuitate-discontinuitate-discret, teorii cu priză în realitate şi aplicabile instrumental în ştiinţele naturii. Filosofia elină preciza obiectul geometriei ca fiind cantităţile continue (meghetos); de aici ,,continuitatea spaţiului” şi ,,continuitatea timpului” ca urmare a continuităţii mişcării locomotorii şi a mişcării numită schimbare (mişcarea poate fi în cantitate [poson], în loc [topos], în calitate [poion]). Discretul (în elină sensul originar: ,,nu continuu” [me synexes]), iniţial caracteristică a obiectelor studiate de aritmetică, este readus în persistentă atenţie contemporană prin descoperirea laborioasă de către Planck a unei constante fizical universale ce a numit-o constanta de acţiune, urmarea fiind precizarea structurii energetice a atomului (doar multiplii întregi) şi teorema imposibilităţii determinării exacte prin experienţă de măsurare efectuată la nivel ,,microfizic” (Heisenberg: principiul de incertitudine). Aparţine atunci continuitatea realităţii obiective fizicale? Dar nivelului de realitate biologică (care are cert substrat fizic material)? În partea a doua a lucrării readucem în atenţie aspectele puse în valoare prin opera lui René Thom: modul în care studiul ,,genezei formelor” devine ştiinţă (teoria matematică a morfogenezei şi stabilitate structurală, delimitând locul continuităţii) şi calitatea de teorie universală a modelelor a acestei ştiinţe noi. Nodul dezlegat de această ştiinţă obtura legătura fenomenologie-ştiinţă structurală. Legătura elucidată încheagă o anume filosofie sistematică (pendinte de filosofia ştiinţei) profesată de René Thom, centrată pe fenomen real şi ridicându-se din relaţia continuu-discontinuu (dinamica calitativă în sensul lui René Thom). Incindental, pentru filosofia ştiinţei, lucrarea evidenţiază pertinenţa, realismul şi necesitatea distincţiei drăgănesciene între ,,teorii anvelopante” şi ,,teorii de detaliu”. 

 

 

„Lumea fenomenală” și „schimbarea ochelarilor gândirii”

Constantin Stoenescu

 

Distincția dintre realitate și natură din perspectiva raporturilor de continuitate și discontinuitate poate fi privită dintr-o perspectivă epistemologică drept o distincție între „lumea fenomenală” și „lumea reală”. În sens kantian, potrivit distincției dintre fenomen și noumen, vom accepta că subiectul epistemic are acces numai la lumea fenomenală, dar această cunoaștere a fenomenalității este suficientă pentru a dezvălui legi ale naturii, așa cum s-a întâmplat în cazul științei moderne de tip galileo-newtonian.

Herbert Butterfield a propus în lucrarea sa The Origins of Modern Science metafora schimbării ochelarilor gândirii pentru a caracteriza revoluția științifică din secolul al XVII-lea care a constat în apariția științei matematice a naturii.  Dar aceasta înseamnă că, dacă este cu putință o asemenea schimbare a ochelarilor gândirii, lumea fenomenală poate fi văzută în mod diferit în funcție de „ochelarii teoretici” prin care o privim.

Acest tip de discontinuitate epistemologică a fost teoretizat de Thomas Kuhn în lucrarea sa Structura revoluțiilor științifice. Ulterir, Paul Hoyninngen Huene, în Reconstructing Scientific Revolutions, a propus o interpretare kantiană a proiectului kuhnian. Totuși, în ultimele sale lucrări, Kuhn a adus în discuție o nouă perspectivă bazată de conceptele de rețea conceptuală și lexicon tocmai pentru a arăta că putem avea continuitate în descrierea lumii fenomenale în măsura în care diversele taxonomii descriu structural aceleași entități și proprietăți ale lumii reale. Această ipoteză de lucru aduce în prim plan un realism convergent de tip semantic, aspect pe care îl analizez luând în considerare câteva episoade semnificative din istoria științei.

                   

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Academia Română

 

 

 

ACADEMIA ROMÂNĂ

Comitetul Român de Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii

Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei

   

 

 

organizează

 

Simpozionul

Dincolo de umanism, înspre ce? Unde ne aflăm și spre ce ne îndreptăm

 

23 februarie 2023, orele 15-18
(Academia Română: Casa oamenilor de știință, sala Zodiac - Piața Lahovari, 9)

 

PROGRAM

 

 

Moderator CS II dr. hab. Henrieta Șerban

 

Prof. univ. dr. Constantin Stoenescu, DLMFS

Este reducționismul eroarea fatală a transumanismului?

 

Prof. univ. dr. Ana Bazac, DLMFS

Ce rămâne din homocentrism?

 

Lector. univ.  dr. Maria Sinaci, Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad

Transumanismul și ameliorarea umană: perspective și riscuri

 

CSIII dr. Viorella Manolache, ISPRI

Tipuri de viitor postuman

 

Lect. Univ. dr. Anamaria Negoiță, Centrul de excelență în studiul imaginii, Facultatea de Litere, UB

Postumanul în artele vizuale

 

CSII dr. Gabriela Tănăsescu  ISPRI

Despre responsabilitatea umanizării economiei globale

 

CSIII dr. Lorena Stuparu, ISPRI

Noul umanism în viziunea lui Mircea Eliade

 

Drd. Cristian Andreescu, DLMFS

Diverse tipuri umane faţă în faţă cu necunoscutul

 

CSII dr. hab. Henrieta Șerban, DLMFS, ISPRI

De la omul metaforizant la omul artificial și „înapoi”

 

 

Rezumate

 

 

Este reducționismul eroarea fatală a transumanismului?

