ACADEMIA ROMÂNĂ

Comitetul Român de Istorie și Filosofie a Științei și Tehnicii (CRIFST)

Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei (DLMFS)

 

SESIUNEA DE TOAMNĂ / ANUALĂ - 2019

7 noiembrie 2019, orele 15-18
Academia Română, Sala de Consiliu
(Calea Victoriei, 125)

PROGRAM

 

Dr. ing. Gorun Manolescu DLMFS	Schiţa unei Noi (post) epistemologii. Gândirea Chaordică: o nouă abordare privind evoluţia ştiinţei
Dr. ing. Dan Şerbănescu DLMFS	Despre unele abordări integratoare ale fizicii și științelor minții
Prof. univ. dr. ing. Ștefan Trăușan-Matu DLMFS	Istoria conceptului de infinit, cu trimitere la inteligeța artificială, transumanism și postumanism
Dr. cc. Gabriel Nagâț DLMFS	Lucian Blaga și analiza „stilistică” în filosofia științei
Prof. univ. dr. Ana Bazac DLMFS	Teoria prăbușirii civilizației actuale: analiză epistemologică  PPS

 

 

 

Apelul la contribuții: http://noema.crifst.ro/index.php/ro/evenimente?id=106

 

***

 

REZUMATE

 

 ***

 

Schiţa unei Noi (post) epistemologii. Gândirea Chaordică: o nouă abordare privind evoluţia ştiinţei

Gorun Manolescu

 

 

Teza pe care o susţinem este că evoluţia ştiinţei,denumire generică ce subîntinde atât ştiinţele exacte cât şi umanioarele, şi care constituie una dintre caracteristicile de bază ale epistemologiei, poate fi înţeleasă drept o modalitate de gândire „chaordică”.

 

Dar ce este o gândire chaordică (GC)?

 

În primul rând, o asemenea gândire este diferită [Eijnatten, 2004] de teoria matematică a haosului determinist [Codreanu, 207] - o aparentă contradicţie în termeni - în cadrul căreia metaforicul „efect al fluturelui” este esenţial (o fluturare de aripă a unui fluture într-un loc poate produce, la distanţă, schimbări drastice). Şi ea este diferită deoarece GC nu este şi nu poate fi formalizată. (Ca, de altfel şi de exemplu, nici gândirea Bottom Up Top Down [Manolescu, 1982] precum şi alte modalităţi de gândire, cum ar fi gândirea fragmentară [Sora, 1978; Braga, 2006; Manolescu, 2018], cea asociativă[Osborn, 1953; ş.a.m.d.]

 

În al doilea rând, o asemenea gândire consideră că haosul (CHA) şi ordinea (ORD) apar simultan [Eijnatten, 2004].

 

În al treilea rând, obiectul GC îl reprezintă un sistem de mare complexitate, dinamic în sensul schimbării relativ rapidă a structurii sale şi având o cauzalitate neliniară (multiplicitatea cauzelor nu poate fi pusă în evidenţă atunci când apare un efect: emergenţa, spre deosebire de cauzalitatea liniară în cadrul căreia se selectează o unică cauză, pe care o considerăm fundamentală, iar restul cauzelor care pot să apară este neglijat [Eijnatten, 2004].

 

În al patrulea rând, GC presupune existenţa a trei „lentile” prin care privim simultan realitatea lumii: (a) la un nivel scăzut de complexitate considerăm că avem de-a face ca un sistem închis. (b) la o complexitate medie, ca un sistem deschis şi, în fine, (c) la o complexitate extremă, ca un sistem chaordic. Între cele trei modalităţi există următoarele relaţii: (i) un sistem chaordic poate deveni unul deschis, dar reciproca nu este adevărată; (ii) un sistem deschis poate deveni unul închis, reciproca nu este adevărată. Astfel un nivel superior al ierarhiei transcende dar şi include un nivel inferior [Eijnatten, 2004].

 

În al cincilea rând, GC presupune o evoluţie cu discontinuităţi. Astfel ea poate „sări” brusc şi nu gradual, la diverse niveluri de complexitate. Ciclul de viaţă al unui sistem chaordic ar putea fi descris astfel: el se naşte, atinge maturitatea ajungând la limita creşterii sale după care el poate muri sau să sară la următorul nivel de complexitate, intrând într-un nou ciclu. Când ajunge la maturitate, un asemenea sistem intră într-o stare, mai lungă sau mai scurtă, de stabilitate ca apoi, dacă nu moare, va intra într-o stare de relativă instabilitate [Eijnatten, 2004].

 

În al şaselea rând GC este o gândire integratoare/integrativă. Ea include sistemicul, dar îl şi depăşeşte [Manolescu, 2018].

 

Îl include deoarece: (i) presupune fixarea unui scop şi parcurgerea cu feedback-uri a unei traiectorii pentru atingerea sa şi (ii) se supune unei logici mereologice [Frege, 1891], care urmăreşte încadrarea naturală a părţilor în întreg, sensul acestui întreg fiind atingerea obiectivului propus, fără a nega o relativă independenţă a părţilor în măsura în care aceasta nu impietează asupra atingerii obiectivului [Manolescu, 2018] .

 

Depăşeşte sistemicul deoarece: (i) structura internă a „întregului” prezintă o geometrie variabilă; ea se modifică dinamic în funcţie de feedback-urile primite în timpul parcurgerii traiectoriei spre atingerea obiectivului; aceste schimbări având o amploare mai mică (repetiţie cu diferenţe, un fel de mişcare virtual-circulară – [Deleuze, 1995, Manolescu 2010]) sau mai mare, adevărate rupturi (în care centrul virtual este „descentrat” – [Deleuze, 1990, Manolescu 2010]); (ii) schimbările structurii interne sunt transformări topologice în sensul păstrării unui invariant caracterizat „holonimic” şi anume, orice entitate (obiect) al structurii oglindeşte, prin relaţiile sale cu celelalte obiecte, atât întregul cât şi pe fiecare dinte celelalte entităţi (obiecte) [Reţeaua Indra, apud. Manolescu, 2006]  în măsura în care o structură nu conţine ca obiect şi întregul (similar cu faptul că mulţimea tuturor părţilor unei mulţimi nu se autoconţine ca parte – [Whitehead and Russell 1910, 1912]).   

