ACADEMIA ROMÂNĂ

Comitetul Român pentru Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii (CRIFST)

Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofie a Ştiinţei (DLMFS)

 

organizează

SESIUNEA DE PRIMĂVARĂ - 2020

cu tema

 

Potenţialul ştiinţific individual, organizaţional şi societal 

30 aprilie 2020, orele 15-18

Sala de Consiliu, Academia Română

 

(Nu se ține live, ci, și pe baza PowerPointurilor din meniu, prin discuții colective prin email)

  

 

PROGRAM

 

1. Prof. univ. dr. ing. Gheorghe M. ȘTEFAN

m.c. al Academiei Române

DLMFS

Rolul autorității științifice în progresul cunoașterii

2. Lector univ. dr. Mihaela BUIA

DLMFS

Potențialul științific – foaie de parcurs

3. Drd. fiz. Mihaela CĂLINESCU

DLMFS

Scurtã incercare de dialog între stiinţã şi artã

Studiu de caz: Leonardo da Vinci

4. Prof. univ. dr. Ana BAZAC

DLMFS

Potențialitate – (condiții societale) – actualitate: tratamentul științei și tehnicii pornind de la o veche formulă aristotelică

 

 

 

REZUMATE

 

Rolul autorității științifice în progresul cunoașterii

 Gheorghe M. ȘTEFAN

 

Rolul autorității științifice s-a diminuat dramatic într-o lume domnată de evoluții tehnologice exponențiale, de o degenerare a capitalismului în consumerism și de proliferare a populismului unei clase politice corupte. Astfel, activitatea de cercetare științifică, care se desfășoară într-un mediu din ce în ce mai complex, nu mai poate fi administrată, ea trebuie sa evolueze în virtutea competențelor științifice, manageriale și antrepenoriale. Din păcate, suntem confruntați în prea mare măsură cu mecanisme administrative și cerinte consumeriste, iar autoritatea științifică nu mai este luată în considerare. Cercetătorul este prins într-o ”menghină” cu trei niveluri de constrângere, după cum urmează:

Stat – {Administrator – [ManagerCercetătorAntreprenor] – Investitor} – Piață

Va trebui să lăsăm pe seama mecanismelor de autoorganizare evoluția cercetării științifice și tehnologice, dar numai cu condiția ca facilitățile și mai putin restricțiile administrativ-financiare să genereze un cadru permisiv. Astfel, din intercația liberă între profesori/cercetători și antrepenori sperăm să rezulte o evoluție pozitivă.

 

 

***

 

 

Potențialul științific – foaie de parcurs

Mihaela BUIA

 

Potențialul științific (PȘ) este fără îndoială o forță motrice a evoluției întregii societăți. Componentele sale sunt destul de numeroase: personalul, educația, susținerea financiară, susținerea materială și tehnică și sursele de informare permanent actualizate. Firește, componentelor anterior menționate li se pot adăuga și altele. Și toate pot și trebuie să fie analizate grupându-le pe subcomponente, ce depind în mare măsură de domeniul în cadrul căruia este luat în considerare PȘ.

Desigur, PȘ ar trebui abordat din diferite puncte de vedere.

Mai întâi, există PȘ individual care poate fi urmărit din anii de școală până la sfârșitul implicării profesionale a adulților, indiferent de vârstă. Există și PȘ al diferitelor organizații, în mod deosebit al celor implicate în cercetarea de orice fel. PȘ societal este extrem de complex și nu se pot obține cu ușurință suficiente date sigure deoarece țările au încă sisteme legislative foarte diferite, au diferite scopuri și țeluri privind cercetarea și dezvoltarea precum și resurse extrem de diferite. Iar schimbarea priorităților, uneori imprevizibilă, are urmări și asupra PȘ implicat. Pentru contracararea consecințelor negative ale unui management defectuos al PȘ disponibil, țările trebuie să devină mult mai preocupate, capabile să atragă din ce în ce mai mulți jucători interesați.

PȘ, mai ales la nivel societal, trebuie analizat și pe domenii. Iar domeniile și particularitățile lor sunt strict legate de ramurile distincte ale științei: formală, naturală, socială și interdisciplinară. Componentele PȘ pot fi aceleași sau în mare măsură similare, dar procentul componentelor PȘ implicate diferă de la o știință la alta, de la un proiect la altul, chiar de la o etapă la alta a fiecărui proiect.

Decidenții societății trebuie să-și sporească permanent capacitatea de a investiga și evalua cerințele pieții pentru rezultatele cercetărilor în ansamblu, pentru a evita orice fel de risipă și în mod deosebit risipa de PȘ, al cărui rol în angrenajul concurențial dinamic este deosebit de important. Numai prin dezvoltarea și actualizarea permanentă a managementului foii de parcurs a PȘ poate fi evitată risipa și beneficiile pot fi sporite. Era digitală și globalizarea au generat cele mai mari, uneori drastice schimbări ale cerințelor și strategiilor privind PȘ.

 

 

 

***

 

 

Scurtã incercare de dialog între stiinţã şi artã

Studiu de caz: Leonardo daVinci

Drd. fiz. Mihaela Cãlinescu

 

Având în vedere mesajul transdisciplinar susținut de Divizia noastră, mi-am propus o foarte scurtã încercare de a redeschide o discuţie asupra dialogului între ştiinţã şi artã, particularizând într-un de studiu de caz care are ca subiect figura cea mai complexã a Renaşterii, Leonardo da Vinci.

Este un adevãr unanim recunoscut cã aceste douã mari categorii în care se înscriu activitãţile umane au convers de-a lungul timpului spre acelaşi deziderat comun al adâncirii cunoaşterii asupra a tot ce ne înconjoarã.  Heidegger îl parafraza pe nefericitul poet Holderlin, atunci când afirma: poetic locuieşte omul.

Paşii au fost lungi şi cu poticneli şi au trecut secole pânã s-a putut defini ştiinţa ca o instituţie organizatã, sistematicã, ce înţelege cunoaşterea despre lume şi concretizeazã cunoaşterea în legi şi principii verificabile.

Thomas Kuhn considera cã acumularea cunoştinţelor științifice este posibilã în cadrul paradigmelor separate, paradigme care funcţionând o anumitã perioadã sunt înlocuite de altele atunci când progresul cunoştinţelor impune apariţia de alte  paradigme.

Aceste paradigme sunt incomensurabile, spunea el. La fel sunt și ale științei și artei? Atât ştiinţa cât şi arta sunt creaţii complementare ale spiritului uman şi reflectã fiecare realitatea prin modelarea ei prin mijloacele specifice şi cunostinţele existente precum şi  sensibilitatea şi capacitatea de înţelegere  în diferite momente istorice.

Au existat din fericire personalitãţi care, prin aplecarea lor continuã spre cunoaştere, ca și prin înzestrarea naturalã, au contribuit, în timp si cu multe opinteli intelectuale, la dezvrãjirea lumii, deci la trecerea de la  imaginea plină de mistere la ce asistãm astãzi - un adevãrat boom informaţional.  Iar personalitățile care au contribuit mereu la acest proces au fost și savanții și oamenii de artă.

Arta şi ştiinţa au în comun reprezentarea cât mai aproape de adevãr a celor care ne înconjoarã, a mecanismelor şi resorturilor independente de om, dar şi  a  arderilor interioare şi  a cãutãrilor de  sine, într-o modalitate clarã, coerentã şi inteligibilã. În stiinţã, obiectivitatea este un deziderat important, poziția cercetătorului arătând doar complexitatea fenomenului obiectiv dar neînlocuind obiectivitatea (colectiv verificabilă) ca scop cu evidențierea subiectivității ; în cazul artei, cunoaşterea   ca obiectiv trece prin subiectivitate, este doar o concluzie a trăirilor estetice ale creatorului.

Totodatã, pe câtã vreme  obiectul ştiinţei este dat de  evenimentele sau procesele repetabile, arta are ca obiectiv esenţial sesizarea unicului.

În procesul de cunoaştere ştiinţificã este absolut necesarã modelarea matematicã,  și cel puțin aparent această condiție a cunoașterii nu se regãseşte in artã ; dar nu avem oare în pictură o rigoare asemănătoare ? (Regula secţiunii de aur, păstrarea proporţiilor, legile perspectivei, folosirea cunoştinţelor de anatomie artisticã (deschizător de drumuri fiind Leonardo da Vinci prin ale sale desene anatomice fantastic de frumoase şi corect realizate în urma disecţiilor),  teoria  culorilor, formele aerodinamice ale sculpturilor brâncuşiene care desfid legile gravitaţiei etc.)

Asemănarea dintre știință și artă a dus, astfel, și la definirea lor, cel puțin metaforică, prin echivalarea lor reciprocă (știința – e artã ce reprezintã un domeniu riguros logic (B.K.Ridle), utilul înseamnă și artă, arta este și utilă etc.)

Atât arta cât şi stiinţa opereazã cu simboluri. Și una și cealaltă urmăresc și se desfășoară prin esenţializare şi abstractizare.