 

Constantin Stoenescu

 

Transumanismul a căpătat deja în discursul din spațiul public caracteristicile unei ideologii, de vreme ce se prezintă pe sine ca un salvator al umanității și o face cu ajutorul unei retorici de tip profetic. Firește, proiectul îmbunătățirii ființei umane este unul dezirabil, dar sunt oare fiabile tehnologiile ameliorative propuse sau imaginate? Cred că transumanismul riscă să se bazeze pe o eroare fatală de tip reducționist, și anume, aceea că sistemele biologice complexe pot fi reduse la interacțiunile dintre părțile care le compun. Bunăoară, s-a conturat deja ca o promisiune acceptabilă proiectul încărcării minții unei persoane într-un supercomputer, ignorându-se proprietățile emergente ale minții, ireductibile la un sistem de procesare a informației, fie el și de ultimă generație, în sensul replicării proceselor biochimice de la nivelul cortexului. Din această perspectivă, pare ciudat să mai susții o asemenea teză în secolul al XXI-lea, atât de mult dominat de orientarea holistică a cercetării spre sisteme complexe.

 

 

Ce rămâne din homocentrism?

 

Ana Bazac

 

Prima atenționare este că ideea că omul este centrul lumii nu este luată aici în sensul unei metafore a sistemului ptolomeic, de multe ori hulită ca semn al concepției retrograde care disprețuiește ființele vii inferioare și ignoră continuitatea natură-om. Dimpotrivă, metafora sugerează valoarea unică a ființei umane: chiar sau tocmai în infinitatea lumilor, în care Pământul se acordă potrivit modelului heliocentric, dar în care „sufletul lumii” nu poate fi decât rațiunea umană (P.-H. Michel, La cosmologie de Giordano Bruno, 1962). Astfel încât aici plecăm de la întrebarea: în ce constă valoarea unică ființei umne?

Umanismul se definește în sensul cel mai larg – sens potrivit căruia omul este axul care susține toate atitudinile și problemele, deci procesul de cunoaștere și de practică; sau criteriul ultim de evaluare a tuturor producțiilor teoretice și practice – drept concepția, explicită sau tacită, care transpare atât în teoriile științifice și filosofice cât și în concepția comună despre lume care subîntinde toate ideile și acțiunile legate într-un fel sau altul de om.

Deci umanismul este o concepție ce exaltă omul, adică îl pune în centrul existenței. Cu un cuvânt poate barbar, umanismul este homocentrism.

Homocentrismul este evident în gnoseologie: omul este cel care cunoaște, deci cunoașterea umană este etalonul pentru procesele de cogniție ale animalelor și ale IA, și, mai ales, omul este subiectul în funcție de care există obiectele cunoașterii.

 

În ontologie, omul este centru în calitate de subiect. Evidențierea proprietăților care dau subiectul ne permite să discernem ce condiții trebuie să existe pentru ca aceste proprietăți să desfășoare subiectul. Dar aceste condiții sunt sesizate de om ca valori. Caracterul istoric, contextual al valorilor – ca și al concepțiilor despre om, deci și ca al umanismelor – nu anihilează ceea ce a fost permanent subînțeles, conștient sau nu, în filosofia comună și în umanisme.

 

Înțelegerea nucleului subînțeles al homocentrismului ne îndreaptă spre răspunsul la întrebarea din titlu. Întrebarea însăși sugerează că teoriile trans și post umaniste – care, se descriu aceste teorii, nu ar face decât să interpreteze procesul inerent de transformare radicală a omului ca urmare a științei și IA – dezvăluie doar discontinuitatea radicală dintre om și formele „post” ale „animalului rațional” (așa cum a definit Aristotel esența umană). Or, dacă luăm în seamă valorile implicite ale homocentrismului, putem să vedem și reducționismul tehnofil al teoriilor trans și postumaniste, dar și continuitatea logică dintre omul anterior schimbărilor trans și, pe de altă parte, formele sale „post”.

 

Această continuitate este dată de valorile homocentrismului considerat de oameni în general. Iar faptul că și aceste valori și continuitatea sunt lovite și îndepărtate sistematic din conștiința comună de către perspectiva trans și post umanistă – care impune imaginea metodologică a relativității absolute, tranzienței și lipsei de importanță a continuității, ascunzându-se în spatele unei idei „evoluționiste” mecaniciste și exterioare specificului uman – arată, o dată mai mult, că teoriile despre om sunt instrumente politice structurale, și nu desfășurări neutre ale cunoașterii.

 

Ca urmare, răspunsul la întrebarea din titlu este obligatoriu (din punct de vedere epistemologic și din cel al filosofiei sociale) și este posibil: și va fi schițat logic în prezentare.

 

 

Transumanismul și ameliorarea umană: perspective și riscuri

 

Maria Sinaci

 

Progresul științific și ritmul accelerat de dezvoltare al noilor biotehnologii utilizate cu scopul de a crește capacitățile fizice, moral-cognitive, emoționale și extinderea vieții oamenilor au generat noi întrebări referitoare la condiția umană. Transumanismul, care susține ameliorarea umană și depășirea limitelor biologice ale ființei umane prin intermediul tehnologiilor emergente, transcende ideile umanismului. Gânditorii transumaniști anticipează un moment în care intervențiile tehnologice asupra capacităților oamenilor vor fi atât de radicale, încât aceștia vor deveni ființe excepțional proiectate și ameliorate. Vor domina viitorul și vor purta eticheta de postumani. Articolul explorează transumanismul din perspectiva ameliorării umane. Sunt analizate problemele etice pe care le ridică și evidențiate riscurile specifice.

