ACADEMIA ROMÂNĂ Comitetul Român de Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei

 

 

organizează

 

Simpozionul

Dincolo de umanism, înspre ce? Unde ne aflăm și spre ce ne îndreptăm

 

23 februarie 2023, orele 15-18
(Academia Română: Casa oamenilor de știință, sala Zodiac - Piața Lahovari, 9)

 

PROGRAM

 

 

Moderator CS II dr. hab. Henrieta Șerban

 

Prof. univ. dr. Constantin Stoenescu, DLMFS

Este reducționismul eroarea fatală a transumanismului?

 

Prof. univ. dr. Ana Bazac, DLMFS

Ce rămâne din homocentrism?

 

Lector. univ.  dr. Maria Sinaci, Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad

Transumanismul și ameliorarea umană: perspective și riscuri

 

CSIII dr. Viorella Manolache, ISPRI

Tipuri de viitor postuman

 

Lect. Univ. dr. Anamaria Negoiță, Centrul de excelență în studiul imaginii, Facultatea de Litere, UB

Postumanul în artele vizuale

 

CSII dr. Gabriela Tănăsescu  ISPRI

Despre responsabilitatea umanizării economiei globale

 

CSIII dr. Lorena Stuparu, ISPRI

Noul umanism în viziunea lui Mircea Eliade

 

Drd. Cristian Andreescu, DLMFS

Diverse tipuri umane faţă în faţă cu necunoscutul

 

CSII dr. hab. Henrieta Șerban, DLMFS, ISPRI

De la omul metaforizant la omul artificial și „înapoi”

 

 

Rezumate

 

 

Este reducționismul eroarea fatală a transumanismului?

 

Constantin Stoenescu

 

Transumanismul a căpătat deja în discursul din spațiul public caracteristicile unei ideologii, de vreme ce se prezintă pe sine ca un salvator al umanității și o face cu ajutorul unei retorici de tip profetic. Firește, proiectul îmbunătățirii ființei umane este unul dezirabil, dar sunt oare fiabile tehnologiile ameliorative propuse sau imaginate? Cred că transumanismul riscă să se bazeze pe o eroare fatală de tip reducționist, și anume, aceea că sistemele biologice complexe pot fi reduse la interacțiunile dintre părțile care le compun. Bunăoară, s-a conturat deja ca o promisiune acceptabilă proiectul încărcării minții unei persoane într-un supercomputer, ignorându-se proprietățile emergente ale minții, ireductibile la un sistem de procesare a informației, fie el și de ultimă generație, în sensul replicării proceselor biochimice de la nivelul cortexului. Din această perspectivă, pare ciudat să mai susții o asemenea teză în secolul al XXI-lea, atât de mult dominat de orientarea holistică a cercetării spre sisteme complexe.

 

 

Ce rămâne din homocentrism?

 

Ana Bazac

 

Prima atenționare este că ideea că omul este centrul lumii nu este luată aici în sensul unei metafore a sistemului ptolomeic, de multe ori hulită ca semn al concepției retrograde care disprețuiește ființele vii inferioare și ignoră continuitatea natură-om. Dimpotrivă, metafora sugerează valoarea unică a ființei umane: chiar sau tocmai în infinitatea lumilor, în care Pământul se acordă potrivit modelului heliocentric, dar în care „sufletul lumii” nu poate fi decât rațiunea umană (P.-H. Michel, La cosmologie de Giordano Bruno, 1962). Astfel încât aici plecăm de la întrebarea: în ce constă valoarea unică ființei umne?

Umanismul se definește în sensul cel mai larg – sens potrivit căruia omul este axul care susține toate atitudinile și problemele, deci procesul de cunoaștere și de practică; sau criteriul ultim de evaluare a tuturor producțiilor teoretice și practice – drept concepția, explicită sau tacită, care transpare atât în teoriile științifice și filosofice cât și în concepția comună despre lume care subîntinde toate ideile și acțiunile legate într-un fel sau altul de om.