Forma artisticã, în sens larg este o formã logicã, reprezentând proiecţia pulsului vieţii în structura spaţio-temporalã şi poeticã (Henry James).

Dar concret, arta  tinde spre ficţiune. Structurile artistice nu se pot reduce precis și clar la definiții raţionale deoarece funcţia spirituală a artei este relevarea semnificaţiilor din experiențele unice: ale creatorului și ale personajelor fictive/din situația fictivă ce devin obiecte obiective și autonome față de creator.

Ficțiunea este doar o formă de manifestare a imaginației. Și arta și știința presupun imaginaţia: gândirea prealabilă/ construirea mentală a obiectului dorit, selectând aspecte/funcții/proprietăți, creând modele și criticându-le din perspectiva obiectivului care se cristalizează pe măsură ce este gândit astfel. 

Studiul de caz –Leonardo da Vinci

Activitatea creatoare a lui Leonardo da Vinci s-a desfãşurat pe douã planuri tratate cu aceeaşi seriozitate şi dedicare toatã viaţa. Pe lângã operele de artã aflate în marile muzee ale lumii, lucrãri de referinţã în arta mondialã, a lãsat, în cele aproximativ 14000 de pagini ale jurnalelor sale pe care din pãcate  a apucat prea puţin sã le sistematizeze,  dovezi incontestabile ale preocupãrilor sale în aproape 50 de domenii,  dovedind prioritãţi absolute în multe din ele, anticipând direcţii de dezvoltare ale ştiinţei dar şi schimbând pentru totdeauna cutume artistice.  Aproape nici un domeniu nu i-a rãmas strãin:  chimie, metalurgie, arhitecturã, astronomie, metalurgie, muzicã, poezie, și multe din invenţiile  experimentate de el s-au regãsit abia cu secole mai târziu.

A fost o minte iscoditoare,  un autodidact devorat de curiozitate stiinţificã și a încercat sã completeze pânã la sfârsitul vieţii elementele de știință ce lipseau în educaţia umanistă la modã în acele timpuri în familiile înstãrite. Neastâmpãrata  lui sete de cunoaştere, receptivitatea  şi curiozitatea sa ştiinţificã referitoare la  fenomenele naturii  înconjurãtoare l-au fãcut sã experimenteze mereu, construind modele cu precizie şi funcţionalitate inginereascã.

Deja primele tablouri personale le-a  pregãtit dinainte prin  seturi de desene, pentru definitivarea formei celei mai perfecte ca expresivitate si semnificaţie. Dar la fel a tratat și obiectivele artisttice ulterioare. Exemple celebre au rãmas: -modelul in lut de lut pentru statuia ecvestrã uriaşã pentru Sforza a fost distrusã iar din proiectul de frescã pentru bãtãlia de la Anghiari mai sunt doar nişte cartoane cu desene  minunate.

I-ar fi trebuit în mod cert mai mult de o viaţã. Pornit pe drumul greu al aflãrii adevãrului ştiinţific, convins cã modelul lumii universului este unitar  şi armonios s-a îndârjit sã descopere cât mai multe cu mijloacele şi informaţiile existente în acel moment. Precedându-l cu 100 de ani pe Francis Bacon, a considerat, și dincolo de imaginarea unui aparat de zbor, că “Acela care ştie totul, poate totul. Trebuie doar sã-si afle aripile”.

I-ar fi trebuit şi o mai bunã înţelegere a contemporanilor sãi care deşi se fãleau cu el – recunoscându-i de la început  valoarea artisticã a lucrãrilor sale deosebite de tot ce se pictase panã atunci, îndemânarea de inginer militar şi fãuritor de hãrţi, constructor de poduri etc. – au preferat, în nepãsarea lor dictatã şi atunci ca şi acum de interesele personale, politice, economice, militare  ale marilor lumii faţã de creatori în general, sã-l iroseascã în activitãţi care sã adauge strãlucire şi fast vremelnicilor şi opulentelor lor curţi.

Spre sfârşitul vieţii a revenit de multe ori asupra observaţiilor timpurii din paginile jurnalelor, în vederea completãrii  şi definitivãrii. Timpul nu  i-a mai permis, murind la 67 de ani dupã o viaţã de zbucium şi peregrinãri pe la marile curţi care conduceau trufaşe oraşele mãcinate de rãzboaie şi orgolii: Florenţa, Milano, Roma.

Printre lucrãrile definitivate se află și acel faimos Tratat de picturã în care se regãseşte sintagma care cred eu cã vine şi în sprijinul subiectului prezentat:

Pittura e una cosa mentale.

Suspiciunile l-au fãcut sã ţinã ascunse multe din ideile sale. 

A fost şi rãmâne unic prin toatã opera sa, jurnalul sãu constituindu-se în sine, prin frumuseţea şi precizia desenelor sale, prin punerea în paginile scrise în oglindã, drept o operã de artã şi totodatã un obiect de studiu care încântã şi provoacã  neîncetat.

 

 

***

 

 

Potențialitate – (condiții societale) – actualitate: tratamentul științei și tehnicii pornind de la o veche formulă aristotelică

Ana BAZAC

 

            Tema simpozionului este una apăsat sociologică: o anchetă a condițiilor complexe din amontele cercetării științifice și a rezultatelor ei. Obiectivul sau subtextul acestei anchete este ameliorarea valorificării a ceea ce tema numește „potențialul” creativ individual – și, astfel, al societății ca atare – printr-o organizare mai bună, adică printr-o abordare științifică (și nu politică, sau mai clar, printr-o subordonare ideal totală a perspectivei politice față de abordarea științifică) a condițiilor societale de creativitate științifică. Tema presupune, astfel/tacit, premisa unei potențialități individuale și societale de la care, printr-un management cuprinzător al condițiilor societale, se ajunge la cercetare și la rezultate.

I

            Prima oprire în fața temei este dată de rememorarea teoriei lui Aristotel despre potențialitate și actualitate.

            Deși e logic – spunea și Stagiritul – ca noi, atunci când ne gândim la un lucru ca fiind posibil, să considerăm potențialitatea/posibilitatea sa ca anterioară existenței lucrului/actualității lucrului, în fapt tocmai actualitatea lucrului este anterioară potențialității, deoarece noi evaluăm mereu lumea plecând de la ce există și doar de aici ajungem, înapoi, la ideea posibilităților pre-existente; ba mai mult, dacă un lucru nu ar exista niciodată, in actu, ar fi neîntemeiat să vorbim despre vreo formă posibilă anterioară a sa; deoarece ar însemna să descriem o fantezie a noastră, și nu capacitatea lucrului respectiv de a fi. Or, în mod normal lucrurile sunt și actuale și potențiale, uneori doar actuale alteori doar potențiale, deoarece toate sunt lucruri precise ce se mișcă, din propria putere sau construite de om, și deci ce se înfățișează/au forma lucrurilor respective, deci au și capacitatea de a fi. 

(Dacă, de ex. musca efemeră, analizată de Aristotel în Istoria animalelor, 490a, dar nu sub acest aspect, are formele anterioare de nimfă și forma pre-adultă (subimago), e clar că aceste forme anterioare sunt potențialitatea muștei efemere adulte; dar dacă, prin absurd, nu ar exista decât formele de nimfă și de subimago, atunci nimfa ar fi potențialitatea formei finale subimago și în nici un caz nu am vorbi de musca efemeră deoarece aceasta nu ar exista/nu ar fi in actu/în actualitatea sa. Sau, dacă vrem să glumim (vezi Arunkumar, Metta & Nagaraju 2006), dacă fluturele de mătase nu ar exista deloc, atunci fie nu ar exista nici potențialitatea sa (multiplă) fie, dacă, să zicem, stadiul de crisalidă ar fi ultimul, atunci acesta ar fi actualitatea, iar stadiile de ou și de larvă/omidă ar fi potențialitatea. Dar dacă există și musca și fluturele, atunci chiar dacă în fața noastră e o muscă/un fluture noi tot putem să spunem că ea/el este actual deoarece are o potențialitate/putere care s-a manifestat prin stadiile anterioare). 

Așadar, pe de o parte, teoria lui Aristotel este o întărire subtilă/în buclă a premisei temei: da, realitățile existente justifică preocuparea pentru problema organizării condițiilor societale, prin care ceea ce este latent în creativitatea umană să  devină manifest.

            Pe de altă parte, inclusiv folosind exemplele de mai sus, atunci când analizăm lucrurile din punctul de vedere al actualității și potențialității nu o facem doar ca ontologie – ca redare a ceea există/are capacitatea să existe – ci și ca epistemologie, adică mereu potrivit a ceea ce cunoaștem/spunem despre lucruri. Această interdependență dintre ontologie și epistemologie este, aici, o primă dovadă a genialității lui Aristotel:  desigur, înainte de toate, el a descris lumea animalelor – deci ce/cum sunt ele, din observații directe sau indirecte – iar apoi a explicat și de ce stau lucrurile așa cum  sunt/au fost descrise; dar și descrierea și schițarea cauzelor sunt făcute cu concepte ce sunt/au la bază teorii, adică semnificații, iar analiza acestor concepte și semnificații – la Stagirit este o analiză a limbajului, parte, ea însăși, a înțelegerii cunoașterii – este ceea ce îndreptățește și descrierea și relevarea cauzelor; adică această analiză a limbajului este o bază pentru cercetarea empirică.