 

Privind cu atenţie cele de mai sus, putem avansa ideea că GC ar putea fi o rafinare dar şi o dezvoltare consistentă a unei gândiri paradigmatice [ Kuhn, 1977].

 

În fine, mai adăugăm: „chaordicul” a fost pentru prima dată pus în evidenţă şi botezat astfel, în 1970, de către Dee Hock [apud. Eijnatten, 2004], fondatorul şi CEO (chief executive officer) al organizaţiei care a lansat card-ul Visa (ulterior a apărut şi Mastercard-ul), plecând de la premiza că un astfel de card introduce ordine în haosul diverselor tipuri de monede existente pe mapamond.

 

Încercarea noastră de a privi evoluţia ştiinţei prin prisma GC se bazează pe faptul că în zilele noastre, în lumea din care facem parte, au loc schimbări extrem de neaşteptate şi rapide. Întrebarea este dacă, până acum, anterior epocii postmoderne în care trăim, astfel de schimbări nu au avut loc tot timpul? Un posibil răspuns este pozitiv. Numai că până în prezent ele au fost suficient de lente încât să nu poată fi percepute. În schimb, acum, datorită rapidităţii schimbărilor aceasta a provocat  o creştere la fel de rapidă a complexităţii lumii care  pare a se apropria de limita sa de creştere. Rezultatul a fost apariţia unei instabilităţi caracterizată prin impredictibilitate şi, în consecinţă, prin imposibilitatea unui control cât de cât acceptabil [Manolescu 2010]. Credem că factorul principal care a generat această situaţie este evoluţia fulminantă din ultimul timp (sfârşitul sec. XX şi începutul sec. XXI) a ştiinţei, respectiv a tehno-ştiinţei, înţelegând sub această denumire generică (de tehno-ştiinţă) un set de ştiinţe pilot, (fizică cuantică şi sub-cuantică, inginerie genetică, nano inginerie, neuro ştiinţe, ştiinţa cogniţiei şi corolarul acesteia, inteligenţa artificială) rezultatele acestora fiind rapid implementate cu ajutorul unor tehnologii adecvate, şi ele într-o dezvoltare corelată şi simultană (tehnologii pilot?).  Ori evoluţia ştiinţei în general constituie, după cum se ştie, obiectul epistemologiei. Prin urmare, revine acesteia sarcina de a oferi noi modalităţi explicative şi acţionale, renunţând la conceptele învechite ale unui trecut vetust de care se face încă uz. Impresia noastră este că, fără a fi conştientă, epistemologia actuală realizează, de fapt, o manipulare de gen „gaslihting”[1]. Adică  o manipulare prin care se caută cu insistenţă referirea aşa zis „conceptual-raţională” la stări de lucruri depăşite ca şi când acestea ar fi , ar continua să fie, actuale, recurgând astfel la modelări de gen „sistem închis” şi, cel mult şi extrem de rar, la cele de gen „sistem deschis”, sau/şi la o integralitate sistemică [David Bohm, 1980]. În acest fel se practică o rostogolire de concepte învechite şi un joc conceptual fără miză care nu se mai referă la realitatea pe care o trăim acum. În opinia noastră GC ar putea oferi o posibilă soluţie de ieşire din criza epistemologică. Cum? Acest lucru va încerca a fi arătat in extenso în lucrarea pe care o propunem.

 

Nu vom încheia acest rezumat fără a sugera că modelul structural-fenomenologic propus de Mihai Drăgănescu [Drăgănescu, 1979, 11985, 2007] ar putea reprezenta el însuşi o „gândire cahordică” prin care noua (post) epistemologie ar putea fi mai uşor construită şi înţeleasă. 

 

Cuvinte cheie: gândire chaordică, sistem închis, sistem deschis, sistem chaordic, complexitate, integralitate, noua (post) epistemologie, gaslihting. 

 

 

[1] “Gaslighting” (denumire metaforică vizând un gaz toxic care provoacă o „iluminare” halucinantă) este o tehnică de manipulare psihologică prin care agresorul manipulează diversele situaţii în mod repetat pentru a face ca memoria şi percepţiile victimei să se deformeze.  Termenul a fost introdus în 1938 de Patrick Hamilton într-un film şi a fost (şi este) utilizat în cercetările de psihiatrie clinică, precum şi în marketingul politic.

 

***

 

Despre unele abordări integratoare ale fizicii și științelor minții

Dan Șerbănescu

 

 

Lucrarea prezintă o perspectivă nouă asupra posibilelor similitudini, dacă nu chiar mai mult, între

• comportamentul de tip topologic, dovedit din ce în ce mai multe cazuri, ca fiind răspândit în lumea fizicii și a modelelor înseși ale acesteia și
• rezultate de ultimă oră (dar și mai vechi) din domeniile ce studiază mintea omenescă,

 

Sunt prezentate astfel de aspecte pentru

• Relația posibilă dintre comportamentul fizic al unor substanțe, ființe vii și aspectele ce descriu componentele creierului care asigură o serie de funcții și conexiuni, multe dovedite deja în literatură ca având un comportament ce poate fi descris cu același abordări topologice.
• Printre modelele fizice lipsite sau nu de viață ce fac obiectul studiului fizicii, se prezintă și aspecte legate de similitudinile modelării sistemelor energetice (vii sau nevii), artificiale sau naturale și/sau combinate vii-nevii privite prin prisma rezultatelor unor evaluări de risc efectuate anterior.