Deci umanismul este o concepție ce exaltă omul, adică îl pune în centrul existenței. Cu un cuvânt poate barbar, umanismul este homocentrism.

Homocentrismul este evident în gnoseologie: omul este cel care cunoaște, deci cunoașterea umană este etalonul pentru procesele de cogniție ale animalelor și ale IA, și, mai ales, omul este subiectul în funcție de care există obiectele cunoașterii.

 

În ontologie, omul este centru în calitate de subiect. Evidențierea proprietăților care dau subiectul ne permite să discernem ce condiții trebuie să existe pentru ca aceste proprietăți să desfășoare subiectul. Dar aceste condiții sunt sesizate de om ca valori. Caracterul istoric, contextual al valorilor – ca și al concepțiilor despre om, deci și ca al umanismelor – nu anihilează ceea ce a fost permanent subînțeles, conștient sau nu, în filosofia comună și în umanisme.

 

Înțelegerea nucleului subînțeles al homocentrismului ne îndreaptă spre răspunsul la întrebarea din titlu. Întrebarea însăși sugerează că teoriile trans și post umaniste – care, se descriu aceste teorii, nu ar face decât să interpreteze procesul inerent de transformare radicală a omului ca urmare a științei și IA – dezvăluie doar discontinuitatea radicală dintre om și formele „post” ale „animalului rațional” (așa cum a definit Aristotel esența umană). Or, dacă luăm în seamă valorile implicite ale homocentrismului, putem să vedem și reducționismul tehnofil al teoriilor trans și postumaniste, dar și continuitatea logică dintre omul anterior schimbărilor trans și, pe de altă parte, formele sale „post”.

 

Această continuitate este dată de valorile homocentrismului considerat de oameni în general. Iar faptul că și aceste valori și continuitatea sunt lovite și îndepărtate sistematic din conștiința comună de către perspectiva trans și post umanistă – care impune imaginea metodologică a relativității absolute, tranzienței și lipsei de importanță a continuității, ascunzându-se în spatele unei idei „evoluționiste” mecaniciste și exterioare specificului uman – arată, o dată mai mult, că teoriile despre om sunt instrumente politice structurale, și nu desfășurări neutre ale cunoașterii.

 

Ca urmare, răspunsul la întrebarea din titlu este obligatoriu (din punct de vedere epistemologic și din cel al filosofiei sociale) și este posibil: și va fi schițat logic în prezentare.

 

 

Transumanismul și ameliorarea umană: perspective și riscuri

 

Maria Sinaci

 

Progresul științific și ritmul accelerat de dezvoltare al noilor biotehnologii utilizate cu scopul de a crește capacitățile fizice, moral-cognitive, emoționale și extinderea vieții oamenilor au generat noi întrebări referitoare la condiția umană. Transumanismul, care susține ameliorarea umană și depășirea limitelor biologice ale ființei umane prin intermediul tehnologiilor emergente, transcende ideile umanismului. Gânditorii transumaniști anticipează un moment în care intervențiile tehnologice asupra capacităților oamenilor vor fi atât de radicale, încât aceștia vor deveni ființe excepțional proiectate și ameliorate. Vor domina viitorul și vor purta eticheta de postumani. Articolul explorează transumanismul din perspectiva ameliorării umane. Sunt analizate problemele etice pe care le ridică și evidențiate riscurile specifice.

 

 

Tipuri de viitor postuman

 

Viorella Manolache

 

Prezenta comunicare valorizează matricea teoretică emisă și detaliată de Rosi Braidotti, potrivit căreia, „literatura din domeniul teoriei sociale cu privire la angoasa comună despre viitorul (s.n.) atât al speciei noastre, cât și al moștenirii umaniste este și ea bogată și variată. Gânditori importanți precum Habermas (2003) și influenți precum Fukuyama (2004) sunt foarte alerți la acest aspect, după cum sunt și criticii Sloterdijk (2009) și Borradori (2003). În feluri diferite, ei își exprimă îngrijorarea profundă cu privire la statutul umanului și par în special șocați de panica morală și cognitivă față de posibilitatea turnurii postumane, dând vina pentru asta pe tehnologiile noastre avansate. Împărtășesc îngrijorarea lor, dar ca gânditoare postumană (...) sunt mai puțin înclinată spre panica față de posibilitatea unei descentrări a umanului și pot să văd și avantajele unei astfel de evoluții” (Rosi Braidotti, Postumanul, Editura Hecate, București, 2016, p. 89).