            Într-adevăr, Aristotel este părintele european al perspectivei empirice, adică al cunoașterii/concluziilor trase din experiența de observare. Dar în același timp – și, aici, este a doua dovadă a genialității lui Aristotel – perspectiva empirică nu e unilaterală: deoarece cunoașterea rezultată nu este niciodată o simplă reflectare/descriere a lucrurilor, ci are drept fundament tocmai descompunerea multiplelor semnificații ale conceptelor folosite de către oameni pentru a explica lumea. (Mai corect este, deci, să îl socotim pe Aristotel și părintele perspectivei științifice holiste, și din punct de vedere epistemologic și ontologic: ceea ce implică mereu și întrepătrunderea dintre știință și filosofie).  Astfel, potențialitatea este nu doar ceva ce este anterior – deci cauză, dar de diferite feluri – a ceva, ci și calitatea, din nou de diferite feluri/din diferite puncte de vedere, deci totul este (desigur, este, deci este obiectiv, spunem noi astăzi cu un cuvânt modern), dar este din perspectiva în care îl privim (Metafizica, cel puțin  1007a, 1007b, 1016b, 1017a, 1017b…mai ales 1021b, 1034b, 1045b, 1046a, 1047a…). Asta nu înseamnă relativism dizolvant, ci pur și simplu relevarea complexității lucrurilor: care nu pot fi reduse nici la un aspect/o calitate și nici la un moment al lor, ci implică mereu mișcarea între stadii/momente/forme, în funcție de rostul lor intern sau de cel dat de om.

            În acest sens, se poate spune fără șovăire că Aristotel a depășit, deci foarte devreme în istorie – și aici este a treia dovadă a genialității sale – perspectiva dihotomică: ce nu privește numai opoziția contradicțiilor într-o stare dată (și studiată de logică, după cum noncontradicția în aceeași stare dată este considerată de unii drept „în mod absolut” depășită prin coexistența contradicțiilor și deci prin principiul terțului inclus), ci și generarea sau mișcarea contradicțiilor. Acest ultim aspect este cunoscut în formularea populară celebră „Ce a fost mai întâi: oul sau găina”. Aristotel a explicat tocmai că dihotomia este o aberație: deoarece fiecare parte este, pentru cealaltă, și/când potențialitate și/când actualitate, în funcție de perspectiva relevată în semnificațiile conceptelor și din care se privesc lucrurile.

II

            De ce este importantă această teorie pentru problema noastră? Deoarece ea sugerează teza pe care o schițăm și care are două laturi. Potrivit primei, potențialitatea oamenilor – inclusiv potențialitatea creației științifice – există și, dacă nu este ajutată să se transforme în actualitate, pierderea, iremediabilă, este atât a indivizilor cât și a societății în ansamblul ei. La începutul secolului al XX-lea, Mark Twain a semnalat ce înseamnă această pierdere (Twain 1956): câteva personaje ajunse în rai și care arătau ca niște lucrători obișnuiți erau socotite, acolo unde domnea dreptatea și omnisciența, drept cel mai mare poet al lumii etc.; personajele nu își actualizaseră însă potențialitatea din cauza împrejurărilor sociale, sublinia mereu ghidul căpitanului vizitator. Cu mult înainte, Aristotel a demonstrat netemeinicia și a minimizării vreuneia din cele două stări – potențialitatea sau actualitatea –  în favoarea celeilalte, dar și a identității lor gândite absurd pentru aceeași stare. Nu, trebuie să concepem lucrurile în mișcare: a considera că ‘ceea ce e lipsit de potență este imposibil’ este la fel de greșit ca a spune că ‘nici o ființă nu va avea nici măcar facultatea de a percepe, dacă nu va avea senzația în stare de act’, sau ‘arhitectul, când va înceta a mai construi, nu va mai poseda această artă’ (Metafizica, 1047a, combătându-i pe megarici). Concluzia este aceeași cu a mesajului temei propuse în simpozion (inclusiv în Apelul la contribuții): este necesară realizarea potențialității creatoare a, în principiu, tuturor indivizilor prin asigurarea condițiilor pentru actualizarea sa.

            A doua latură a tezei susținute aici este că, din punct de vedere epistemologic, suntem martorii unei selecții a temelor și mijloacelor/instrumentelor de cunoaștere atât teoretice cât și practice, făcute (și) dintr-o perspectivă exterioară științei: adică are loc o selecție arbitrară ce viciază raportul complex dintre potențialitate și actualitate. Dacă temele – și mijloacele cognitive – sunt alese astfel, rezultă că o parte semnificativă a potențialității științifice este anihilată, în timp ce o parte din forma actualizată a cercetării științifice trimite la o potențialitate ea însăși deviată. Dacă, de ex. se selectează prioritar teme aplicabile în armament, atunci temele legate de ecologie și biologie sau, în tehnologie, legate de ventilatoarele necesare pandemiei actuale suferă de resurse insuficiente: ceea ce s-ar putea realiza dacă ar exista resursele necesare, iar atunci s-ar realiza potențialitatea  din aceste domenii. În timp ce canalizarea resurselor spre proiectarea și fabricarea armamentului trimite la punerea față în față atât a potențialității cât și a actualității din acest domeniu cu principiul final al telos-ului.   Cu alte cuvinte, deși privește temele din punct de vedere epistemologic, această a doua latură a tezei se află sub același mesaj sociologic ca prima latură.

 

            III

Totuși, o ultimă punctare este mai strict legată de epistemologie. Este vorba chiar de alegerea paradigmelor (teorii-cadru) în care are loc dezvoltarea științei (și tehnicii, deci). Mai clar: paradigmele se formează – și, deci, se aleg – în procesul de cercetare științifică și de proiectare și aplicare tehnică. Dar acest proces nu este autonom față de constrângerile societale, concret, față de resurse și alocarea lor: care este un apanaj al puterii economice și politice structurale (și nu doar conjuncturale). De obicei, aceia care discută problemele științei o fac separând cu totul constrângerile societale de logica științei. Și, metodologic, pe de o parte, au dreptate: ca orice sistem, și acela al științei (și al tehnicii) are/au o autonomie față de sistemul mai cuprinzător ce îl/le conține și a înțelege cum funcționează sistemul științei (și al tehnicii) înseamnă a-l privi/ a le privi tocmai în această autonomie. (Vezi „știința este potență prin faptul că cunoaște rafinarea lucrurilor”, Metafizica, 1046b). Dar autonomia este, evident, relativă. Astfel că (tot metodologic), pe de altă parte, cei menționați mai sus nu au dreptate atunci când consideră autonomia științei și tehnicii față de constrângerile societale drept absolută. Dimpotrivă – iar această afirmație reflectă interdependența din realitate – ritmul realizării științei și tehnicii (Bazac 2016) adică ritmul realizării logicii lor intrinseci, depinde nu doar de sinuozitățile cunoașterii ci, poate mai ales, de organizarea societală și, mai specificat, de prioritățile avute în vedere de sponsorii și beneficiarii direcți ai științei și tehnicii.

            Ce înseamnă formula „de obicei” de mai sus? Tocmai că o bună parte dintre cercetători și-a însușit/internalizat punctul de vedere ideologic oficial al puterii economice și politice structurale despre știință și tehnică: că beneficiul restrictiv al sponsorilor științei și tehnicii ar fi legitim și la fel de legitime ar fi, deci, alegerea  de către sponsori a temelor și condiționarea de către ei a direcțiilor de cercetare. De aceea (sau vezi chiar faptul că) are loc și o „autocenzură” a cercetătorilor ce îi determină să se înscrie în temele „la modă”, să se plieze paradigmelor dominante, să ocolească cercetările ce le chestionează și să excludă spiritul critic fie și „în timpul liber”, opus soluției propuse de Kant acum mai bine de 230 de ani (în Ce este luminarea?, 1784).

             Prezumția alegerii din exteriorul științei chiar a paradigmelor poate părea excesivă. Dar ea nu este deloc. Dacă avem în vedere doar exemplul istoric celebru al dezinteresului clasei conducătoare grecești antice pentru inovare tehnică semnificativă și răspândirea sa – inclusiv deoarece a existat un izvor mereu proaspăt de forță umană motrice – deja o înțelegem. Dar există o diferență esențială între acest exemplu – în care actualizarea selectivă a unor potențialități (vezi computerul din Antikythera, Freeth et al. 2006) a fost determinată în afara unei intenții conștientizate și dezbătute – și, pe de altă parte, finanțarea selectivă a cercetării, amânarea unor programe sau desființarea lor în zilele noastre.  După cum, este deja bine-cunoscută strategia de decenii de minimalizare a cercetărilor ecologice holiste, a unor direcții din medicină sau din economie (vezi ignorarea lui N. Georgescu-Roegen de acum mai bine de 45 de ani).