 

 

Tipuri de viitor postuman

 

Viorella Manolache

 

Prezenta comunicare valorizează matricea teoretică emisă și detaliată de Rosi Braidotti, potrivit căreia, „literatura din domeniul teoriei sociale cu privire la angoasa comună despre viitorul (s.n.) atât al speciei noastre, cât și al moștenirii umaniste este și ea bogată și variată. Gânditori importanți precum Habermas (2003) și influenți precum Fukuyama (2004) sunt foarte alerți la acest aspect, după cum sunt și criticii Sloterdijk (2009) și Borradori (2003). În feluri diferite, ei își exprimă îngrijorarea profundă cu privire la statutul umanului și par în special șocați de panica morală și cognitivă față de posibilitatea turnurii postumane, dând vina pentru asta pe tehnologiile noastre avansate. Împărtășesc îngrijorarea lor, dar ca gânditoare postumană (...) sunt mai puțin înclinată spre panica față de posibilitatea unei descentrări a umanului și pot să văd și avantajele unei astfel de evoluții” (Rosi Braidotti, Postumanul, Editura Hecate, București, 2016, p. 89).

Există în afirmația menționată două elemente ghid, apte a conferi o direcție specifică intenției de față. Prima are în vedere fixarea gândirii – importanță și influență – postumanului, în (con)textul recunoașterii faptului că, acesta transcende limitele unei stări/realități și devine cadru/curent de gândire, Rosi Braidotti poziționându-se în chiar corpus-ul teoriei, drept gânditoare postumană. A doua insistă asupra valențelor proiective ale postumanului, cele care reclamă o gândire la/în viitor și de aici evolutiv-avantajoasă. Perspectiva alertă este validată și tranșată de către Andy Miah („Posthumanism: A Critical History”, în Gordijn, B. & Chadwick, R., Medical Enhancements & Posthumanity, Routledge, New York, 2007), potrivit căruia „schimbarea tehnologică reprezintă o componentă esențială a imaginarului contemporan dedicat postumanității, dar nimic mai mult (s.n.), neavând decât un efect de contingent-istoric al ideilor postumane” (Ibidem). Astfel, prefixul post- atașat umanismului solicită detașarea de sensul cuvântului (generator de panică/angoasă!) sfârșit sau mizează pe depășirea biologico-evolutivă a umanului. Pentru A. Miah, istoria postumanismului reprezintă doar parțial o istorie a dezacordurilor (până la un punct a decentrărilor umanului pe care le tempera Braidotti!) care exprimă valoarea metamorfozelor umane, dar și o anchetă vizând condițiile sociale, context/condiție înlăuntrul căreia nevoia de justificare a auto-modificării (prin tehnologie) a devenit o caracteristică necesar-definitorie pentru procesele socio-politice contemporane. Viitorul se cere, astfel, revăzut din intimitatea proiecțiilor (turnurilor) atașate umanului, postumanul solicitând a fi acceptat drept context de producere al unui nou sistem avantajos de voință și de dorințe, impregnat de direcția de corectare și de tratare a ireversibilului, gestionând, ca act esențial, politica de auto-îmbunătățire a sinelui (Leon R. Kass, „Biotechnology and Our Human Future: Some General Reflections”, în Sean D. Sutton ed., Biotechnology. Our Future as Human Beings and Citizens, Suny Press, 2009, pp. 9-31).

 

 

Postumanul în artele vizuale

 

Anamaria Negoiță

 

Artele vizuale contemporane integrează o întreagă serie de teme și elemente din sfera teoriilor post-umaniste, mai exact atât practica artistică cât și cercetările vizuale contemporane aduc în prin plan, prin metodologii interdisciplinare, subiecte precum: bio-artă (practici artistice care lucrează cu material biologic, chiar și uman), robotică și inteligentă artificială, teme de mediu și ecologie care pot genera o întreagă serie de manifestări activiste cu conținut artistic.

Tipul de analiză și critică vizuală pentru astfel de neo-domenii artistice a suportat o serie de modificări structurale, întocmai datorate noilor medii de lucru care au devenit materie artistică. Astfel, au fost introduși, stabilizați în interiorul aparatului critic al disciplinei noi termeni, noi metode de „validare” care au o componentă: etică, științifică, transdisciplinară.

 

 

Despre responsabilitatea umanizării economiei globale

 

Gabriela Tănăsescu

 

Lucrarea își propune să configureze rolul pe care principiul umanității ‒ fundamentul cadrului etic universal de referință al documentelor internaționale consensuale sau al «eticii globale» ‒ îl deține actualmente în demersurile de „umanizare a economiei globale.” Teza căreia i se circumscrie lucrarea este că perspectiva etică a valorilor și standardelor comune întregii umanități ar trebui să constituie cadrul de formulare a răspunsurilor la crizele economice globale și, deopotrivă, a soluțiilor de dezvoltare durabilă. Ca atare, lucrarea cuprinde prezentarea (1) principiului umanității în documentelor internaționale focalizate asupra rețelei de valori și standarde fundamentale cu valoare universală și (2) a eșecului virtuților morale ale piețelor și instituțiilor economice care reliefează necesitatea umanizării economiei globale în sensul acceptabilității ei sociale și a consensului global în privința responsabilității factorilor economici și politici.