Există în afirmația menționată două elemente ghid, apte a conferi o direcție specifică intenției de față. Prima are în vedere fixarea gândirii – importanță și influență – postumanului, în (con)textul recunoașterii faptului că, acesta transcende limitele unei stări/realități și devine cadru/curent de gândire, Rosi Braidotti poziționându-se în chiar corpus-ul teoriei, drept gânditoare postumană. A doua insistă asupra valențelor proiective ale postumanului, cele care reclamă o gândire la/în viitor și de aici evolutiv-avantajoasă. Perspectiva alertă este validată și tranșată de către Andy Miah („Posthumanism: A Critical History”, în Gordijn, B. & Chadwick, R., Medical Enhancements & Posthumanity, Routledge, New York, 2007), potrivit căruia „schimbarea tehnologică reprezintă o componentă esențială a imaginarului contemporan dedicat postumanității, dar nimic mai mult (s.n.), neavând decât un efect de contingent-istoric al ideilor postumane” (Ibidem). Astfel, prefixul post- atașat umanismului solicită detașarea de sensul cuvântului (generator de panică/angoasă!) sfârșit sau mizează pe depășirea biologico-evolutivă a umanului. Pentru A. Miah, istoria postumanismului reprezintă doar parțial o istorie a dezacordurilor (până la un punct a decentrărilor umanului pe care le tempera Braidotti!) care exprimă valoarea metamorfozelor umane, dar și o anchetă vizând condițiile sociale, context/condiție înlăuntrul căreia nevoia de justificare a auto-modificării (prin tehnologie) a devenit o caracteristică necesar-definitorie pentru procesele socio-politice contemporane. Viitorul se cere, astfel, revăzut din intimitatea proiecțiilor (turnurilor) atașate umanului, postumanul solicitând a fi acceptat drept context de producere al unui nou sistem avantajos de voință și de dorințe, impregnat de direcția de corectare și de tratare a ireversibilului, gestionând, ca act esențial, politica de auto-îmbunătățire a sinelui (Leon R. Kass, „Biotechnology and Our Human Future: Some General Reflections”, în Sean D. Sutton ed., Biotechnology. Our Future as Human Beings and Citizens, Suny Press, 2009, pp. 9-31).

 

 

Postumanul în artele vizuale

 

Anamaria Negoiță

 

Artele vizuale contemporane integrează o întreagă serie de teme și elemente din sfera teoriilor post-umaniste, mai exact atât practica artistică cât și cercetările vizuale contemporane aduc în prin plan, prin metodologii interdisciplinare, subiecte precum: bio-artă (practici artistice care lucrează cu material biologic, chiar și uman), robotică și inteligentă artificială, teme de mediu și ecologie care pot genera o întreagă serie de manifestări activiste cu conținut artistic.

Tipul de analiză și critică vizuală pentru astfel de neo-domenii artistice a suportat o serie de modificări structurale, întocmai datorate noilor medii de lucru care au devenit materie artistică. Astfel, au fost introduși, stabilizați în interiorul aparatului critic al disciplinei noi termeni, noi metode de „validare” care au o componentă: etică, științifică, transdisciplinară.