            În sfârșit, dacă unii cercetători au arătat că o cauză importantă a diminuării descoperirilor revoluționare este tocmai finanțarea împiedicată a științei – deși aparent cheltuielile cu știința sunt din ce în ce mai mari – (Collison and Nielsen 2018), înseamnă că, într-adevăr, în ecuația potențial individual, potențial organizațional, potențial științific, potențialul organizațional nu e atât termenul mediu între celelalte (de fapt, fiecare este, la rândul său, termen mediu) cât factorul cheie pentru transformarea potențialului individual și al activității științifice ca atare în actualitate.

 

 

ACADEMIA ROMÂNĂ

COMITETUL ROMÂN DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE A ȘTIINȚEI ȘI TEHNICII


Divizia de Logică, Metodologie și Filosofie a Științei

în colaborare cu

Secția de Știința și Tehnologia Informației, a Academiei Române

 

organizează

 

SIMPOZION OMAGIAL MIHAI DRĂGĂNESCU

 

Pasul următor: Societatea Conștiinței (Drăgănescu & Kafatos) sau Societatea Post-Adevăr ?

 

20 martie 2020, orele 15-18

Academia Română, Sala de consiliu

(Calea Victoriei, 125)

 

 

PROGRAM

 

Dr. ing. Gorun Manolescu

DLMFS

Mihai Drăgănescu: tensiunea filosofică

 

 

 

Dr. ing. Marius Arghirescu

Dr. mat. Lucian Spriridon

DLMFS

Corespondenţa în fizica teoretică a conceptelor de lumatie şi informaterie din ortofizica drăgănesciană

 

 

 

Prof. univ. dr. ing. Gheorghe M. Ștefan

m.c. al Academiei Române, DLMFS

Binele-valoarea-adevărul: spațiul mental al societății conștiinței

 

 

Prof. univ. dr. Ana Bazac

DLMFS

Ideal și real în paradigma „societății conștiinței”: explicația controlată de valoarea de adevăr versus explicația din momentul „post-adevăr”

 

 

Prof. univ. dr. Radu Negoescu

Academia de Științe Medicale

Către societatea conștiinței: o cursă cu obstacole post-truth

 

 

Dr. Mihaela Muraru–Mândrea

 

Transformarea gândirii – principiul societăți conștiinței

 

 

C.șt. II dr. hab. Henrieta Anișoara Șerban

DLMFS

„Sensul propriu al conștiinței”, memele și post-adevărul

 

 

Apelul la contribuții

 

 

REZUMATE

 

MIHAI DRĂGĂNESCU: TENSIUNEA FILOSOFICĂ

Gorun MANOLESCU

 

 

Mihai Drăgănescu spune: “Mulţi oameni din toate straturile sociale afirmă că mintea lor le spune că există ceva, au sentimentul că există ceva, un ceva care ar fi pentru unii o realitate aparte cu care mintea lor are contact, pentru alţii fiind divinitatea. […]” şi, mai departe „ Sistemul afectiv al creierului a apărut înaintea celui intelectual [ este vorba de mutaţia de la omul de neandertal la homo sapiens G.M.], ultimul fiind o adăugire la primul, aşadar afectivul şi intelectualul nu au apărut îmbinate de la început”. Toate acestea conduc la concluzia că, odată cu mutaţia menţionată, în creierul nostru a apărut o tensiune între intelect care se bazează pe informaţii din exterior şi amintiri în legătură cu astfel de informaţii şi afectiv sau „trăiri” cum le numeşte fenomenologia prin care o informaţie externă sau o amintire este chiar „trăită”, adică învelită/învăluită de afectivitate şi simţită în mod interior. O asemenea tensiune Mihai Drăgănescu o numeşte ”filosofică”, considerând-o responsabilă de ceea ce numim „viaţă spirituală”.

Cele de mai sus conduc imediat la întrebarea: o trăire este absolut subiectivă, nu în sensul constatării că ea există, ci în cel al unei semantici intransmisibile (fenomen Qalia) sau, mai degrabă, în cel care ar însemna o schimbare exterioară în lumea noastră de toate zilele ce ne înconjoară?

Răspunsul lui Mihai Drăgănescu, surprinzător, este „Nu”. Nici din punct de vedere semantic şi nici, uneori din punctul de vedere „obiectiv” al lumii ce ne înconjoară. Pentru că dacă acum corelăm cele spuse anterior cu modelul ontologic drăgănescian în cadrul căruia există o realitate ascunsă a ortosensurilor şi sensurilor susţinute de o altă ipostază a materiei decât cea cunoscută de la Aristotel citire, realitate care condiţionează „fizicul” (în sensul uzual al termenului), atunci am putea justifica acest „Nu”. Şi anume prin faptul că odată cu mutaţia şi apariţia lui homo sapiens a apărut şi o eventuală posibilitate internă a creierului uman de a pătrunde şi percepe intern, dar şi a acţiona direct în ortofizic. În acest fel, Mihai Drăgănescu introduce conceptul de „sistem introdeschis”, concept ce poate fi atribuit şi omului.

Intervine acum altă întrebare: restul animalelor, cu excepţia omului, nu au avut şi nu au direct acces, prin introdeschidere, la Ortofizic? Mihai Drăgănescu dă iar un răspuns care ar părea neaşteptat dacă nu urmărim cu atenţie firul călăuzitor al discursului său; şi anume că da, şi restul animalelor au acces la ortofizic; numai că singur omul poate fi conştient de un asemenea acces şi, potenţial, poate, tot conştient, să introducă noi sensuri în Ortofizic care, ulterior vor produce schimbări în fizic. A se vedea, în acest sens, „Experimentul (interior, filosofic) al conştienţei” (M. Drăgănescu)

Mai departe, poate introduce omul orice sens care-i trece prin cap în ortofizic, cu consecinţe palpabile în fizic? Da, în măsura în care sensul introdus nu contrazice un ortosens existent. Adică nu contrazice o tendinţă naturală existentă în ortofizic.

Iată cum asistăm plecând de la acea „tensiune” filosofică benefică la o teorie a creaţiei şi creativităţii, adică la una în care omul este chemat ca partener în jocul Naturii; cu o singură condiţie: să nu contrazică nişte legi ale acestei Naturi. Iar dacă dorim să intrăm pe tărâmul metafizicii aşa cum ne propune Mihai Drăgănescu în ultima sa lucrare (Societatea Conştiinţei) atunci putem spune că acele tendinţe naturale (ortosensuri) care se regăsesc în Ortofizic şi care nu pot fi încălcate au fost/sunt introduse de Divinitatea pe care Mihai Drăgănescu a perceput-o sub ceea ce el a numit „Conştiinţa Fundamentală”, fiind de „natura” informaţiei pure: „Dacă Dumnezeu este numele ultimei realităţi, […] atunci nu ar fi ceva mai mult decât informaţie” (M. Drăgănescu).

Dacă suntem (sau nu) aproape de o Societate a Conştiinţei? Răspunsul îl dă Profesorul în ultima sa carte, Societatea Conştiinţei cu înţelesul că ar mai trebui să trecem un ultim prag. Iar acest ultim obstacol ne poate conduce, dacă nu suntem conştienţi, la autodistrugere.

 

 ***

 

 

CORESPONDENŢA ÎN FIZICA TEORETICĂ A CONCEPTELOR DE LUMATIE ŞI INFORMATERIE

DIN ORTOFIZICA DRĂGĂNESCIANĂ

 

Marius ARGHIRESCU, Lucian SPIRIDON

 

 

Acad. Mihai Drăgănescu considera: ORTOFIZICA trebuie acceptată, nu drept altă fizică, ci drept una „la nivel mai adânc decât cel cuantic”. INFORMATERIA, care, în profunzime, structurează o materie amorfă, numită de autor LUMATIE și duce în acelaşi timp la ortosens.

Ortofizica postulează existenţa unei realităţi profunde numită ortoexistenţă şi considerată ca fiind atât sursă cât şi substrat al Universului. Pe acest palier al existenţei coexistă o materie potenţială profundă (ortomateria sau lumatia) şi informateria, definită ca materie informaţională în care informaţia se manifestă în primul rând fenomenologic. Cuplarea dintre informaterie şi ortomaterie dă naştere materiei din Univers.

Identificarea particulelor de informaterie şi lumatie în realitatea fizică, nevie, la nivel ortofizic profund, așa cum este cunoscută aceasta teoretic și experimental, depinde de stadiul actual de cunoaștere științifică.

În baza proprietăţilor lumatiei şi informateriei, desprinse din ortofizica Drăgănesciană, sunt identificate corespondenţele în fizica teoretică a acestor două concepte.