 

Dintre rezultatele mai recente din lumea științelor minții, considerate ca având relevanță pentru această abordare se pot considera exemple cum ar fi:

 

• În condițiile în care încă nu sunt înțelese complet conexiunile hardware interne ale creierului, crește numărul abordărilor care utilizează instrumentele de topologie algebrică pentru a le descifra
• Rezultate experimentale din lumea vie aduc noutăți surprinzătoare, care susțin faptul ca o abordare topologica poate sa le explice existența și comportamentul, cum ar fi :
• Descrierea ciano-bacteriilor și comportamentul lor topologic
• Unele exemple de studii despre creier si minte cu tangențe si /sau abordări directe legate de topologie, ca de exemplu :
  • Urmărirea tiparelor de clicuri printr-o filtrare a rețelei dezvăluie cavități topologice cheie din rețeaua structurală a creierului, domeniu în care avem precursori ai acestor idei ;și în țară(dr. Dan Psatta), dar și
  • Multiple rezultate actuale in cercetări internaționale (de exemplu la -Institute for Strategic Research Consciousness research and Theoretical Physics group The Quantum Brain and the Topological Consciousness

Se propune utilizarea unei abordări în descrierea unor sisteme care sunt și se pot modela ca sisteme topologice (abordare propusă anterior de către autor – metoda ITAKE - Integrated Topological Approach on knowledge and Existence - pentru sisteme și modele topologice)

 

Această abordare pleacă de la o dezvoltările topologice ale lui David Hilbert, care vorbea despre căutarea și găsirea de soluții de tip syzygy. Pentru această abordare s-au definit, sub forma unor conjecturi, următoarele trei principii:

1. Structura topologică a obiectului fizic și/sau a modelului său si partea sa componentă pentru modelul de cunoaștere dat de fizică este descrisă de noțiunea de categorie.
2. Procesul de construire a acestei structuri are loc în iterații applicate categoriilor menționate anterior, definite de un set de syzygy
3. Procesul duce asimptotic căgtre o stare finală stabilă, a cărei structură însă nu poate fi cunoscută dinainte

 

 

***

 

Istoria conceptului de infinit, cu trimitere la inteligeța artificială, transumanism și postumanism

Ștefan Trăușan-Matu

 

 

Conceptul de infinit a fost o constantă în istoria gândirii și științei, de la filosofii Greciei antice până la problemele care au dus la investigațiile asupra fundamentării matematicii din secolul trecut, un efect lateral fiind modelarea calculului, care stă la baza algoritmilor, inclusiv celor din inteligența artificială. Aceasta din urmă intră însă în conflict cu multe religii, în special privitor la ideea obținerii unei infinite existențe prin postumanism. Oricum, chiar în dezvoltarea oricărui algoritm există pericolul apariției unor cicluri infinite, detectarea acestora fiind demonstrată ca imposibilă în general. O altă problemă este trecerea de la un număr finit de date la o regulă cu infinitate valabilitate.

 

 

***

 

Lucian Blaga și analiza „stilistică” în filosofia științei

 Gabriel Nagâț

 

 

Prin expresia „stiluri de raționare științifică de tradiție europeană” A. C. Crombie desemnează șase „stiluri de gândire sau metode de cercetare și de demonstrație științifică”: metoda postulării, experimentul, construcția ipotetică și analogică, comparația și taxonomia, analiza statistică și examinarea istorică a dezvoltării genetice. După cum remarcă Ian Hacking, acestea nu determină un conținut anume sau o știință specifică, dar fac posibile sau introduc elemente de noutate precum obiecte noi, dovezi empirice noi, legi, posibilități, noi tipuri de clasificare și explicare și, mai ales, enunțuri noi, ori mai degrabă „noi maniere de-a fi un candidat la adevăr sau falsitate”.

            Așa cum se știe, Lucian Blaga era și el interesat de „influența pe care factorii stilistici o exercită asupra plăsmuirilor «teoretice» ale științei, dar și asupra altor momente și structuri intime ale acesteia” (Știință și creație, 1942). În acest sens, el menționa noutățile pe care le aduce un „stil spiritual” (eg, apariția unor noi maniere de clasificare prin trecerea la un nou stil cultural). Ar părea deci îndreptățită întrebarea dacă nu cumva Blaga poate fi lecturat cu folos și prin prisma conceptualizării de factură „stilistică” pe care o întâlnim în noua epistemologie istorică, inițiată începând cu anii 1980. Unul dintre cele mai bune indicii în favoarea interpretării ideilor lui prin prisma teoriei contemporane a „stilurilor de raționare” este afirmația că, în cadrul cunoașterii de tip II „«adevărul» este produs și judecat după alte criterii decât în cadrul cunoașterii de tip 1. Așa-zisele «adevăruri» la care parvine cunoașterea de tip II, poartă pecetea sau stigmatele categoriilor stilistice, inexistente în cadrul cunoașterii de tip I. Unui om de știință care lucrează într-un anume «câmp stilistic» i se vor părea de exemplu «adevărate» sau «verosimile» numai construcțiile teoretice care urmează liniile stilistice ale «câmpului» său” (ibidem, subl.mea). Îmi propun să examinez în ce măsură sintagma „stil spiritual”, folosită deseori de Blaga, prezintă în raport cu „stilul de raționare” nu doar o asemănare terminologică, ci una veritabil conceptuală.

 

 

***

 

Teoria prăbușirii civilizației actuale: analiză epistemologică

Ana Bazac

PPS

 

    I. Epistemologia între acumulare și irosire (nu face parte din rezumat, ci e doar o premisă, dar la care se va raporta analiza teoriei)

 

Epistemologia, mai clar, cercetarea procesului de cunoaștere dar și, inerent, un set de cunoștințe despre acest proces, au evoluat pe măsură ce oamenii au cunoscut lumea în practica lor permanentă și, concret, pe măsură ce au evoluat științele. Așadar, este vorba de un mod de reflectare a procesului de cunoaștere, un mod de reflecție asupra acestui proces și, din nou inerent, de interpretare a sa.