 

 

Noul umanism în viziunea lui Mircea Eliade

 

Lorena Stuparu

 

Cuprinzătoare și semnificativă pentru un context cultural larg, concepția lui Eliade despre un „nou umanism” face parte din sfera hermeneuticii religiilor, abordată deopotrivă „holistic, organic și dialectic”. Fenomenologia religiilor în unitate cu metoda originală a hermeneuticii creatoare a lui Mircea Eliade și programul morfologiei participativă conduc la un „nou umanism”, care dincolo de faptul că îl ajută pe omul modern să se înțeleagă pe sine, descoperă și promovează alteritatea. Cu alte cuvinte, din punctul de vedere al noului umanism, diversitatea religioasă apare ca o problemă comună a diferitelor civilizații, în dimensiunile cele mai profunde, cele mai sensibile, cele mai (potențial) explozive. Pe lângă scopurile teoretice, finalitatea demersului eliadesc este punerea în „dialog” a diferitelor religii și civilizații.

Având în vedere pledoaria lui Eliade pentru hermeneutica încrederii și respectul pentru diversitate pe care se bazează noul umanism, savantul din teoria religiilor poate fi considerat un predecesor al ideilor de multiculturalism, toleranță, locuire plurală. 

 

 

Diverse tipuri umane faţă în faţă cu necunoscutul

 

Cristian Andreescu

 

Lucrarea abordează atitudinea umanului în faţa limitei între cunoscut şi necunoscut, limită care diferă foarte mult de la un tip uman la altul. Pentru a diferenţia mai clar variile tipuri umane, se propune o schemă bazată pe atitudini diferite raportate la trei tendinţe de a cunoaşte, respectiv de a accepta realitatea, aşa cum este percepută de fiecare. Cele trei aşa-zise axe sunt : Pozitivism/Negativism, Curiozitate/Frică, Deschidere/Izolare. Rezultă 12 tipuri de atitudini care sunt prezentate şi analizate. 

 

 

De la omul metaforizant la omul artificial și „înapoi”

 

Henrieta Șerban

 

În toată istoria sa, omul s-a dovedit creatură creatoare. În sistemul filosofic al lui Lucian Blaga găsim o frumoasă pledoarie pentru unicitatea (singularitatea) omului, definit ca o mutație culturală în univers. Această perspectivă originală adusă în filosofie de Lucian Blaga nu este nicidecum ceva exotic (într-un sens negativ):  rezonanțe ale acestei perspective întâlnim în filosofia lui Ernst Cassirer, Richard Rorty, Basarab Nicolescu și Mihai Drăgănescu. Fiind omul măsură a tuturor lucrurilor în universul în care viețuiește, o măsură a omului creator este aceea că își furnizează propriul mediu de viață, ca interfață pentru mediul natural sau chiar ca substitut pentru mediul natural în variate circumstanțe concrete și în unele perspective interpretative. O altă măsură a creativității umane, însă fără a reduce totul la aceste două aspecte selectate pentru discuție, va fi crearea omului artificial. Totuși, fie această realizare se va numi om, fie va putea fi recunoscută drept instanță de ființare autentică, atunci când va manifesta cel puțin o relativă  detașare de program, prin capacități metaforizante derivate din programul de bază, sau, neașteptate (spontan), în raport cu programul de bază.

 Academia Română

 

 

 

ACADEMIA ROMÂNĂ

Comitetul Român de Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii

Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei

 

 

 

 

 

SIMPOZIONUL 

 

CONCEPTELE DE SPATIU, TIMP SI SPATIU-TIMP LA INTERSECȚIA ȘTIINȚELOR ȘI FILOSOFIEI

6 iulie 2023, orele 15-18

(Academia Română: Casa Oamenilor de Știință, sala Zodiac (Piața Lahovari, 9))

 

PROGRAM

 

Moderator

Prof. univ. dr.  Constantin Stoenescu, DLMFS

  

Prof. univ. dr. Ana Bazac, DLMFS

Sistemul de coordonate și sistemul de referință – câteva observații filosofice

 

 Prof. univ. dr.  Constantin Stoenescu, DLMFS

 Ceasuri și hărți în imperiul timpului. Adnotări la interpretarea propusă de Galison

 

Dr. ing. Arghirescu Marius, DLMFS 

Clasic si cuantic în teoriile de geneză a particulelor și campurilor

 

Dr. ing. fizician, dr. Ing energetică nucleară, Dan Șerbănescu, DLMFS

Cât de reală este realitatea? Dar spațiul și timpul?

 

 

 

Rezumate

 

Sistemul de coordonate și sistemul de referință – câteva observații filosofice

Ana Bazac

 

Dependența de observator a fenomenelor fizice, demonstrată și măsurată de știința secolului al XX-lea, a fost sesizată demult. Localizarea, adică identificarea lucrurilor, adică a prezenței lor  ca evenimente în spațiu și timp, a implicat criteriul potrivit căruia acest proces are loc. Criteriul a fost omul, „observatorul”, iar caracterul antropocentric al considerării lucrurilor – a aparenței lor ca obiecte discriminate de către subiect – a generat abundența și nuanțele conceptelor create pentru a descrie fenomenele, aici, cele fizice.

Pornind de la conceptele antice grecești de spațiu și timp, se schițează câteva aspecte ale localizării și, în primul rând, construirea antică a sistemului de referință și a sistemului de coordonate. Și fenomenologic și epistemologic, punctul de plecare este experiența observatorului. Dar experiența, spunea Hegel, este „forma obiectivității”. Ideea metodologică sugerată în comunicare este concomitența dintre identificarea antropocentrică a lucrurilor (evenimente, spațiu, timp) și gândirea obiectivității. Cercetarea  acestei concomitențe încă nu este „adevărata” filosofie (idealismul dialectic, Hegel), dar este interesantă deoarece desfășoară experiența apariției în conștiință a două ramuri de idei: aceea a sistemului antropocentric de referință și aceea a sistemelor „independente” de referință și de coordonate.