Se argumentează că așa-numitul cineto-eter subcuantic, constituit din eteroni care în stare liberă formează fluxuri gravitonice și de energie întunecată, este echivalent al conceptului de ‚infor-materie’ din ortofizică. Lumatia are corespondent în așa-numiții ‚simoni’ din teoria cineto-eteronică (autor dr.ing. Iulian Șomăcescu) și respectiv- centroizii superdenși electronici din teoria precuantică de geneză la rece (autor dr. ing. Marius Arghirescu).

 

 

***

 

 

BINELE-VALOAREA-ADEVĂRUL:

SPAȚIUL MENTAL AL SOCIETĂȚII CONȘTIINȚEI

 

Gheorghe M. ȘTEFAN

 

 ”Factual truths are never compellingly true.”

Hanah Arendt (1972)

 

Faptele au un corespondent mental prin reprezentare. Reprezentările se formeză, la propunerea unor ”specialiști”, în spațiul nostru mental de coordonate: Bine-Valoare-Adevăr. Conceperea propunerilor pentru reprezentări este o acțiune pe care lumea noastră a delegat-o oamenilor de știință, de artă, de presă, filosofilor, diverșilor formatori de opinie. Aceștia descriu (”poeții”), interpretează (”filosofii”) sau codifică (”matematicienii”) faptele prin metode specifice. Tranziția de la fapte la reprezentare se face pe un canal ”zgomotos”, motiv pentru care nu putem obține prezentări ale faptelor ci numai reprezentări mai mult sau mai puțin corespunzătoare realității. Toți ”specialiștii” deformează faptele, iar fiecare dintre noi receptăm propunerile lor în funcție de cum este structurat spațiul nostru mental. Nu trebuie neglijat nici ceea ce unii numesc mentalul colectiv. Binele, Valoarea și Adevărul nu pot fi absolute. Oricare dintre noi are un ”punct de funcționare” în spațiul său mental tridimensional și participă la unul dintre cluster-ele formate în spațiul mental colectiv. Din jocul cluster-elor lumii noastre poate emerge sau nu societatea conștiinței. Cât și cum ne ajută tehnologiile informaționale în procesul construirii societății conștiinței? Foarte mult, dar într-un mod periculos. Succesul va depinde de poziționarea punctelor de funcționare cât mai aproape de axa Bine-lui, axă de care ne-am ținut prea departe de-a lungul întregii istorii documentate.

 

***

 

 

IDEAL ȘI REAL ÎN PARADIGMA “SOCIETĂȚII CONȘTIINȚEI”:

EXPLICAȚIA CONTROLATĂ DE VALOAREA DE ADEVĂR VERSUS EXPLICAȚIA DIN MOMENTUL “POST-ADEVĂR”

 

Ana BAZAC

 

 

Prezentarea pleacă de la analiza conceptului de societate a conștiinței la Mihai Drăgănescu (2007). Dar obiectivul ei este acela de a lega acest concept de cel de adevăr și de acela de “post-adevăr”. Evidențiind caracteristicile primului concept, se arată că el este criteriul cunoașterii, chiar dacă întregul proces este contextual. (Cunoașterea însăși este definită și, în acest cadru, se arată că înțelegerea non-explicativă este doar un caz/un pas în cunoaștere).

Relativitatea și pluralismul justifică ele derobarea de criteriul adevărului? Dacă avem în vedere că oamenii comunică pentru a avea explicații despre lucruri, atunci observăm că adepții “post-adevărului” nu fac decât să îl substituie criteriului adevărului. Dar de ce ar fi mai bun criteriul “post-adevăr” decât cel al adevărului?

Trăsăturile perspectivei “post-adevăr” apar prin câteva exemple. Acestea aruncă o lumină și asupra cunoașterii științifice și asupra cunoașterii comune. Ca urmare, poate fi explicat contextul acestei noi forme de confruntare între raționalism și iraționalism.

 

***

 

 

CĂTRE SOCIETATEA CONȘTIINȚEI: O CURSĂ CU OBSTACOLE POST-TRUTH

Radu NEGOESCU

 

 

“O fantomă bântuie Europa" avansau Marx și Engels în 1848. Păstrând proporțiile, vedem că o altă stafie cutreieră azi “viral” lumea in toto, “furând startul” Societății Conștiinței teoretizate de Mihai Drăgănescu și Menas Kafatos la pragul secolului XXI: anume o împământenire (de la Pământ, Terra) a Societății „Post-Truth” - sintagmă în creștere cu 2.000% în 2016 față de 2015 cf. Oxford Dictionaries.

Post-Truth-ul, care ar semnifica mai degrabă Dincolo-de-Adevăr, țintește destrămarea Adevărului Absolut (legat de Conștiința Fundamentală a Existenței, cf. Drăgănescu, 2003) - spre care năzuind, Homines Sapientes au evoluat de la hoarde la societăți digi-conectate - în puzderie de micro-adevăruri individuale sau de grup (gangs) pilotate de porniri dintre cele mai imunde ce anihilează bruma de solidaritate&coeziune definind o comunitate și încețoșând granița dintre adevăr și minciună, conform tacticilor marketingului comercial (cf. Holmes, 2016).

Drăgănescu vede conștiința ca stare de conștiență complementată de un principiu moral decurgând din spiritualitate; atunci omul actual ar putea să nu fie în măsură să creeze o Civilizație socio-umană a Conștiinței, cât timp genetica sa cerebrală, aplecată mai degrabă catre egoismul sălbatic ancestral, domină achizițiile culturale epigenetice luminate de generozitatea față de aproapele. “Noul normal” de Dincolo-de-Adevăr, la care tocmai asistăm consternați, pare a-i da dreptate.

O soluție avută în vedere de filosof ar putea fi o conștiență asistată artificial prin implantarea de „proteze de conștiență“ neurocibernetice menite să accelereze evoluția mentală a individului mediu împotriva curentului ce-l sustrage influenței spiritualității. Problema este timpul scurt rămas la dispoziția omenirii care-și sapă groapa, de zor și irațional, precipitând colapsul Terrei (văzut de unii ecologi către 2100) în urma schimbării catastrofale a climatului global, de care este probabil legată și “noua ciumă” asociată cu mutațiile imprevizibile ale unor viruși comuni (cf. Negoescu et al, 2020).

 

***

 

 

TRANSFORMAREA GÂNDIRII – PRINCIPIUL SOCIETĂȚII CONȘTIINȚEI

Mihaela MURARU – MÂNDREA

 

"Omul şi societatea de pe pământ ar putea, după societatea cunoaşterii,

 să intre într-o perioadă, poate nu a societăţii conştiinţei,

ci într-una a prefigurării societăţii conştiinţei.

Va fi posibil, cel puţin, acest lucru sau mai mult decât atât?"

 (Mihai DRĂGĂNESCU)

 

În spațiul prefigurării societății conștiinței, dominanta activă este cea a schimbării modului de a gândi, lăsând în urmă modelul implementat de/prin educația cunoașterii, a experimentului depășit și a lansării unor noi teorii spectaculoase.

Aducând aici introdeschiderea ca principiu al purtătorului de ,,minte” și ținând cont de ortoexistența drăgănesciană, propunem un mod de înțelegere a lucrurilor ieșit din tiparul canoanelor stricte ale cercetării și explicând cum ar putea evolua ortofizica prin noi modele înăutrul și înafara ”inelului lumii materiale”.

Cu siguranță că admiterea teoriei stringurilor cu 10 dimensiuni și nu mai mult de atât, ne va plasa într-o lume a ipotezelor în care nu particula ci vibrația va fi importantă, chiar fundamentală pentru înțelegerea conștiinței, cu a sa decadimensiune: intuiția (și a celorlalte 5 simțuri-dimensiuni) care ne duce către ”Teoria cuantică și implicațiile acesteia deschid, așadar, ușa pentru teza că universul în sine poate fi conștient (deși această afirmație nu poate să fie dovedită prin metoda științifică obișnuită care separă obiectul de subiect sau observatul de observator) ”(Kafatos, 1999).

Modelul ortofizic propus de Mihai Drăgănescu, ar putea oferi repere şi pentru ştiinţa minţii şi conştiinţei, această din urmă putând urma două căi: ”- conştiinţa omului modificat prin mijloace biotehnologice și - conştiinţa artificială obţinută prin mijloace pur tehnologice”.

Trebuie arătat că deja aceste căi, care nu apăruseră atunci când erau în preocuparea autorului, constituie în prezent transumanismul, apărut ca urmare a progreselor biotehnologiei, medicinii, fizicii, electronicii, inteligenţei artificiale. Astfel se nasc premizele unor noi tipuri de conştiinţe.

Transumanismul are în vedere schimbarea naturii umane. Această idee ar putea afecta istoria umanității. Domeniile gândirii transumaniste avute în vedere până în prezent: superlongevitatea, superinteligența, superbunăstarea... devin cu siguranță pilonii unei noi conștiințe.