Lucrurile sunt complicate, desigur, iar epistemologii au fost și sunt handicapați de cel puțin două fenomene: de îndepărtarea lor practică de procesele concrete de cunoaștere, inclusiv de cele din științe[1], și de referințele bibliografice limitate și fragmentate. Unii au spus că filosofia – iar epistemologia este o disciplină filosofică – este o lectură și analiză a unor cărți. Astăzi există Internetul, deci o lărgire inimaginabilă înainte a bibliografiei, dar – poate tocmai Internetul, adică bogăția și noutatea informațiilor și punctelor de vedere, dă mai bine în vileag caracterul restrâns al referințelor alese de un epistemolog sau altul – lucrurile nu s-au schimbat calitativ.

Totuși, ce ferește cercetarea epistemologică de imaginea copilărească și slabă/insuficientă dată de situația creionată mai sus? Asumarea relației dintre continuitatea istorică a conceptelor și teoriilor despre cunoaștere și discontinuitatea la fel de istorică a acestora, adică insistența asupra continuității și discontinuității problemelor din cunoaștere. Iar asta implică precizia în folosirea conceptelor, adică legarea diferitelor semnificații date unor concepte sau altora de momentul istoric/condițiile în care s-au înfiripat conceptele și semnificațiile.

După cum știm, exprimarea metaforică este „pre-știință”, adică este un procedeu epistemic de considerare a unui lucru necunoscut prin comparația sa mai laxă cu lucruri cunoscute. Cunoașterea științifică/știința poate folosi metafore și apoi, când deja a ajuns la o relativă cunoaștere a lucrului, dar în umbra acestor metafore conceptele trebuie folosite foarte precis, iar asta înseamnă excluderea/îndepărtarea unor concepte neprecizate ca și a unor comparații cu aceste concepte neprecizate. În rezolvarea unei probleme, multiplicarea ipotezelor –  de care vorbea Occam și pe care o considera drept rarefiere a explicației, chiar deturnare a ei spre greșeală – are loc mereu prin concepte și, deci, înseamnă și multiplicarea conceptelor: de care nu e nevoie și care nu sunt nici explicate. Iar astfel, etc.-ul din vorbirea comună nu își are locul într-un text epistemologic.

 

*

Un exemplu de ignorare a continuității și discontinuității problemelor din cunoaștere este atitudinea față de teoria sistemelor și separarea acesteia de praxisul uman, condițiile și consecințele acestuia.

Conceptul de sistem, foarte vechi, a însemnat inițial decuparea mentală de către cercetător a fragmentului din realitatea empirică (directă) și, la fel de timpuriu, decuparea mentală a unui proces abstract ca cel logic, de ex. O dată cu dezvoltarea matematicii moderne, conceptul de sistem a apărut cu atât mai mult în realitatea abstractă. Științele moderne au evidențiat necesitatea de a cerceta lucrurile țintit, deci de a circumscrie sistemele – ele fiind, astfel, închise – dar întotdeauna cercetătorul știa că era vorba de o decupare mentală și că există n relații în afara sistemului decupat, într-un ocean al realității. Conceptul de sistem este, deci, construit – reflectând, desigur, procese reale – deci ales de cercetător.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu cercetarea fragmentată au apărut și idei de integrare și de deschidere a sistemelor studiate. Iar în prima jumătate a secolului al XX-lea, deschiderea s-a manifestat și prin perspectiva nouă, holistă: la început doar asupra domeniului, iar din ultimele decenii ale secolului asupra realității în ansamblul ei.

De asemenea, sistemele închise din punctul de vedere al obiectivului studiat au fost, cel puțin din secolul al XX-lea (prima jumătate) variate din punctul de vedere al tipului de sistem studiat: cel puțin diferența dintre sistemele vii și cele nevii a dus la dezvoltarea concomitentă în științele vieții și ale naturii a cercetării și în sisteme închise și în sisteme deschise.

 

*

Caracterul închis al unui sistem e eficient pentru cunoașterea relațiilor sale interne un timp/până ce explicațiile/teoriile rezultate din analiza sistemului închis sunt suficiente despre funcționarea acelui sistem; mai clar, sistemul închis este decupat pentru a înțelege funcționarea unui singur lanț cauzal sau al unei structuri cu elemente puține; dar odată cu apariția a noi întrebări și a incongruențelor dintre teoriile respective și probleme/situații existente în sistem, abordarea schimbă sistemul, adică îl lărgește cu noi spații și aspecte ce se aflau anterior în afara sistemului. Ba mai mult: obiectul de studiu poate să devină – și devine – și sistemul de relații din afara sistemului.

Desigur că, cu cât sistemele se deschid și, în același timp, sunt integrate în sisteme cuprinzătoare și sunt studiate astfel, complexitatea aspectelor, relațiilor și problemelor crește, adică interdependențele dintre sisteme trebuie studiate și se studiază greu, mai ales pentru că interdependențele se multiplică pe măsură ce se studiază rolul elementelor din sistemul cuprinzător și relațiile dintre ele și din el. În acest fel, interdependențele dintre (sub)sisteme – și nu doar dintre elementele sistemului studiat inițial – devin generative în teoriile despre aceste sisteme cuprinzătoare și, în același timp, factori de nesiguranță, de nou/neașteptat. Deși studiul sistemelor cuprinzătoare evidențiază regularități în funcționarea acestora – și se bazează pe reguli în relațiile dintre structurile unui sistem/ansamblurile de elemente din fiecare sistem și, pe de altă parte, funcțiile tuturor acestora – complexitatea interdependențelor ce au mereu nevoie de luarea în seamă a altor noi elemente/sisteme (și care sunt și aleatorii) face ca predictibilitatea să fie doar statistică sau în principiu. Ordinea/conformarea sistemelor la aceste reguli devine, în cunoașterea unor asemenea sisteme, doar un parametru statistic sau în principiu. Orice sistem deschis presupune deja coexistența ordinii (conformarea la reguli) și a dezordinii/haosului determinat de elementele noi care provoacă relații (răspunsuri, reacții) noi prin care sistemul se adaptează – pozitiv sau negativ – la elementele noi și la evenimentele noi (adică la apariția acestor elemente dar și a relațiilor cauzate de ele).