 

 

Ceasuri și hărți în imperiul timpului. Adnotări la interpretarea propusă de Galison

Constantin Stoenescu

 

Punctul de pornire al acestei cercetări îl reprezintă lucrarea lui Peter Galison din anul 2003, Einstein's clocks and Poincaré's maps: empires of time, în care acesta argumentează că cei doi mari oameni de știință dispuneau de aceleași date științifice și instrumente matematice, numai că aveau concepții filosofice diferite, ceea ce i-a dus la înțelegeri diferite ale conceptelor de spațiu și timp. Se admite în prezent că Poincaré a fost împiedicat de presupozițiile sale filosofice convenționaliste să ajungă la o teorie relativistă asupra lumii fizice.

Îmi propun să arăt că presupozițiile filosofice au ghidat întotdeauna cercetarea naturii și că fizica modernă poate fi mai bine înțeleasă dacă scoatem la iveală presupozițiile care au influențat-o decisiv în articularea teoriilor. Astfel, Galilei poate fi înțeles ca un gânditor platonician, controversa dintre newtonianul Clarke și Leibniz este alimentată de presupoziții filosofice diferite de tip substanțialist și relativist, iar Critica Rațiunii Pure a lui Kant poate fi considerată și drept o interpretare a fizicii newtoniene.

Apariția geometriilor neeuclidene a generat noi replieri filosofice, iar Poincaré a considerat că cea mai bună situare filosofică o reprezintă convenționalismul: geometriile sunt simple convenții, ele nu ne spun nimic constrângător cu privire la realitate. Russell se va gândi la o nouă formă de apriorism prin conceptul, respins de matematicieni, de „formă exterioară a experienței”. Hilbert va depăși impasul prin distincția dintre geometria teoretică (pură) și geometria fizică, iar Einstein va descrie modelul ipotetico-deductiv al teoriei științifice în faimosul său articol „Asupra metodei fizicii teoretice”.                

 

 

Clasic si cuantic în teoriile de geneză a particulelor si campurilor

Marius Arghirescu

 

Lucrarea prezintă comparativ două scenarii de geneză  a particulelor elementare și a câmpurilor: scenariul cunoscut, de geneză la cald – conform modelului cosmologic Big-Bang și Modelului Standard (M.S.) al mecanicii cuantice de explicare a genezei la cald a cuarcilor și implicit a particulelor elementare, care pornește de la ipoteza existenței unei concentrări primordiale de energie fotonică din care au rezultat cuarcii (sub-particulele) și particulele masice cu sarcină electrică întreagă – și un scenariu theoretic pre-cuantic (clasicist) de geneză la rece a particulelor și a câmpurilor, (‘Cold Genesis Theory’, CGT) pornind de la existența unei ‘energii întunecate primordiale’ care prin fluctuații cuantice chirale, tip vortex, a generat inițial cei mai mici leptoni cunoscuți: fotonii, neutrinii electronici , electronii, electronii grei (muonii) și neutrinii muonici - considerați în acest model de geneză rece ca particule compuse din preoni (pre-cuarci) de 34 mase electronice rezultați  drept clusteri de perechi negatron-pozitron, adică de electroni degenerați, cu masa, sarcina și momentul magnetic de valori diminuate ca urmare a confinării în același volum de rază clasică considerată de model ca egală cu raza clasică a electronului corespondentă unei distribuții superficiale a sarcinii electrice e, adică: a = 1.41 fm.

Se argumentează posibilitatea generării acestor preoni și a cuarcilor și particulelor elementare mezonice (de masă medie, formate ca perechi cuark-antiquark) și barionice (grele, formate din trei cuarci) din acești preoni cuarcici atât la cald cât și la rece- drept condensat Bose-Einstein de ‘gammoni’- considerați drept perechi negatron-pozitron. 

Sunt prezentate principalele similitudini și diferențe dintre Modelul Standard al mecanicii cuantice și modelul de geneză la rece de particulă leptonică, mezonică sau barionică.

Se arată că mecanismul teoretic considerat de geneză la rece poate explica atât formarea quarcilor (curenți și constituenți)  cât și posibilitatea evidențiată experimental de formare de perechi de quarci din jeturi relativiste de negatroni și pozitroni, în mod mai natural decât Modelul Standard,  interacțiunile magneto-electrice dintre electronii degenerați împerecheați putând explica stabilitatea cuarcului constituent până la temperatura critică T = 2x1012 K, de formare a ‘plasmei’ gluono-cuarcice, fără conceptele de „sarcină de culoare”.  și de gluon/boson „virtual”.

Se arată că, spre deosebire de Modelul Standard, modelul de geneză la rece rezultat poate explica și spectrul masic al cuarcilor, precum și faptul în interacțiunile tari dintre particule elementare se poate aplica regula sumei corespondent cu transferul unor quarci de la o particulă care interacționează la alta cu întreaga sau aproape întreaga masă constitutivă a acestora.

Scenariile de geneză cosmică specific – la cald (conform cu Modelul Standard) și la rece (conform cu CGT) – sunt prezentate comparativ, rezumativ, în tabelul de mai jos:

 

Stadiu

Geneză la cald (Big Bang Model)

 

Geneză la rece (CGT) –în câmp gravistaric

 I

Iniţial: Concentrare cvasi-infinită de energie:

-nu se puteau forma particule deoarece s-ar fi distrus reciproc la energii mai mari decît energia de repaos,  m0c2 ;

-se consideră că nici una dintre forţe nu era individualizată;

-leptonii (electronii, neutrinii) şi quarcii (sub-particulele ce au format particulele elementare), nu se puteau forma stabili.