Admiterea lor întru desăvârșirea transumanismului va crea un nou sens existențial pentru filosofii științei și un nou țel: realizarea societății conștiinței generate de trans-arhem.

 

 ***

 

 

„SENSUL PROPRIU AL CONȘTIINȚEI”, MEMELE ȘI POST-ADEVĂRUL

Henrieta Anișoara ȘERBAN

 

 

Propunem în această prezentare un comentariu asupra unei posibile relații tripartite: aceea între „sensul propriu al conștiinței” (Mihai Drăgănescu), fenomenul memelor și fenomenul asociat ideii de post-adevăr. Așa cum arătam într-o lucrare din 2019 intitulată Conștiința și co-evoluția (mimetica) – o investigație, pornind de la Constantin Rădulescu-Motru (în Studii de istorie a filosofiei românești: Problema conștiinței, vol. XV), filosofia indică în mod clar faptul că, prin constituirea conștiinței umane, înregistrăm mai mult decât un eveniment în evoluția universului, conștiința fiind țelul și orientarea evoluției universului sau chiar „rezultatul sintetic al evoluţiei prin care a trecut întreaga energie universală”; un rezultat pentru care nu avem indicii concludente că ar fi un proces încheiat. Pentru Mihai Drăgănescu, „Omul şi societatea de pe pământ ar putea, după societatea cunoaşterii, să intre într-o perioadă, poate nu a societăţii conştiinţei, ci într-una a prefigurării societăţii conştiinţei”. Abordăm memele în spiritul definiției lui Richard Dawkins, dar într-un mod diferit decât în comentariile cunoscute. Deși ținem cont de comentariile critice asociate acestui fenomen memetic, propunem totuși o interpretare în care memele, aparent o abdicare de la societatea cunoașterii, o degradare a cunoașterii și o îmbrățișare a unui postmodernism dizolvant, simbolic pentru o societate post-adevăr, la un nivel mai profund, indică începutul unei etape integrative, caracterizată prin configurarea unei forme de minte-stup, a unei co-evoluții. Astfel, memele și post-adevărul sunt ceea ce se vede deocamdată, în desfășurarea unui fenomen extrem de complex, în timp ce aspectele mai importante ale unui sens propriu al unei conștiințe umane descrisă de (o) co-evoluție întru ortoexistență rămân încă ceva ascuns.

 

 

 

 

 

 

ACADEMIA ROMÂNĂ

Comitetul Român de Istorie și Filosofie a Științei și Tehnicii

Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei

          

organizează

 

Simpozionul

Principiile cercetării științifice

și Academia Română ca vector al dezvoltării culturii naționale

 

31 octombrie 2019, orele 15-18

Academia Română, Sala de Consiliu

(Calea Victoriei, 125)

 

Apelul la contribuții: http://noema.crifst.ro/index.php/ro/evenimente?id=105

 

PROGRAM

 

Dr. Mihai Brezeanu,  Acad. Dan Dascălu
PwC România
Sub spectrul legii lui Moore - continuitate și inovare în micro și nano-electronică
Dr. ing. Dan Șerbănescu
DLMFS
Tehnologiile nucleare și generațiile
M.D. Ph.D. Olimpia Nicolaescu
DLMFS
Factori ce intervin în formarea unui medic în diferite etape ale evoluției sale
Dr. psih. Liliana Enăchescu
DLMFS
Personalitatea cercetătorului științific
Dr. Gabriel Nagâț
DLMFS
Descriptiv și prescriptiv în cunoașterea tehnologică
Prof. univ. dr. Ana Bazac
DLMFS
Ce determină inerția modelelor de explicație științifică?

 

 

***

 

REZUMATE

 

 

Sub spectrul legii lui Moore - continuitate și inovare în micro și nano- electronică 

Mihai Brezeanu,  Dan Dascălu

 

În 1965, inginerul și omul de afaceri american Gordon Moore lansa, într-un articol publicat de revista Electronics, predicția conform căreia, în următorii 10 ani, complexitatea circuitelor electronice avea să se dubleze anual. Amendată de mai multe ori în deceniile următoare, previziunea, consacrată sub numele de Legea lui Moore, a ajuns să guverneze planificarea progresului tehnologic în domeniul microelectronicii, făcând din aceasta una dintre cele mai competitive ramuri ale economiei mondiale.

Principalul motor care e permis dezvoltarea acestui domeniu în acord cu foarte ambițioasa lege a lui Moore a fost inovarea. Activitatea a mii de grupuri de cercetători, din universități, institute de cercetare sau companii industriale, a condus la obținerea de rezultate originale, formalizate în zeci de milioane de patente. Prin analize teoretice, calcule numerice si experimente practice, cercetătorii au contribuit la dezvoltarea materialelor, dispozitivelor si circuitelor electronice de bază.

Apanajul, vreme de decenii, al inginerilor electroniști, dezvoltarea micro-electronicii si, mai ales, a nano-electronicii depinde, în prezent, de cooperarea dintre specialiști în multiple discipline. Pentru realizarea unui senzor de ultima generație, de pildă, e nevoie de cunoștințe din domeniul electronicii, chimiei teoretice, chimiei aplicate, fizicii, științei materialelor si, adesea, biologiei. Pentru ca respectivul senzor sa fie integrat într-un sistem folosit într-o aplicație practica, e nevoie, de asemenea, de contribuții din domeniul automatizărilor si tehnologiei informației.

În acest context, colaborarea și buna comunicare între cercetători cu pregătire complementară devin condiții obligatorii pentru realizarea dispozitivelor si circuitelor electronice ale viitorului. Dezvoltarea abilităților de comunicare și de lucru în echipe multi-disciplinare reprezintă una dintre provocările cele mai semnificative ale anilor ce vor urma.

În timp ce, din punctul de vedere al performanțelor tehnice, domeniul electronicii a evoluat, în ultima jumătate de secol, conform coordonatelor trasate de succesivele versiuni ale legii lui Moore, schimbările ce au privit inginerii și cercetătorii din acest domeniu au fost rareori subiectul unei analize temeinice. Atât la nivelul pregătirii universitare, cât și la cel al carierei profesionale, fie ea desfășurate în mediul academic sau în cel industrial, oamenii electronicii s-au văzut confruntați, de la o generație la alta, cu noi și noi provocări, dileme și motive de neliniște. Un dialog public între doi reprezentanți ai domeniului, de vârste diferite, dar cu pasiuni comune, va încerca sa enunțe și să dezbată câteva dintre schimbările majore care au intervenit, din anii ’60 până azi, în domeniul resurse umane ale electronicii.

 

 

***

 

Tehnologiile nucleare și generațiile

Dan Șerbănescu

 

Centralele Nuclearoelectrice și cele de fuziune aflate în cercetare pot fi considerate ca tehnologii, cu implicațiile ce decurg din aceasta, cum ar fi considerare evoluției lor după o curbă tehnologică, așa – zisa curbă-s.

Această abordare se referă la următoarele aspecte :

  • Tehnologiile nucleare sunt o sumă /interdependență de tehnologii, dintre care cea a fisiunii/fuziunii este dominantă. Dar ea are componente cum ar fi tehnologia digitală, tehnologia robotică și de realitate virtuală, tehnologia de management de sisteme și de considerare a impactului generațiilor (personal de cercetare, proiectare sau exploatare).
  • Toate aceste interferențe sunt mai nou luate în considerație în domeniul nuclear, unde se proiectează instalații care vor funcționa și peste 60 de ani, când vor fi alte generații de personal și tehnologii.

Comunicarea va prezenta specificul acestei abordări în domeniul nuclear pentru care transferul între generații și proiectarea anticipând mediul și oamenii care vor utiliza tehnologia peste 50 – 100 de ani fac parte din modelul standard deja de abordare a problemei.

 

 

***

 

Factori ce intervin în formarea unui medic în diferite etape ale evoluției sale 

Olimpia Nicolaescu

 

Întrebări:

  1. Cum este influențat tânărul medic de către mentorii și profesorii săi? Se poate forma și fără aceste influențe? Cum se transmite ștafeta?
  2. Clinicianul nu face cercetare ci beneficiaza de ea, în ce mod?

 

Medicina, artă și știință în același timp, și-a asumat misiunea dificilă de a preveni și ușura suferința umană, fie ea psihică sau fizică. În același timp ea se preocupă de procesele fundamentale ale vieții, care trebuie cunoscute înainte de a fi stăpânite și modificate în interesul omului. Meseria de medic este una dintre cele mai vechi din lume. Fie că i s-a spus doctor, vraci-vrăjitor, vindecator, tămăduitor, medicul a fost și a rămas o persoană importantă în viața societății, fiind printre cei mai respectați oameni ai comunității. Medicii, reprezentanții acestui amestec de știință, artă, meserie, sunt chemați să aplice cu o artă desăvârșită, dar cu o cunoaștere profundă, conduși de o adevărată înțelegere și compasiune pentru aproape, rezultatul cercetărilor și descoperirilor medicale.

