O ISTORIE LA TELEGRAF

Mircea OPRIȚĂ

            Telegraful a fost o instituție foarte serioasă pe aproape întreg traseul secolului al XX-lea, însă a „căzut” în mod surprinzător în anii ’90. Surprinzător pentru mine, precizez, care i-am constatat decesul în fața unui ghișeu poștal de unde dorisem să expediez o telegramă de felicitare colegului meu de condei – și nu numai – Gheorghe Săsărman, care locuia la München (acolo trăiește de fapt și acum), iar funcționara mi-a adus la cunoștință faptul că Germania abandonase serviciile telegrafice. Curând le-au abandonat cam toți, așa că nu-mi rămâne decât să sper că tinerii de astăzi, nărăviți la smartfon și la mijloacele electronice de comunicare instantanee, vor mai înțelege totuși ce doresc să spun prin metafora din titlu.

            Îmi amintesc că una dintre poeziile mele cele mai vechi se intitulează Pregătind de viață lungă. Încă nu-mi dau seama dacă subiectul avea ceva incantatoriu în el, reprezentând eventual formularea unei speranțe personale mai degrabă decât prelucrarea unei teme generale. Constat, însă, că până acum realitatea „chemată” prin el încă nu m-a trădat, o viață relativ generosă permițându-mi să fiu martorul evenimentelor petrecute în mai bine de șase decenii. Inclusiv al celor din science-fiction (apropo de tema discuției de azi), cu mențiunea necesară că în perioada pomenită mai sus genul a suferit, cred, evoluția sa cea mai interesantă, trecând de la faza oarecum incertă și puțin semnificativă a noilor sale începuturi din anii ’50 spre aspectul relativ bogat și complex al ipostazei sale actuale. La apariția primei broșuri din celebra Colecție „Povestiri Științifico-Fantastice” eram elev de gimnaziu, așa că șocul descoperirii unei literaturi insolite, centrată pe știința predictivă, putea foarte bine să mă înscrie pe traiectoria unei monoculturi de tip fandomial, cum au pățit-o și alții, de fapt. Dacă nu s-a întâmplat așa, de vină trebuie să fi fost studiile mele filologice ulterioare și, pesemne, tot lor le datorez înclinația de a căuta în lecturi specializate nu doar semnele unei originalități generice, ci și pe cele ale apartenenței la literatură. Cele care contează în fond, întrucât dau valoare estetică și durată unui produs cultural veritabil.

            Am fost, așadar, de față la constituirea generației de clasici ai anticipației românești, între care îi am în vedere în special pe Vladimir Colin, Adrian Rogoz și Ion Hobana, cei care au impulsionat genul spre o treaptă valorică superioară; primul, prin exemplul propriei sale creații literare, ceilalți doi prin entuziaste străduințe organizatorice și prin orientări critico-teoretice, prin explorări de istorie literară capabile să dea SF-ului nostru un sens și o țintă înaltă. Generația respectivă este, firește, mai largă, îi putem adăuga pe Victor Kernbach, Sergiu Fărcășan, Georgina Viorica Rogoz și pe alții, specificul momentului lor fiind acela că aproape toți veneau spre gen dinspre literatura tradițională. Ceea ce nu s-a prea întâmplat pe alte meridiane. Fenomenul prezintă o dublă semnificație majoră: mai întâi pentru calitatea literar-estetică la care avea acces – prin talentul și contribuția scriitorilor amintiți – SF-ul românesc cultivat în epocă; și nu în ultimul rând pentru propria lor creație, deoarece descoperirea temelor și motivelor SF le-a permis evadarea din corsetul dogmatismului stalinist al primelor lor încercări literare. Evident, ei n-ar putea fi recunoscuți astăzi drept clasici ai genului dacă scrierile lor cele mai bune nu s-ar fi materializat chiar între coordonatele acestui domeniu, cu un efect benefic pentru însăși lărgirea acestor limite generice dincolo de granițele stabilite de niște mai vechi prejudecăți.

            Fără a fi străină de modelele literare oferite de cei deja pomeniți, dar în bună măsură prin eforturi proprii, generația următoare de „practicanți ai SF-ului”, ca să zic așa, s-a profesionalizat prin anii 1970, iar în scrierile lor, în special ale celor care și-au putut continua opera până astăzi, apare deja un factor de înnoire semnificativ. Îi am în vedere pe Horia Aramă, Florin Manolescu, Gheorghe Săsărman, Voicu Bugariu și, prin forța lucrurilor, tot aici se încadrează și propriile mele eforturi de creație. Orientarea tuturor acestora spre calitatea literară a textelor produse de ei devine chiar mai pronunțată decât la generația anterioară, cu o vizibilă tendință de explorare a unor contacte inedite cu corpul central al literaturii și cu genurile proxime, fantasticul, utopia, feeria, chiar goticul și, uneori, romanul detectiv. Mai mulți dintre reprezentanții generației sunt și critici, istorici și teoreticieni ai genului, cu unele realizări efectiv memorabile, dintre care amintesc doar sinteza intitulată Literatura SF de Florin Manolescu și O cheie pentru science-fiction: sublimul de Cornel Robu, tratat ce dezvoltă o idee teoretică prin care autorul clujean s-a impus și în istoriografia anglo-americană consacrată domeniului.