 

Vortexuri de energie întunecată primordială (eteroni +cuantoni)

-existau vânturi de energie întunecată primordială care prin gradiente de densitate au format vortexuri concentratoare de cuantoni; astfel s-au putut forma fotonii, centroizii electronici şi neutrinii, la densităţi depăşind-o pe cea a fotonilor;

-forţa gravitică/antigravitică şi gravito-magnetică coexista cu forţa electro-magnetică, generată de vortexuri de energie întunecată primordială.

 

II

 

La ~10-43 s de la B-b,

-densitatea de energie a scăzut sub val. critică Planck ~1019 GeV, (~1032 K), şi “ruperea de simetrie” a generat forţa gravitaţională, celelalte forţe rămânând ne-individualizate, (great unification);

-bosoni X supermasivi “mediau” transformarea: quark- lepton şi invers;

(se explică nebulos geneza quarcilor din leptoni, prin intermediul unor bosoni cu masa de n ori mai mare decât a quarcilor)

 

 

S-a continuat formarea de germeni de vortex şi fotoni care au generat germeni gravistarici prin confinare vortexială, densitatea de energie întunecată primordială crescând în jurul germenilor gravistarici (neutrini masivi);

-creşterea locală de densitate în vortex gravistaric până la valoarea densităţii electronului (1014 kg/m3) a generat electroni în câmp magnetaric; Apare forţa electrostatică.

Obs: Forţa gravitică a fost suplimentată de o forţă mai puternică pe distanţe mici de la centrul vortexului, de tip magnetogravitic, acţionând asupra momentului magnetic al cuantonilor.

  

III

 

La cca 10-35 s

 densitatea universului coboară sub ~1015GeV (~1028 K), generând forţa nucleară, quarcii formaţi din leptoni fiind stabili şi formând protoni, neutron (nucleoni). Se consideră că forţa electromagnetică nu era încă separată din forţa electroslabă;

 

 

-Densitate  locală a vortexurilor de energie întunecată primordială din vortexul gravistaric scade sub 1014 kg/m3 , dar rămâne magnetaric  (1012-1013 T).

- formarea preonilor, mezonilor, barionilor (protoni, etc) prin confinare de ‚gammoni’ (perechi negatron-pozitron);

-Forţa nucleară = forţă de atracţie a unui nucleon în vortexul compus al altui nucleon, dat de vortexurile quasielectronilor componenţi.

  

IV

 

La cca 10-10 s®10-5:

-separarea forţei electromagnetice; formarea neutronilor şi a forţei slabe, de dezintegrare a acestora (emisia beta: transformarea: n® p+e+n) la o densitate de 1013to ~102GeV (~1015 K).

-formarea hadronilor (mezoni, barioni) la cca 3x1012K, când forţa de interacţie dintre quarci a fost suficient de puternică comparativ cu forţa de respingere;

-se consideră ca mediator al forţei slabe un boson W cu masa de câteva ori mai mare ca a protonului, (~ 80 GeV/c2) rezultată din raza de acţiune f. mică (relaţia rl »l =h/mWc).

 

 

-Neutronul rezultă în model tip “dinamidă” Lenard-Rădulescu, (electron rotit în jurul unui miez protonic, dar cu me degenerat ).

-Forţa slabă (de dezintegrare a particulelor instabile) nu era unită cu forţa electromagnetică- ce a apărut odată cu electronul, cu sarcina dată de fotoni vectoriali (vexoni);

-Dezintegrarea beta, de dezintegrare a particulelor elementare, e produsă prin vibraţia intrinsecă a subparticulelor (quarci, negatron neutronic) care perturbă multi-vortexul cuantic generator de forţă nucleară al cvasielectronilor ce compun preonii cuarcici.

-Rolul de mediator e un gammon-ligand  g*(~1,6 me) care “leagă” negatronul neutronic de miezul protonic, cu masa egală cu diferenţa dintre masa neutronului şi cea a protonului, și care la vibrarea electronului neutronic faţă de proton se transformă în neutrin și energie de separare.

   

V

 

(101s ¸ 102 s)-densitatea de energie: 1-0,1 MeV, (109 K - 108 K); -Formarea nucleelor și a atomilor

 

 

-Densitatea în vortexul gravistaric- în scădere spaţio-temporală;   Nucleu cvasicristalin;

-atomi vortexiali (electroni rotiți în vortex nuclear)

 

 

Căt de reală este realitatea? Dar spațiul si timpul?

Dan Șerbănescu

 

Cunoașterea este specifică, se pare, sistemelor complexe autopoietice, din a căror categorie face parte specia homo sapiens, ce caută răspunsuri la întrebări cum ar fi:

  • cine și de ce sunt?
  • unde sunt?
  • cand sunt și unde voi merge?

 

O serie de abordări ale fizicii și al științelor naturii în general (existente și până în prezent, dar cu precădere ca parte a contorsionărilor prin care trece fizica cuantică actuală) ne fac să credem că, de fapt, cunoașterea este identică cu existența și că manifestul vechi de circa patru secole al științei „Discours de la méthode” este pe cale să fie înlocuit cu ”Discours de la création de la réalité” [1] 

Răspunsurile la întrebările de mai sus implică și răspunsuri la

  • ce este spațiul,
  • ce este timpul,
  • cât de independente sunt acestea
  • și, în general, ele chiar există?