Jurământul lui Hippocrate este un jurământ care cuprinde îndatoririle morale ale unui medic în exercitarea profesiunii sale. Este atribuit lui Hippocrate, medic din Grecia antică. Multe din principiile acestui jurământ sunt și astăzi valabile, ca păstrarea secretului profesional și respectul deplin pentru viața umană de la începuturile sale. Acest jurământ a fost actualizat și adoptat într-o formă nouă și prescurtată de către Asociaţia Medicală Mondială în cadrul Declaraţiei de la Geneva din anul 1975.

În multe universități, absolvenții facultăților de medicină rostesc la sfârșitul ceremoniei de încheiere a ciclului universitar jurământul lui Hippocrate.

”Odată admis printre membrii profesiunii de medic mă angajez solemn să-mi consacru viaţa în slujba umanităţii;

Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care le sunt datorate;

Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate;

Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligaţie sacră;

Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi chiar şi după decesul acestora;

Voi menţine prin toate mijloacele onoarea şi nobila tradiţie a profesiunii de medic;

Colegii mei vor fi fraţii mei;

Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, partid sau stare socială;

Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la începuturile sale chiar sub ameninţare şi nu voi utiliza cunoştinţele mele medicale contrar legilor umanităţii.

Fac acest jurământ in mod solemn, liber, pe onoare!”

Pentru a realiza dezideratele de mai sus, medicul se formează și progresează etapă cu etapă, cu răbdare și în timp, în mii de ore de muncă și de pregătire, care se întinde pe parcursul întregii vieți. Schematizînd, există următoarele etape în viața unui medic: 1) alegerea profesiei și pregătirea pentru admitere care începe cu 2-3 ani înainte; 2) facultatea de medicină cu o durată de 6 ani care nu este printre cele mai simple; 3) rezidențiatul, cu o durată de 3-6 ani; 4) perioada de maturitate și afirmare personală; 5) perioada de predare a ștafetei, de transmitere a experienței și cunoștiințelor accumulate

 

Meseria de medic incepe probabil cu mult inainte de a termina facultatea de medicină, atunci cand iți spui pentru prima dată că vrei să te faci doctor. Adolescentul nu are încă argumentația unei alegeri conștiente sau responsabile, el alege de multe ori pentru că așa ii impun părinții, pentru a obține o poziție de prestigiu în societate, pentru a obține o diplomă și implicit un venit mai bun, sau își dorește să schimbe lumea și să o facă mai bună. Mulți aleg însă pentru că doresc să ajute oamenii şi să salveze vieţi, dar nu ştiu încă în acest moment cum vor face acest lucru. Majoritatea știu însă că îi așteaptă ani de muncă, vor afla pe parcurs că îi așteaptă și multă responsabilitate.

 

Munca grea începe încă din facultate, perioada unor acumulări maxime. Studentul în medicină  își însușește un limbaj propriu, caută explicații, își pune întrebări, din care întrebarea ”De ce?” e cea mai frecventă. Învață să renunțe la timpul liber, la week-enduri, la dorința de a-și pune pe primul plan prietenii sau familia și chiar la ideea că se va îmbogăți vreodată din această meserie. Privit din afară aceasta pare să fie considerată etapa cea mai grea din formarea unui medic, tomuri de mii de pagini care trebuie înțelese și memorate, examene dure, care par uneori de netrecut. Studentul nu poate parcurge singur acest drum, el are nevoie de mentori, pe care îi găsește în profesorii săi. În această etapă însă actul de îndrumare este mai impersonal, omul de la catedră are în față o sală cu 100 de studenți, pe care nu are timp să îi personalizeze, iar sistemul actual de examinare cu grile, deși mai obiectiv, pierde din legătura profesor-student și nici nu poate pune în valoare particularitățile fiecărui student. S-ar părea că memoria este principalul proces psihic solicitat în această etapă. Adevărații mentori însă sunt aceia care nu urmăresc în primul rând să se recunoască în studenții lor, ci să le ofere suportul de a se dezvolta liber, conform posibilităților și dorințelor lor, într-o lume extrem de mobilă. Tinerii trebuie ajutați să se cunoască, să știe ce doresc și ce pot, să își adapteze dorințele la oferta generoasă pe care le-o face secolul al XXI-lea. În concluzie, am putea caracteriza această perioadă ca o perioadă de acumulare.

 

Adevărata perioadă de formare începe odată cu rezidențiatul (secundariatul), perioadă în care medicul se pregătește să salveze vieți, să ia decizii corecte, învățând de această dată tot mult, dar nu numai teoretic, ci și practic. Decizia de a urma o specialitate sau alta trebuie luată cu atenție, fiind în principiu pe viață. Aceasta este etapa cea mai grea de formare a unui medic, etapa realismului, etapă în care înveți să îți folosești în condiții de stress toate noțiunile însușite în studenție, etapă în care începi să îți cunoști limitele și să afli că vei studia toată viața, dar nu vei putea să știi totul, înveți să interacționezi cu oamenii și să nu privești fiecare pierdere a unui pacient ca pe un eșec personal, începi să capeți curaj și încredere. Nu mai înveți acum după cursuri universitare, cauți articole în specialitatea ta, vrei să știi și să aplici ce e nou, participi la conferințe, simpozioane și congrese, unde vrei să îți comunici și experiența ta. Pacienții nu se aleg, trebuie să ai disponibilitatea de a-i ajuta pe fiecare, nu poți și nu trebuie să te dedublezi, trebuie să fii pentru fiecare dintre cei care îți deschid ușa cabinetului sau te așteaptă dimineața la vizită la fel de bun. Trebuie să înveți răbdarea și umilința, aroganța nu are ce căuta în actul vindecării, deschiderea totală, cu compasiune și empatie către pacient, te va ajuta să evoluezi. Tot acum se învață și cât e de greu să pierzi un pacient în urma unor eforturi supraomenești de a-l salva, și poate e și mai greu să comunici familiilor pline de speranță și care te-au investit cu toată încrederea lor, această tristă veste.

 

Nu e adevărat că în timp moartea îți devine familiară și că te obișnuiești cu ea, numai conștiința faptului că ai făcut tot ce se putea, ba poate uneori chiar mai mult, te poate ajuta în aceste situații. Vei învăța să faci o echipă cu alți medici, cu asistentele, cu infirmierele, conștientizând faptul că fiecare are un rol, mai mare sau mai mic, dar important, în actul terapeutic. În afara faptului că trebuie să fie documentat și informat, un doctor bun trebuie să respecte procedurile și legea pentru a-și salva pacientul. Deși nu le place, doctorii trebuie să documenteze tot ce fac, completează foi de observație, proceduri, rețete, recomandări, etc. atât pentru siguranța și informarea pacienților, cât și pentru a putea răspunde de faptele lor.

 

Toate acestea le înveți lângă un mentor, un model pentru tine. Medicina nu este o profesie care ”se fură”, se învață cu un mare efort, și mai ales trebuie să existe în permanență cineva dispus să te învețe. În această etapă înveți responsabilitatea actului medical, având însă în permanență încrederea că ai deasupra ta un coordonator, dispus oricând să intervină atunci când te afli în impas.Transmițând cunoștiințe, un mentor oferă în primul rând încredere. Încrederea că atunci când vei fi numai tu cu pacientul vei găsi resursele necesare pentru a-l face bine. Concluzionând, etapa rezidențiatului înseamnă utilizarea cunoștiințelor, încredere, intuiție, responsabilitate.  

 

După rezidențiat, în perioada de maturitate, nu mai ai coordonatorul deasupra ta, mentorul îți devine coleg. Deja  totul pare mai ușor acum, dar e numai o aparență.  Acumulările teoretice și practice din precedentele etape sunt puse în slujba pacienților iar medicul trebuie să facă tot ceea ce poate și știe pentru a alina suferințele semenilor. Medicina nu este numai despre curiozitatea pentru descoperirile medicale și aplicarea lor, este în primul rând despre oameni, despre compasiunea pentru cel tratat, despre responsabilitatea pe care medicul o simte pentru viața acestuia. În această etapă medicul accede pe scară profesională și administrativă, capătă vizibilitate și recunoaștere. Devine medic primar în specialitatea aleasă, în urma unui nou examen, iar pentru cei care își doresc evoluția, parcurgerea unor studii doctorale se impune.  Promovarea administrativă (șef de secție, manager de spital, etc.) are o mai mică tangență în zilele noastre cu arta vindecării, fiind legată în primul rând de aspectul din ce în ce mai ”comercial” al acestei profesii, aspect care nu trebuie desconsiderat însă.

 Medicina la modul cel mai concret este un serviciu, și anume cel mai scump dintre servicii, cunoașterea și cercetarea urmate de aplicația practică ulterioară costă bani, mulți bani de cele mai multe ori. Aș îndrăzni să spun că cercetările în biologie și medicină sunt poate cele mai importante la ora actuală. Asta deoarece, în primul rând omul dorește să se cunoască pe sine, iar cunoașterea sinelui să conducă la creșterea duratei de viață, pe cât posibil într-o bună starea de sănătate, atât fizic cât și mental, pentru a putea duce o viață productivă social și economic pe o durată cât mai mare de timp (conform definiției stării de sănătate a Organizației Mondiale a Sănătății).

