ACADEMIA ROMÂNĂ COMITETUL ROMÂN DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE A ȘTIINȚEI ȘI TEHNICII Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei

 

 

 

SIMPOZIONUL

Realitate și Natură: continuu și discontinuu

5 octombrie 2023, orele 15-18

   (Academia Română: Casa Oamenilor de Știință, sala Zodiac (Piața Lahovari, 9))

 

 

PROGRAM

 

Moderator

 Constantin Stoenescu

 

Gheorghe M. Ștefan

Considerații introductive

 

 Ana Bazac

Dialectica discontinuitate continuitate de la metafore culturale la concepte științifice

 

Henrieta Șerban

O discuție despre natură, „natural” și niveluri ale realității. Basarab Nicolescu

 

Cătălin Ioniţă

Continuu-discontinuu şi filosofia matematică a lui René Thom: morfogeneză şi stabilitate structurală - teoria exhaustivă a modelelor

 

Constantin Stoenescu

„Lumea fenomenală” și „schimbarea ochelarilor gândirii”

 

                                           

 

Rezumate

 

Dialectica discontinuitate continuitate de la metafore culturale la concepte științifice

Ana Bazac

 

În tradiția modernă hegeliană, dialectica înseamnă unitatea lucrurilor contradictorii. Iar concret, dialectica anunțată în titlu înseamnă unitatea unora dintre cele mai misterioase aspecte ale existenței, continuitatea și discontinuitatea. Oamenii le-au văzut pe amândouă și,  inconștient sau conștient, le-au văzut în unitate. Dar cum anume? Într-o unitate tensionată. Iar tensiunea era atât de mare – adică diferența dintre lucrurile din lume era atât de mare și, în  același timp, conexiunea lor atât de inexplicabilă – încât, atunci când oamenii au reflectat asupra tuturor acestora, ei fie pur și simplu le-au ignorat, fie le-au explicat ca simplu date prin crearea lumii. Mai departe, gânditorii, cei care se ocupau cu reflecțiile asupra acestui proces, căutând să afle ce se ascundea sub miturile ce s-au coagulat la începutul situării conștiente ale oamenilor în fața lumii,  au pornit încet, concentrându-se și ei asupra constituirii lumii: asupra forțelor care o formează și asupra originii înfățișărilor ei. (Logic, de la această problemă a originii s-a ajuns –  dar foarte târziu – la problema unității discontinuitate continuitate. Deci e vorba de conștientizarea dificultății de a explica unitatea).

Problema unității discontinuitate continuitate este aceea a relației dintre ele, adică, mai simplu, a trecerii de la lucrurile separate la continuu, la unitatea lor în sisteme concrete. Dintre multele moduri de exprimare a celor două aspecte, am ales metafora lanțului, una dintre cele mai vechi din cultura populară, deoarece a reflectat obiecte create de om. În formă empirică, metafora s-a prezentat ca șir de mărgele, iar diferența dintre acest șir și un lanț este extrem de importantă. Dar chiar metafora lanțului a fost înțeleasă  diferit, adică  în diferite spații existențiale. Sensul dat în Elementele lui Euclid este diferit de cel dat de descrierile antice despre magneți.

In dialogul Ion, Platon a descris magnetul ca „piatra care nu numai că atrage inelele de fier ci le transmite și lor puterea de a săvârși același lucru, adică de a atrage la rândul lor alte inele, încât uneori ajunge să se formeze un șir foarte lung de inele de fier prinse unul de altul și a căror putere depinde, pentru toate, de puterea pietrei cu pricina” (533d-e, p. 140).

Dar sensul dat lanțului este și metaforic. În același dialog – unde descrierea magnetului este doar un element pentru comparație, adică este descrierea unui proces natural de atracție între lucruri discontinue și de formare a unui șir (care nu este același lucru cu un sistem) – se vorbește despre lanțul influenței  psihice atotcuprinzătoare a artei. Poetul, rapsodul și spectatorul sunt „verigi” „într-un lanț foarte lung” de oameni „prinși pieziș de inelele care atârnă de Muză” (536a, p. 142).

Metafora magnetului semnifică unirea și transmiterea calităților într-un lanț. Dar știința a căutat să meargă dincolo de metafore populare și filosofice, la fel cum filosofia a căutat să meargă mai departe de mit. Dintre conceptele științifice care au răspuns întrebărilor despre cum are loc unirea și transmiterea în lanțul  natural menționat, să reținem câmpul (magnetic, electric),  sarcina electrică și tandemul corpuscul undă.

 

 

O discuție despre natură, „natural” și niveluri ale realității. Basarab Nicolescu

Henrieta Șerban

 

O discuție despre natură și „natural”, orice discuție despre ce este „natura” și ce este „natural” va fi o discuție despre metafizică și epistemologie. Pornind de la peștera lui Platon, ne propunem să evidențiem înfiriparea cooperării între rațional și irațional care se manifestă ca poli contradictorii ai aceleiași realități. „Principiul antagonismului”, „logica energiei” și „terțul inclus/ ascuns” sunt pilonii acestei teoretizări. Percepția a ceea ce este are nevoie de percepția a ceea ce nu este. O metafizică subtilă are ecouri fenomenologice și epistemologice. Fenomenologia participă epistemologic.  Ceea ce cuprindem înțelegând „naturalul” este o actualizare a realității care este multistratificată. Basarab Nicolescu propune o structură ternară a Realității concepută astfel, cu literă mare, într-un mod totalizator în pofida unui dinamism inerent. Privind Realitatea din om, filosoful identifică un centru și un dinamism intelectual care poate duce la moarte dacă știința devine religia omului, un centru și un dinamism motor care poate conduce la moarte prin ceea ce filosoful numește realizarea identității absolute non-contradictorii, altfel spus, prin „realizarea” materială a omului. Centrul și dinamismul emoțional funcționează ca protecție a vieții. „Naturalul” însuși pendulează între viață și moarte și ascunde o pleiadă de potențialități și actualizări.