 

 

Despre responsabilitatea umanizării economiei globale

 

Gabriela Tănăsescu

 

Lucrarea își propune să configureze rolul pe care principiul umanității ‒ fundamentul cadrului etic universal de referință al documentelor internaționale consensuale sau al «eticii globale» ‒ îl deține actualmente în demersurile de „umanizare a economiei globale.” Teza căreia i se circumscrie lucrarea este că perspectiva etică a valorilor și standardelor comune întregii umanități ar trebui să constituie cadrul de formulare a răspunsurilor la crizele economice globale și, deopotrivă, a soluțiilor de dezvoltare durabilă. Ca atare, lucrarea cuprinde prezentarea (1) principiului umanității în documentelor internaționale focalizate asupra rețelei de valori și standarde fundamentale cu valoare universală și (2) a eșecului virtuților morale ale piețelor și instituțiilor economice care reliefează necesitatea umanizării economiei globale în sensul acceptabilității ei sociale și a consensului global în privința responsabilității factorilor economici și politici.

 

 

Noul umanism în viziunea lui Mircea Eliade

 

Lorena Stuparu

 

Cuprinzătoare și semnificativă pentru un context cultural larg, concepția lui Eliade despre un „nou umanism” face parte din sfera hermeneuticii religiilor, abordată deopotrivă „holistic, organic și dialectic”. Fenomenologia religiilor în unitate cu metoda originală a hermeneuticii creatoare a lui Mircea Eliade și programul morfologiei participativă conduc la un „nou umanism”, care dincolo de faptul că îl ajută pe omul modern să se înțeleagă pe sine, descoperă și promovează alteritatea. Cu alte cuvinte, din punctul de vedere al noului umanism, diversitatea religioasă apare ca o problemă comună a diferitelor civilizații, în dimensiunile cele mai profunde, cele mai sensibile, cele mai (potențial) explozive. Pe lângă scopurile teoretice, finalitatea demersului eliadesc este punerea în „dialog” a diferitelor religii și civilizații.

Având în vedere pledoaria lui Eliade pentru hermeneutica încrederii și respectul pentru diversitate pe care se bazează noul umanism, savantul din teoria religiilor poate fi considerat un predecesor al ideilor de multiculturalism, toleranță, locuire plurală. 

 

 

Diverse tipuri umane faţă în faţă cu necunoscutul

 

Cristian Andreescu

 

Lucrarea abordează atitudinea umanului în faţa limitei între cunoscut şi necunoscut, limită care diferă foarte mult de la un tip uman la altul. Pentru a diferenţia mai clar variile tipuri umane, se propune o schemă bazată pe atitudini diferite raportate la trei tendinţe de a cunoaşte, respectiv de a accepta realitatea, aşa cum este percepută de fiecare. Cele trei aşa-zise axe sunt : Pozitivism/Negativism, Curiozitate/Frică, Deschidere/Izolare. Rezultă 12 tipuri de atitudini care sunt prezentate şi analizate. 

 

 

De la omul metaforizant la omul artificial și „înapoi”

 

Henrieta Șerban

 

În toată istoria sa, omul s-a dovedit creatură creatoare. În sistemul filosofic al lui Lucian Blaga găsim o frumoasă pledoarie pentru unicitatea (singularitatea) omului, definit ca o mutație culturală în univers. Această perspectivă originală adusă în filosofie de Lucian Blaga nu este nicidecum ceva exotic (într-un sens negativ):  rezonanțe ale acestei perspective întâlnim în filosofia lui Ernst Cassirer, Richard Rorty, Basarab Nicolescu și Mihai Drăgănescu. Fiind omul măsură a tuturor lucrurilor în universul în care viețuiește, o măsură a omului creator este aceea că își furnizează propriul mediu de viață, ca interfață pentru mediul natural sau chiar ca substitut pentru mediul natural în variate circumstanțe concrete și în unele perspective interpretative. O altă măsură a creativității umane, însă fără a reduce totul la aceste două aspecte selectate pentru discuție, va fi crearea omului artificial. Totuși, fie această realizare se va numi om, fie va putea fi recunoscută drept instanță de ființare autentică, atunci când va manifesta cel puțin o relativă  detașare de program, prin capacități metaforizante derivate din programul de bază, sau, neașteptate (spontan), în raport cu programul de bază.