După cum știm, însă, cunoașterea științifică are drept rost aplicația ei. Mai mult, din cel puțin a doua jumătate a secolului trecut studiul științific a devenit, în bună măsură, precomandat. Modelele de cauzalitate[2] a fenomenelor în cadrul teoriei sistemelor au avut și au în vedere predictibilitatea existenței și comportamentului fenomenelor atât la nivelul cazului unic – din moment ce elementele (trăsăturile lor cantitative și calitative) se schimbă, se schimbă și interdependențele concrete ce dau caracteristica de caz unic – cât și la nivelul sistemelor cuprinzătoare. Dar aceste modele nu sunt cele mai reușite mereu. Astfel încât a existat și tentația – în esență, exterioară științei – de a născoci noi concepte pentru a abate atenția asupra unor pro forma „noi” sisteme.

 

*

Dar în știință, conceptele sunt făurite dacă, fiind corecte semantic – adică transmițând semnificații în cadrul unei teorii demonstrate/demonstrabile[3] – se referă la aspecte noi, neacoperite de vechile concepte ce nu dau seamă (sau nu satisfăcător) de aceste noi aspecte. După cum, nu orice concept ce descrie un fenomen/o caracteristică trebuie să devină numele unui sistem. Legile din fizică, de ex., nu dau „sisteme legice/legifilice”. Iar asta, deoarece realitatea este complexă și nu se reduce numai la comportamente fizice ce „ascultă” de legi care, să nu uităm, sunt constructe mentale realizate după decuparea unor sisteme din această realitate. Mai mult, teoria haosului este teoria sistemelor complexe în care comportamentul sistemelor dinamice include și ordinea/o anumită ordine, deci detectabilitatea repetării relațiilor ca și cum ar fi conforme unor reguli. Altfel spus, fiecare sistem este caracterizat concomitent și de regularitate, repetiție, „ordine” dar și de spontaneitate sau acomodare/reacție la elemente/stimuli noi și neprevăzuți în ordinea veche: și, în fiecare domeniu, fiecare sistem poate fi studiat și în manieră închisă, deci excluzând orice elemente exterioare fragmentului simplificat decupat de cercetător, dar și în manieră deschisă, luând în seamă și integrând noi elemente, relații, aspecte, fenomene, deci evidențiind o cauzalitate în mănunchi și neliniară. După cum, fiecare sistem – sau, aici, mai degrabă fiecare set de elemente luate în seamă de cercetător – poate fi studiat din multe puncte de vedere, deci ca multe sisteme: de ex. sistemul buco-dental poate fi studiat și ca sistem mecanic, și ca sistem chimic, și ca sistem biologic (integrat în organism prin sisteme diferite), deoarece aceste sisteme pe care le ia în seamă și le studiază cercetătorul sunt fațete ale realității; și, desigur, atât sistemul mecanic cât și cel chimic sau biologic implică subsisteme, adică aspecte ordonabile în cadrul sistemului respectiv.

 

*

Și instrumentele epistemice (de ex. conceptele) și concepțiile ontologice – deci imaginea generală a domeniului/sistemului macro specific domeniului – sunt dependente de probleme concrete/ orientate pe probleme[4] și trebuie să fie eficiente, inclusiv prin compararea lor cu alte instrumente și ontologii. Cu alte cuvinte, capacitatea de înțelegere a sistemelor este legată de caracterul concret al sistemelor: noi trebuie să înțelegem sisteme concrete, și nu să edificăm o metafizică speculativă a sistemelor. Chiar dacă înțelegerea sistemelor concrete depinde de concepția ontologică pe care o avem/o alegem[5].

În efortul de a înțelege sisteme concrete, trebuie să se depășească  „pseudoconcretul”[6], adică – așa cum am formulat plecând de la nevoia științei de a ajunge la cauze – lumea fenomenală în aparența cauzalității formale vizibile/în proiecții mentale de fenomene vizibile, ca rezultat al unui praxis fetișizat. Exemplele/empiricul nu țin loc de teorie și nu constituie argumente: numai o teorie este un argument împotriva altei teorii, adică exemplele trebuie integrate și interpretate în cadrul unei teorii. În același timp, pentru înțelegerea sistemelor concrete este absolut superfluă etichetarea: ideea abstractă în locul explicării cauzalității profunde/dincolo de cauzalitatea vizibilă; Hegel a denumit etichetarea drept „abstracție simplă” în care gândesc oamenii  care înlocuiesc căutarea determinațiilor concrete și legarea lor cauzală[7]. Atunci când un autor dă drept model de „armonie” o firmă/organizație ce gestionează întâmplarea într-un sistem simplu de transfer de informație, este evident că el nu are în vedere nici simplitatea nici caracterul închis al acestui sistem, deci nici contradicțiile ce explică sistemele complexe[8]. (Și nici gradele de echilibrare/armonizare a tendințelor dintr-un sistem).

Simplitatea comprehensiunii nu este dată de modele cauzale formale, și în orice caz nu poate fi realizată prin multiplicarea conceptelor ce repetă teorii deja existente.