             Anii ’80 au cunoscut în literatura română erupția „optzeciștilor” și primele eforturi de asimilare a tehnicilor postmoderniste. Un fenomen oarecum asemănător s-a produs și în SF-ul nostru, permițându-ne să vorbim de un Nou Val, de fapt o generație ale cărei figuri notabile au fost Mihail Grămescu, Cristian Tudor Popescu, Leonard Oprea, Alexandru Ungureanu, Ovidiu Bufnilă, ieșenii Dan Doboș și George Ceaușu, timișorenii Constantin Cozmiuc, Silviu Genescu și Lucian Ionică, în sfârșit, Dănuț Ungureanu, Marian Truță și actualul academician (în lingvistica matematică) Gheorghe Păun. Majoritatea lor s-au ridicat din cenaclurile stimulate cu un deceniu în urmă de insistențele lui Rogoz și Colin, dar și prin inițiative regionale independente („Solaris”, „Helion”, „Quasar”, „Prospectart” etc.), ceea ce indică o cale nouă, poate mai specifică genului, de formare a condeierilor săi decât prin migrarea scriitorilor consacrați din mainstream spre problematica mai specială a anticipației. Sub influența numeroselor povestiri traduse din americani pentru Almanahul Anticipația și pentru fanzinele aflate sub un control ideologic incontestabil mai lejer decât cel din publicațiile oficiale, SF-ul românesc încearcă acum tehnici narative noi și se diversifică stilistic, chiar dacă numeroase proze publicate în epocă par din nou interesate de specificul generic mai mult decât de integrarea în marea literatură.

            În ultimul deceniu al secolului trecut vom fi martorii unei libertăți ce invită SF-ul la o revoltă față de înaintași, față de literatură chiar, creând pentru unii iluzia că jocurile paraliterare reprezintă o cale preferabilă pentru gen, iar renunțarea la exigențele îngrijite ale expresiei de asemenea. Din fericire, estetica programatic „revoluționară” a Jurnalului SF, chiar amestecând literarul cu comercialul, n-a fost atât de tiranică încât să anuleze șansa autorilor talentați din anii ’90 de a-și găsi propriile soluții în cadrul unui SF viabil și sincronizat totodată cu experiențele în vogă pe plan internațional. Manierele cyberpunk și steampunk vor fi reprezentate fie în antologii speciale, fie în cărțile unor autori precum Michael Haulică, Florin Pîtea, Costi Gurgu, Liviu Radu, Sebastian A. Corn și alții, ultimii doi citați remarcându-se printr-o operă deja vastă, de o apreciabilă diversitate tematică și stilistică. Scopul acestei generații pare a fi erodarea clișeelor rutinate ale literaturii și, totodată, lărgirea tiparelor ei înspre unele modalități ale culturii populare ce pot aduce, printr-o manipulare supervizată de talent, prospețime și elemente de progres. O mai veche tendință de mixare a genurilor primește acum un caracter programatic, autorilor fiindu-le familiare alunecările dinspre SF spre fantasy și horror, în scrieri diferite, ori chiar în corpul unuia și aceluiași roman. Etapa și-a format și un critic atent la aceste realități culturale aflate încă în prefacere: pe Cătălin Badea-Gheracostea, al cărui proiect ambițios este acela de a discuta SF-ul, literatura de tip fantasy, ficțiunile gotice, utopice și ucronice în cadrul unui tipar mai larg, purtând numele de fantastica românească.

            În sfârșit, astăzi, pe lângă faptul că moștenirea clasicilor se reia în colecții de felul celei de la Editura Eagle („Seniorii Imaginației”), iar autorii încă activi din generațiile anterioare au fireasca ambiție de a-și duce lucrarea începută la capăt, îmi pare că se prefigurează o echipă nouă, posibil o generație nouă, activă în discuțiile cenacliere, la concursurile „Helion” și în paginile revistelor electronice, unde o confruntare publică și totodată o selecție se desfășoară treptat. Argumentul care îmi permite să anticipez o asemenea regrupare a forțelor creatoare, tinere și foarte tinere, îl constituie mulțimea cărților de debut publicate în ultimii ani. Ben Ami, Eugen Cadaru, Adrian Chifu, Daniel Timariu, Laura Ceica, iar în genul fantasy Doina  Coman, sunt doar câteva nume din grupul acestor debutanți de succes. În măsura în care vor continua să scrie, au șanse să asigure fluxului fantasticii (acum îi ies în întâmpinare lui Badea-Gheracostea) o curgere neîntreruptă spre viitor. Fără îndoială, nu scap din vedere faptul că în toate genurile și subgenurile domeniului nostru vor continua să se confrunte tendința literară cu scrisul comercial, ceea ce face necesară în continuare intervenția evaluatoare și clarificatoare a criticii literare, în interesul unor reușite fuziuni menite să facă mereu o prezență vie din literatura română actuală, intrată, iată, în plină cursă prin secolul XXI.

*