 

 

Continuu-discontinuu şi filosofia matematică a lui René Thom: morfogeneză şi stabilitate structurală - teoria exhaustivă a modelelor

Cătălin Ioniţă

 

In prima parte revedem şi precizăm prin definiţii criteriale epistemic reale noţiunile de continuitate-discontinuitate-discret, caracterul lor (atribute delimitând specii ale cantităţii) şi scala locului lor în realitatea obiectivă. Revedem evoluţia disciplinelor aparţinând cronologic întâi filosofiei, apoi matematicii, fizicii, fizicii-matematice şi mai nou ştiinţelor proceselor (dinamice) biologice, cu teoriile corespunzătoare elaborate în orizontul noţiunilor de continuitate-discontinuitate-discret, teorii cu priză în realitate şi aplicabile instrumental în ştiinţele naturii. Filosofia elină preciza obiectul geometriei ca fiind cantităţile continue (meghetos); de aici ,,continuitatea spaţiului” şi ,,continuitatea timpului” ca urmare a continuităţii mişcării locomotorii şi a mişcării numită schimbare (mişcarea poate fi în cantitate [poson], în loc [topos], în calitate [poion]). Discretul (în elină sensul originar: ,,nu continuu” [me synexes]), iniţial caracteristică a obiectelor studiate de aritmetică, este readus în persistentă atenţie contemporană prin descoperirea laborioasă de către Planck a unei constante fizical universale ce a numit-o constanta de acţiune, urmarea fiind precizarea structurii energetice a atomului (doar multiplii întregi) şi teorema imposibilităţii determinării exacte prin experienţă de măsurare efectuată la nivel ,,microfizic” (Heisenberg: principiul de incertitudine). Aparţine atunci continuitatea realităţii obiective fizicale? Dar nivelului de realitate biologică (care are cert substrat fizic material)? În partea a doua a lucrării readucem în atenţie aspectele puse în valoare prin opera lui René Thom: modul în care studiul ,,genezei formelor” devine ştiinţă (teoria matematică a morfogenezei şi stabilitate structurală, delimitând locul continuităţii) şi calitatea de teorie universală a modelelor a acestei ştiinţe noi. Nodul dezlegat de această ştiinţă obtura legătura fenomenologie-ştiinţă structurală. Legătura elucidată încheagă o anume filosofie sistematică (pendinte de filosofia ştiinţei) profesată de René Thom, centrată pe fenomen real şi ridicându-se din relaţia continuu-discontinuu (dinamica calitativă în sensul lui René Thom). Incindental, pentru filosofia ştiinţei, lucrarea evidenţiază pertinenţa, realismul şi necesitatea distincţiei drăgănesciene între ,,teorii anvelopante” şi ,,teorii de detaliu”. 

 

 

„Lumea fenomenală” și „schimbarea ochelarilor gândirii”

Constantin Stoenescu

 

Distincția dintre realitate și natură din perspectiva raporturilor de continuitate și discontinuitate poate fi privită dintr-o perspectivă epistemologică drept o distincție între „lumea fenomenală” și „lumea reală”. În sens kantian, potrivit distincției dintre fenomen și noumen, vom accepta că subiectul epistemic are acces numai la lumea fenomenală, dar această cunoaștere a fenomenalității este suficientă pentru a dezvălui legi ale naturii, așa cum s-a întâmplat în cazul științei moderne de tip galileo-newtonian.

Herbert Butterfield a propus în lucrarea sa The Origins of Modern Science metafora schimbării ochelarilor gândirii pentru a caracteriza revoluția științifică din secolul al XVII-lea care a constat în apariția științei matematice a naturii.  Dar aceasta înseamnă că, dacă este cu putință o asemenea schimbare a ochelarilor gândirii, lumea fenomenală poate fi văzută în mod diferit în funcție de „ochelarii teoretici” prin care o privim.

Acest tip de discontinuitate epistemologică a fost teoretizat de Thomas Kuhn în lucrarea sa Structura revoluțiilor științifice. Ulterir, Paul Hoyninngen Huene, în Reconstructing Scientific Revolutions, a propus o interpretare kantiană a proiectului kuhnian. Totuși, în ultimele sale lucrări, Kuhn a adus în discuție o nouă perspectivă bazată de conceptele de rețea conceptuală și lexicon tocmai pentru a arăta că putem avea continuitate în descrierea lumii fenomenale în măsura în care diversele taxonomii descriu structural aceleași entități și proprietăți ale lumii reale. Această ipoteză de lucru aduce în prim plan un realism convergent de tip semantic, aspect pe care îl analizez luând în considerare câteva episoade semnificative din istoria științei.