Referințele bibliografice și evidențierea conceptelor și sistemelor depind nu doar de curiozitate și tehnica de cogniție, ci și de condiționări externe acestei tehnici. Între aceste condiționări se află și dorința de a ocoli abordarea non-conformistă a problemelor/sistemelor complexe: de aici și tendința reducționistă la o teorie simplistă a aparențelor. Ce este o teorie simplistă a aparențelor? Ea are în vedere, cu toată aparenta complexitate, un sistem închis pe care se altoiesc concepte moderne – în sensul de aduse la zi – pentru a gestiona acest sistem separat de sistemele cuprinzătoare[9].

 

*

Așadar, teoriile simpliste ale aparențelor nu privesc științele fundamentale/teoriile fundamentale din fizică, chimie, biologie, ci teoriile aplicative, adică cele care depind nu doar de nivelul cunoașterii ci și de interese și alegeri exterioare. Ca urmare, condiționările externe ale referințelor bibliografice și ale evidențierii conceptelor și sistemelor nu se referă numai la accesul inerent limitat la informația științifică, ci privesc și interesele și alegerile exterioare tehnicii cognitive ca atare: aceste interese și alegeri exterioare sunt ideologice. Mai clar: și creația științifică și oferta cercetătorilor depind de concepția lor despre om, lume și societate, iar această concepție nu este numai rezultatul unor tehnici cognitive neutre ci și al pozițiilor sociale asumate de ei.

Alegerea unei teorii simpliste a aparențelor în locul unei teorii ce chestionează cauzalitatea complexă este însă timp pierdut pentru ceilalți cercetători. Deoarece problema rămâne și energia lor nu este îndreptată spre această chestionare, ci spre analiza teoriei simpliste a aparențelor. Și chiar dacă această teorie simplistă este respinsă, disponibilitatea de a aborda lucrurile altfel este, totuși, erodată.

Și atunci, o dată mai mult, epistemologia este/trebuie să fie critică: nu o simplă informare despre teorii științifice. Iar pentru că această atitudine – așa cum au fost educați intelectualii în general – nu este mereu confortabilă, între criteriile de analiză a teoriilor științifice aplicate nu ar trebui să lipsească cel al consecințelor multiple ale fiecăreia dintre teoriile aplicative. Consecințele privesc și ele sistemele despre care se conturează teoriile aplicative: atât în ceea ce privește funcționarea lor internă/deci sub raportul de sisteme închise, cât și în ceea ce privește sistemele cuprinzătoare. Și, fiind disciplină filosofică, epistemologia nu ar trebui să ocolească un concept esențial în modelul aristotelic al cauzalității: telos. Dar și fără o asemenea alunecare continentală, epistemologia critică poate ajunge la sistemul consecințelor unei teorii aplicative.

 

*

 

Modul în care se evidențiază cauzarea[10] semnalează caracterul închis sau deschis al sistemului cercetat într-un moment. Dar, încă o dată, fiecare sistem este/poate fi privit și analizat și ca sistem închis și ca sistem deschis. În fiecare mod avem și conformarea la reguli – deci predictibilitatea – și necesitatea de a transcende granițele sistemului deoarece există fenomene care nu pot fi înțelese decât din afara sistemului discutat, adică numai prin re-crearea unui nou sistem: a unei noi structuri cu funcțiile aferente, mai interesantă în noul moment. Iar din punctul de vedere al informației legate de sistem, e vorba despre o selecție a informației potrivit tipului de sistem ales și a problemelor (putem folosi oarecum metafora butoiului perforat în partea sa de sus[11] deci reținând informația necesară). Dar încă o dată, întotdeauna cercetătorul știe că există sisteme cuprinzătoare (cu aferenta informație științifică).

 

*

În sfârșit, modernizarea teoriilor științifice depinde de modernizarea mijloacelor tehnologice de colectare și procesare a informației, dar și de tipul de interese cognitive ale cercetătorilor. Rețelele inteligente de transfer de energie electrică presupun nu doar IA, ci și concepția de macro-planning unitar, după cum reducerea mortalității și  a patologiilor depinde nu doar de IT, ci și de concepția despre sănătate ca drept sau ca marfă.

În cadrul relațiilor capitaliste, cunoașterea este productivă (pentru capital)/o muncă producătoare de valoare și plusvaloare, deci subordonată acestor relații. Tipul de interese cognitive ale cercetătorilor se traduce prin intermediul ansamblului de determinări conceptuale și materiale din această societate.

Iar rezultatele/consecințele cunoașterii depășesc coerența și plauzibilitatea dovedită a teoriilor: chiar dacă ideile noi sunt construite, ele vin pe baza interacțiunilor cu lumea[12] și, cu toate instrumentele de computație ce le susțin – și dau teorii coerente – sunt probate în urmările lor, țintite și generale. Managementul organizațiilor și firmelor a beneficiat de calcule sofisticate și de concepte, dar crizele și contradicțiile economice le-au infirmat: sau a fost eficient în mod restrictiv și prin socializarea pierderilor. Folosirea unor concepte din fizică sau născocirea altora noi nu au adus un spor de eficiență a teoriilor din management mai mare decât integrarea unor concepte economice, psihologice și filosofice[13].

De aceea, o problemă ce poate să provoace concepte noi este aceea a relației reciproce știință – societate în perioada actuală. Libertatea cercetării anulează la unii necesitatea restrângerii aplicațiilor fără verificarea lor multiplă. Iar asta multiplică problemele sociale.

 

 II. Teoria prăbușirii civilizației actuale: analiză epistemologică REZUMAT

 

O teorie care îmbină acumularea cunoașterii și, în afara unei critici evidente, auto-critica – ce este, și în știință, și semnul simțului umorului – este teoria prăbușirii civilizației actuale.