 

Considerarea realității ca un sistem complex de sisteme  autoreglebile si evolutive de tip fractalic (apoietice), ce evoluează dintr-o fază în alta menținându-și o structură internă (de tip syzygy-masă, energie, informație) neschimbată, ar putea să ne conducă la unele rezultate. Într-o asemenea abordare, tranziția dintr-o fază în alta este ceea ce contează, ea generează ce putem denumi spațiu și tot ea definește cum are loc (timpul) și de ce are loc (informația). O teorie, între altele desigur, dar care ne pune întrebarea de bază:

Oare căutăm ceea ce trebuie (cu intelegerea noastra tri-dimensională ușor extinsă la patru) și luând ca imuabile actualele legi, reguli și convenții, când de fapt realitatea nu este una și nu este definită de doar trei dimensiuni?

Ar putea fi compusă din 11 dimensiuni cum arată unele teorii și atunci ne-am da seama că nici nu ne putem imagina măcar cum o existență și cunoașterea asupra ei ar arăta in 11 dimensiuni și cum ar arăta realitatea acestora.

Pur și simplu nu suntem pregătiți pentru această etapă (poate încă..)

 

 [1] Serbanescu, D., An integrated perspective on knowledge and existence http://noema.crifst.ro/ARHIVA/2017_03_03.pdf

 

 Academia Română

 

 

 

ACADEMIA ROMÂNĂ

Comitetul Român de Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii

Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei

   

 

 

organizează

 

SIMPOZIONUL

 

PROVOCAREA COMPLEXITĂȚII ÎN GÂNDIREA CONTEMPORANĂ

 

27 aprilie 2023, orele 15-18

(Academia Română: Casa Oamenilor de Știință, sala Zodiac - Piața Lahovari, 9)

 

 

 

PROGRAM

 

Moderator

Prof. univ. dr.  Constantin Stoenescu, DLMFS

 

 

Prof. univ. dr. Ana Bazac, DLMFS

De fapt, ce înseamnă complexitatea? Prezumții filosofice și loviturile noului

 

Prof. univ. dr. Marta-Christina Suciu, DLMFS

Economia cultural-creativă la zona de confluență dintre științele complexității și interdisciplinaritate

 

Dr, ing. Dan Șerbănescu, DLMFS

O privire asupra fizicii moderne în căutarea Sfântului ei Graal

 

Prof. univ. dr.  Constantin Stoenescu, DLMFS

Sisteme departe de echilibru - evoluție și ireversibilitate

 

 

 

Rezumate

 

 

De fapt, ce înseamnă complexitatea? Prezumții filosofice și loviturile noului

 

Ana Bazac

 

Prezentarea este un joc mărginit de conceptele de simplitate și complexitate. Întâi, analiza lor relevă  că sunt urmarea experienței cognitive a oamenilor, iar în acest cadru al experienței – al celei elaborate, în știință și filosofie. Aici, ideile de simplitate și complexitate sunt determinate de limitele cunoașterii și de inerentul caracter fragmentat și circumscris al acesteia. Fragmentarea și circumscrierea se originează în ordinea cognitivă și duc la crearea de ordine. Aceasta are loc, deci, prin explicația endogenă. Dar explicația endogenă generează explicația exogenă, iar cunoașterea lucrurilor constă mereu în complementaritatea și interdependența celor două tipuri de explicație: pentru orice sistem. Ca urmare, explicația – și cunoașterea ca atare – sunt mereu dialectice: ele sunt și endogene și exogene, relevând mereu tendințele reciproce de trecere de la una spre cealaltă.

Așadar, perspectiva desfășurată este una epistemologică. Ea evidențiază caracterul construit al conceptelor de simplitate și de complexitate și, desigur, dificultatea acestei construcții. Deoarece și trecerea de la simplitate (când avem un dat cert și câteva principii fundamentale) la varietatea lumii, și trecerea de la principiul abstract al complexității la simplitatea unor explicații concrete / la ordinea inteligibilă a lucrurilor concrete implică lucruri de ordini diferite și niveluri diferite ale existenței.

Deci, în urma acestui proces de cunoaștere se modifică tabloul lumii, iar lumea ne pare altfel decât înainte: mai complexă, cu ordine de tip nou, altfel spus, cu un alt eșafodaj de principii și de structuri simple. Iar noi avem, adică cercetarea științifică are ca puncte de plecare elementele / sistemele acestei lumi mai complexe. Dar care este trăsătura cea mai importantă a sistemelor complexe? Este gradul de libertate, mai mare decât cel al sistemelor simple studiate de știința premodernă, și în același timp, compus din grade diferite de libertate ale sistemelor componente. Compunerea gradului de libertate în sistemele complexe – prin desfășurarea și evoluția proceselor, funcțiilor structurărilor și integrărilor – se transpune în ceea ce pentru noi este noul: nu în sensul comun al acestui termen, de ceva necunoscut până acum și devenit acum cunoscut, ci în sensul epistemologic de teorie nouă care dă o imagine nouă a lumii. Doar acest nou lovește datul cunoscut, doar el este fructuos. 

 

 

Economia cultural-creativă la zona de interferență dintre abordările interdisciplinare și

științele complexității

 

Marta-Christina Suciu

 

Lucrarea își propune să evidențieze atât stadiul cunoașterii cât și unele dintre tendințele conturate pe plan național și internațional în cercetarea dedicată economiei cultural-creative și sectoarelor cultural-creative. Demersul este focalizat pe abordările de factură interdiciplinară identificate în literatura dedicată științelor complexității care se pot aplica și în economia cultural-creativă. Se relevă sintetic maniera în care, în opinia autoarei, științele complexității ar putea contribui la o integrare holistă a diverselor interpretăi și cunoștințe specifice mai multor paliere ale cunoașterii. Se evidențiază aspecte specifice care se află la zona de interferență a științelor economice cu abordări din alte zone ale cunoașterii. În lucrare se relevă o serie de interacțiuni manifestate între decidenții implicați în implementarea strategiilor și politicilor, atât la nivel microeconomic, cât și la nivelurile meso și macroeconomic. Din punct de vedere metodologic lucrarea îmbină prezentarea sintetică a unor delimitări de factură teoretico-metodologică cu dimensiunea strategico-operațională, prin ilustrarea manierei în care astfel de abordări pot fi aplicate în practică, în special din perspectiva termenului mediu și lung.