Dacă este socotită o simplă teorie catastrofistă,  atunci i se pot menționa antecedentele istorice care sunt de mai multe feluri: teorii mitice și religioase (universaliste), teorii morale, teorii politice (mai degrabă particulariste, dar nu numai), teorii tehnofobe, distopii în ficțiuni sciento- și tehno-centrate.

Dar teoria nu este o simplă manifestare periodică a catastrofismului:  prezentarea  evidențiază tocmai trăsăturile unice și care o diferențiază radical de antecedentele de mai sus.

Teoria nu este o simplă evocare a multiplelor crize ce s-au aglomerat astăzi, ci o evidențiere a caracterului existențial și global a crizei sistemului societate-natură potrivit actualelor relații sociale. Descrierea argumentelor teoriei – în fața concepției tehnofile potrivit căreia expandarea TI și IA va duce la rezolvarea miraculoasă a problemelor mediului, sau pur și simplu le ignoră – provoacă tocmai conceptele esențiale ce dau criteriile asumării unei teorii/unui punct de vedere și ale preluării de către ceilalți a teoriei/punctului de vedere, în dialogul uman: falsificare, plauzibilitate, fals, ignorare, trecere sub tăcere, eficiență acțională, parțial și total.

O dată mai mult, vedem că epistemologia nu este doar o colecție de tipare de cunoaștere pe baza unor intuiții evidente legate de fragmente de situații simple și ușor rezolvabile cel mult punând în ecuație și factori exteriori întâmplării, ci o cercetare a proceselor concrete de cunoaștere legate de probleme și sisteme complexe. Metodele de cunoaștere științifică permit evaluarea teoriei, dar ele nu acționează niciodată în afara influențelor exterioare științei. Aceste influențe exterioare sunt lentilele prin care oamenii ajung să vadă aspectele evidențiate de cercetătorii care au ajuns la concluzia dezmembrării civilizației actuale[14]. De aceea, a pune problema încrederii în știință fără a considera aceste influențe – soldate inclusiv cu susținerea de către unii cercetători a unei practici științifice departe de cerințele acesteia – înseamnă a frustra epistemologia de condițiile cunoașterii.

A privi știința ca sistem deschis încă nu înseamnă nimic. Cunoașterea este – presupoziția este antică – un sistem deschis. Dar știința o fac cercetătorii, încadrați în societate și  în vâltoarea influențelor de valori de tot felul, dar în care cele dominante sunt determinante și pentru viața cercetătorilor și pentru activitatea lor de cercetare. Standardele de științificitate – claritate, demonstrație rațională, probare (experimente, date), verificare, falsificare, validare teoretică și practică, inclusiv comunicarea științei – sunt dependente tocmai de, nu abstractul caracter de sistem deschis al mulțimii de cercetători ci de, caracterul colectiv al muncii de cercetare: deci inclusiv al falsificării și justificării. Acest caracter este cel care asigură,  chiar dacă numai în parte, buna-credință a cercetătorilor în dialogul lor asupra ipotezelor și teoriilor științifice, deci privind argumentele, probele, operațiile de verificare și falsifiere. Iar buna-credință înseamnă aici asumarea deschisă a valorilor de către cercetători, sinceritatea absolută legată de realizarea standardelor de științificitate, adică urmărirea prioritară a acestor standarde independent de valorile asumate și de influențele externe. Această bună-credință este ceea ce Merton a numit dezinteresare/căutare dezinteresată a adevărului în cunoașterea lumii.

Dar dacă sunt întrunite criteriile de consens majoritar al comunității diverse de cercetători în legătură cu o problemă – aici, consecințele distructive pentru civilizația umană și mediul său determinate de ordinea socială globală actuală – atunci a nega această teorie este echivalent cu negarea  expertizei în cunoaștere. Căci teoria este rezultatul experților specializați în diferite domenii și sisteme de probleme[15] – și care, conștienți de limitele pe care le pune specializarea, nu au dat, fiecare, decât rezultatele cercetării în aria specializării; teoria întreagă este doar coroborarea tuturor acestor rezultate specializate.

În sfârșit, este important ca nu doar să se evidențieze punctele de ruptură pe care le prezintă situația actuală a sistemului societate-natură[16], ci și modelul de gândire permis și cerut de știință: gândirea pe termen lung – și nu pe termen scurt, ca în ordinea socială actuală – rațională, critică – deci anticipativă – colectivă și  globală. Numai pe această bază – ce implică macro-planning, inclusiv global – știința și aplicațiile ei extraordinare pot să confrunte problemele sociale și ale mediului, și numai pe această bază se pot controla punctele de ruptură: dar este singura soluție, căci nu există alta[17].

 