Unele dintre ideile și abordările care vor fi prezentate se bazează pe studii și cercetări realizate în cadrul unor echipe trans și interdisciplinare din țară (ASE din București și INCE, Academia Română) și, respectiv, din străinătate (în calitate de cercetător care a beneficiat de programe de mobilitate și de training la Complexity Research Group din cadrul London School of Economics and Political Science, Londra, Marea Britanie, în 1997-1998). În același timp, lucrarea prezintă sintetic și unele dintre rezultatele cercetărilor realizate prin coordonarea și participarea la o serie de contracte de cercetare științifică-dezvoltae-inovare care au obținut finanțare în cadrul unor competiții de granturi (de tipul CEEX 224/2005-2008; IDEI 1224/2007-2010; PARTENERIATE 92116/2008-2011; CERES 2/2002-2005).

 

 

O privire asupra Fizicii Moderne în căutarea Sfântului ei Graal

 

Dan Șerbănescu

 

Deși este martoră și autoarea principală a unor realizări deosebite în procesul cunoașterii, sau poate tocmai de aceea, fizica modernă este în plină reașezare de paradigme. Însăși transformările și schimbările de paradigme urmează un drum formulat doar în general pănă în prezent și cu limitări în cazurile concrete studiate. Au fost propuse anterior, cu două decenii în urma, unele abordări noi, una dintre direcțiile (identificate în lucrarea [1] de către autor) ca fiind preferate în multe abordări ale acestor căutări ale fizicii este apelarea la interdisciplinaritate. Prezenta lucrare constituie o reluare a celor exprimate în [1], bazate pe ideea că fizica este în prezent în opinia noastră, mai mult ca niciodată, în căutarea unui Sfânt Graal.

Cei mai multi îl denumesc Teoria Întregului (TOE- Theory of Everything), dar în opinia noastră nu se limitează doar la aceasta și este strâns legată de schimbarea de paradigme și metode, proces în cadrul căruia interdisciplinaritatea ca metodă holistică este subînțeleasă continuu, chiar dacă nu este recunoscută ca atare. În lucrări anterioare  [2] au fost abordate diverse aspecte, toate reflectînd implicațiile utilizării unor abordări interdisciplinare in teoriile și modelele fizicii, pentru anumite cazuri particulare.

Studiul de caz pentru care s-au dezvoltat anterior mai multe ipoteze și care sunt exprimate in aceste lucrări, a pornit de la considerearea sistemelor de energie de un anumit tip, cu anumite trăsături de complexitate, autoreproducere, care funcționează fractalic și sunt guvernate de legi generale de autoreglaj (denmite hypercibernetice). În lucrare se arată cum abordările interdisciplinare din fizică au un impact foarte interesant asupra modului în care aceasta poate vedea lumea și cunoașterea ei și poate, de ce nu, cum aceste perspective pot avea un impact deosebit asupra lumii și cunoașterii insăși.

 

Bibliografie

  1. Șerbănescu, Dan, The search of Holy Grail in Modern Physics. A view from a small window, Dan Serbanescu Reserach gate DOI 10.10040/RG.2.6.40059
  2. Serbanescu, Dan, Elemente de istoric al teoriilor despre univers – privite mai ales prin prisma teoriilor fizicii, DOI: 10.13140/RG.2.2.31825.33128, Feb 2017, Bucharest, Romania, CRIFST-DLMFS Simposium Modele fundamentale ale Materiei si Universului

 

 

Sisteme departe de echilibru - evoluție și ireversibilitate. 

 

Constantin Stoenescu

 

Teoriile științifice ale ultimului secol au adus în atenție conceptul de sistem și au configurat un nou mod de gândire holistic și relațional. Apoi s-a trecut de la modele explicative de tip cauzal și finalist, așa cum sunt sistemele cu autoreglare, încă adecvate unei metafizici deterministe, la modele explicative probabilistice și statistice în care incertitudinea nu poate fi eliminată, ci este constitutivă descrierii fenomenelor și proceselor, așa cum se admite într-o metafizică probabilistă (Suppes). Drept urmare, teoria sistemelor staționare a devenit un explanans insuficient și s-a admis că ordinea poate fi realizată prin fluctuații, chiar și în cazul în care acestea nu pot fi regresate la starea inițială. Dar ce se întâmplă în cazul sistemelor departe de echilibru (Prigogine)? A urmat dezbaterea ipotezei că un sistem departe de echilibru poate rămâne stabil până când se produce bifurcația sau ruptura structurală. Teoria catastrofelor a propus și modelele matematice corespunzătoare. În acest sens, s-a acceptat că deși nu mai poate reveni la starea inițială, un sistem își poate recăpăta echilibrul la un alt nivel prin restructurare. A apărut o nouă provocare în cercetare: identificarea parametrilor la care un sistem este atât de departe de echilibru încât nu mai poate reveni la starea inițială staționară. Drept urmare, sistemele evolutive sunt caracterizate prin ireversibilitate, în sensul că ele trec prin stări staționare intermediare ireversibile până când ajung la o stare finală de la care evoluția nu mai este posibilă sau sistemul colapsează.