[1] Aceasta este și o cauză a folosirii de către filosofia analitică a exemplelor banale din viața de zi cu zi (și a intuițiilor legate de ele).
[2] În maniera tradițională a materiei substanță sau în aceea a teoriei relativității în care „avem numai conexiunea între două evenimente”, Bertrand Russell, The ABC of Relativity (1925), Fourth Edition, Revised by B. Russell, London, Allen & Unwin, 1959, p. 146.
[3] Chiar dacă acea teorie, probată de experiențe, nu explică de ce se comportă lumea în felul descris de ea (ex. mecanica cuantică).
[4] Walter Kofler, “Epistemological and ontological tools for an extended view of a human person as a social being and its environments (I: Considerations about ontological and epistemological options and restrictions)”, Biocosmology – Neo-Aristotelism, Vol. 2, No. 4, 2012, pp. 279-298.
[5] „Trebuie să ne așteptăm ca lumea să fie subordonată legii numai în măsura în care noi o ordonăm cu inteligența noastră”, A. Einstein, „Letter on March 30, 1952”, in A. Einstein, Letters to Solovine, translated by Wade Baskin, with an introduction by Maurice Solovine, New York, Philosophical Library, 1987, pp. 132-133.
[6] Karel Kosik, Dialectics of the Concrete: A Study on Problems of Man and World (1963), Translated from the Czech by Karel Kovanda with James Schmidt, Dordrecht, Boston, D. Reidel Publishing Company, 1976.
[7] G.W.F. Hegel, 'Who thinks abstractly?' [1807-1808], in Walter Kaufmann, Hegel: Texts and Commentary, Garden City, NY, Anchor Books, 1966, pp. 113-118. După G. W.  F. Hegel, 'Wer denkt abstrakt?'  (1807), în Glockner-Ausgabe, Stuttgart, 1930, dar și în G. W. F.  Hegel, Werke in zwanzig Bänden, Frankfurt am Main, Surkamp Verlag, 1970, 2 Band (Jenaer Schriften – 1801-1807), pp. 575-580.
[8] Ca urmare, gândirea de acest tip e cantonată la nivelul fenomenelor vizibile, fără să încerce să penetreze relațiile cauzale care explică nu doar de ce ceea ce este vizibil se prezintă ca și cum ar fi în mod firesc plat și lipsit de probleme mai profunde decât cele vizibile, ci și contradicțiile ce trebuie înțelese dincolo de nivelul fenomenal.
[9] Vezi teoria „chaordică” din managementul firmelor  (deci inclusiv din managementul resurselor umane), care a preluat ideea de coexistență a dezordinii/haosului și ordinii din teoria haosului, pentru a semnala dificultatea de a menține firma stabilă și viabilă cât mai mult timp și pașii necesari pentru asta. Dacă în cartea care a promovat acest nou „concept” – Dee W. Hock, Birth of the Chaordic Age, Berrett-Koehler Publishers, 2000 – modelul firmei care evoluează este firma autorului, Visa International, transfer monetar internațional între bănci, în Frans M. van Eijnatten, Chaordic Systems Thinking: Some Suggestions for a Complexity Framework to Inform a Learning Organization, First International Conference on Performance Measures, Benchmarking and Best Practices in the New Economy, “Business Excellence ‘03”, University of Minho, Guimaraes, Portugal, June 10-13, 2003, pp. 1-35, ResearchGate, se insistă, asumând același „concept”,  asupra caracteristicilor întreprinderii/organizației moderne: conștiință (în sensul de conștientizare a apartenenței la firmă și  a necesității de perfecționare), conectivitate (în sensul de schimbare a întregului, și nu doar a părților din firmă), indeterminare (necesitatea fluidizării și rezilienței, deoarece întreprinderea se confruntă cu necunoscute), disipare (din cauza pierderilor, întreprinderea trebuie să se înnoiască preventiv), emergență (dezvoltarea se realizează prin contribuția colectivă de auto-organizare, auto-referință și auto-transcendență, p. 10, citare exactă).
   Folosirea unor concepte, chiar dacă sunt sugestive, nu este, însă, suficientă pentru succesul întreprinderii/firmei. Mai mult, economia a evidențiat demult existența firmei private într-o piață nesigură și a avansat toate aspectele sugerate de conceptele de mai sus. Iar în Future Services & Societal Systems in Society 5.0, 2016, Center for Research and Development Strategy, Japan Science and Technology Agency, 254 p., nu se amintește deloc de haos sau de „chaordic”, deoarece nu în fluturarea unor concepte stă înnoirea societății, și nu doar a firmeelor.
[10] Vezi Judea Pearl and Dana Mackenzie, The Book of Why: The New Science of Cause and Effect, New York, Basic Books, 2018, unde se face diferența între cauzarea fenomenală și cea  profundă și unde se dau și instrumentele de modelare complexă (metoda grafurilor cauzale) prin care se poate trece de la cauzare fenomenală, bazată pe observarea comportamentului trecut al unui sistem și crearea algoritmurilor bazate pe similaritate și extrapolare (ceea ce există și în programele IT), la  cauzare în procesele de intervenție umană, incluzând experimentele mentale legate de intervenție („ce s-ar întâmpla dacă am face…?”), și la cauzarea în întrebările „contrafactuale”, bazate pe raționamente abductive și generând soluții pentru probleme morale și științifice, ca și pentru IA. Cauzarea nu este doar rezultatul strângerii și selecției datelor ci, mai ales, al ontologiei sau supozițiilor despre funcționarea lumii, adică al asumpțiilor despre procesele generatoare de date.
[11] Walter Kofler, “Epistemological and ontological tools for an extended view of a human person as a social being and its environments (II: The increasing inhomogeneity of the power of science and an ‘Aristotelian’ proposal to cope with)”, Biocosmology – Neo-Aristotelism, Vol. 8, Nos. 3&4, Summer/Autumn 2018, pp. 431-448.
[12] Gordana Dodig-Crnkovic, “Where Do New Ideas Come From? How Do They Emerge? Epistemology as Computation (Information Processing) ”, în Cristian S. Calude (Ed.), Randomness & Complexity from Leibniz to Chaitin, Singapore, World Scientific, 2007, pp. 263-280.
[13] Vezi managementul spațiului și timpului, de ex.
[14] Pentru bibliografia acestei concluzii, vezi Ana Bazac, “The Microenvironment and the Human Space”, Noema, 2019, pp. 95-153.
[15] Ideea încrederii în știință ca rezultat al muncii experților, deși specializați, deci limitați de aria problemelor și competențelor, și la Naomi Oreskes, Why Trust Science?,  Princeton University Press, 2019.  
[16] Yves Cochet, Devant l'effondrement: Essai de collapsologie, Paris, Les Liens qui Libèrent, 2019. De fapt, aceste puncte de ruptură sunt tocmai rezultatul ocolirii raționalității științifice.
[17] Martin Rees, On the Future: Prospects for Humanity, Princeton University Press, 2018.

 

 

- sus -