Puțini dintre medici au însă o capacitate creativă și inovativă, sau sunt puși în situația de a și-o exercita, de așa manieră încât să fie capabili să lămurească adevăruri ultime privind etio-patogenia unor boli, să descopere noi molecule sau proceduri terapeutice sau să inoveze tehnici de diagnostic. Clinicienii, reprezentând majoritatea medicilor, aplică rezultatele cercetării, identifică, formulează și comunică problemele ce apar în timpul monitorizării bolnavilor, problemele identificate reprezentând noi teme de cercetare pentru viitor. Trăim într-o perioadă a cunoașterii științifice, a noutăților zilnice, medicul trebuie să se adapteze acestui ritm alert al modifcărilor și să aloce zilnic un număr de ore informării sale. Numai în specialitatea pe care eu am practicat-o timp de 40 de ani, pneumologia, am trăit și experimentat mari progrese, din care voi cita câteva: scurtarea diagnosticului de laborator al tuberculozei de la doua luni la două ore prin teste genetice, îmbunătățirea terapiei astmului bronșic după ce a fost recunoscut rolul inflamației în patogenie, creșterea duratei de supraviețuire în cancerul bronho-pulmonar, etc.

Medicul trebuie să se adapteze în permanență noului, să accepte și să evolueze în ritm cu timpul, să uite sau măcar să actualizeze expresia ”Pe vremea mea…”. Experiența trebuie să se îmbine cu curiozitatea și dorința de a pune în slujba bolnavilor mijloace diagnostice și terapeutice din ce în ce mai individualizate și adaptate suferinței fiecăruia, progresele extraordinare înregistrate în genetică și imunologie în ultima vreme oferind acest lucru.

Etapa de maturitate înseamnă deci vieți salvate, participarea la actul cunoașterii, vizibilitate, recunoaștere, promovare profesională

Drumul unui medic nu se sfârșește niciodată, el supraviețuiește profesional prin cei pe care ii formează și îi ghidează, deoarece ajuns în ultima etapă a evoluției sale, medicul devine el însuși mentor. El predă bagajul de experiență și de acumulări ale unei vieți petrecute lângă oamenii aflați în suferință, medicilor tineri, aflați acum la început de drum. Fiind cel mai bun cunoscător al evoluției în biologie, medicul acceptă să încheie acum un ciclu, ciclu devenirii și al progresului ființei umane în general, al medicului în special. Un ciclu se termină numai pentru a permite altui ciclu să înceapă, la un nivel superior de acumulări. Aș numi această ultimă etapă din cariera unui medic, etapa renașterii prin speranța de mai bine, mai nou, mai dinamic.          

Voi încheia personalizând această expunere și mulțumind tuturor celor care mi-au supravegheat și urmărit întreaga carieră medicală, și pe care mi-aș fi dorit să îi am încă alături: dr. Dumitru Burnea, primul medic pe care eu l-am cunoscut în Institutul de Pneumoftiziologie şi care mi-a ghidat întreg stagiul de pregătire ca secundar de pneumoftiziologie, prof. Ştefan Berceanu - cel care mi-a insuflat pasiunea pentru imunologie, dr. Ștefan Constantin – de la care am aflat ce importantă este supravegherea în teritoriu a bolnavilor cu tuberculoză. Mulţumesc celui care a avut cel mai important rol în formarea mea ca pneumolog, cel alături de care am lucrat zece ani, dr. Cosma Popescu; în momentul în care am ocupat postul de șef de secție după pensionarea domniei sale, mi-a înmânat cartea lui Laennec ”De l'Auscultation Médiate”, spunându-mi că acea carte a stat pe biroul fiecărui șef de secție de la înființarea serviciului în anul 1950 și că este momentul să stea pe biroul meu.  Pentru conducătorul ştiinţific al tezei mele de doctorat și cel care a considerat că eu am calitățile necesare pentru a urma o carieră didactică, încurajându-mă în acest sens, conf. Ovidiu Bercea, păstrez aceleaşi sentimente de respect pe care studenta de anul V de acum 41 de ani le avea pentru profesorul de la catedră, cel care a susţinut primul curs de pneumologie pe care eu l-am audiat. Pentru faptul că a fost alături de mine la toate emoţiile şi examenele pe care le-am susţinut în Institutul de Pneumoftiziologie (examen de medic specialist, examen de medic primar, examen de şef de secţie, examenele în cadru stagiului de doctorat, etc.), precum şi pentru minuţioasa atenţie cu care a urmărit fiecare etapă de pregătire a tezei mele de doctorat, îi mulţumesc domnului dr. Eugeniu Păunescu. În stilul domniei sale propriu, când îndemnându-mă, când mustrându-mă, dl. doctor Cristian Didilescu, a reprezentat de fiecare dată "picătura" ce m-a determinat să mai fac un pas înainte în carieră (finalizarea tezei de doctorat, susținerea concursului pentru ocuparea unui post de șef de secție, activitate didactică la Universitatea ”Titu Maiorescu”).

 

 

***

 

Personalitatea cercetătorului științific 

Liliana Enăchescu

 

“Toţi oamenii au sădită în ei dorinţa de cunoaştere”, afirma Aristotel în Metafizica. Dintotdeauna omul şi-a pus întrebări, căutând şi aşteptând răspunsuri consolatoare.

            Istoria ştiinţei consemnează numeroase momente, care au marcat ca etape epistemologice aceste eforturi.  Claude Bernard afirma, în lucrarea sa Ştiinţa experimentală, că spiritul uman a trecut prin trei etape necesare în evoluţia sa şi anume:

  1. – etapa sentimentală care a produs adevărurile credinţei, respectiv teologia;
  2. – etapa raţională sau filosofia care a dat naştere sistemelor scolasticii;
  3. – etapa experimentală sau studiul fenomenelor naturale prin intervenţia directă o omului asupra lor.

Metoda experimentală s-a impus în cercetarea adevărului printr-o utilizare echilibrată a sentimentului raţiunii şi experienţei. Ea va creea şi o instituţie specializată reprezentată prin laborator. Pentru Claude Bernard, laboratorul este condiţia sine qua non a dezvoltării tuturor ştiinţelor experimentale.

            Pentru Michel Foucault (Arheologia cunoaşterii) fiecare etapă epistemică  se caracterizează printr-un anumit punct de vedere specific, o anumită metodologie, care fixează obiectivele urmărite, dar şi o anumită specializare a celor angajaţi în procesul de cunoaştere ştiinţifică. Odată cu organizarea activităţii de cercetare/cunoaştere ştiinţifică, apare şi se formează un nou tip de personalitate intelectuală: cercetătorul ştiinţific.

Din rândul intelectualilor ( categorie de specialişti care apar în Renaştere), se vor diferenţia cercetătorii ştiinţifici care îşi întemeiau primele rezultate ale cercetărilor întreprinse pe baza unor observaţii ale obiectului cunoaşterii.

Cercetarea ştiinţifică propriu-zisă apare şi se constituie, însă, odată cu metoda experimentală.

Din punct de vedere istoric, cercetătorul ştiinţific apare în planul cunoaşterii umane ca un personaj recent. El este investit cu calitatea de a descoperi adevărul şi prin aceasta de a stabili principiile şi legile ştiinţei. În felul acesta, noile descoperiri ale cercetării ştiinţifice vor înlocui treptat dogmele mistico-religioase, făcând ca “rigurozitatea pozitivă” să devină principiu şi normă. Se constituie, în acest fel, o nouă mentalitate (modalitate de a vedea şi înţelege lumea şi omul).

Calitatea de a fi a omului de ştiinţă a preocupat numeroşi specialişti. Pentru Simion Mehedinţi, în acestă categorie de intelectuali se regăsesc trei tipuri:

  1. – eruditul;
  2. – savantul;
  3. – cercetătorul ştiinţific.

Tipurile de personalitate ale omului de ştiinţă cercetător:

Există mai multe tipuri de cercetători ştiinţifici. Calitatea de cercetător ştiinţific constă, după Hans Selye din următoarele:

  1. – entuziasmul şi perseverenţa;
  2. – originalitatea;
  3. – inteligenţa;
  4. – contactul cu realitatea;
  5. – contactul cu oamenii;
  6. – curiozitatea;
  7. – tensiunea intelectuală şi interogaţia;
  8. – nevoia răspunsurilor ca descoperiri ştiinţifice.

Plecând de la aceste criterii/caracteristici, Selye distinge următoarele tipuri de cercetători ştiinţifici:

  1. Oamenii activi:
  2. – colecţionarul de fapte;
  3. – născocitorul.
  4. Gânditorii:
  5. – şoarecele de bibliotecă sau teoreticianul pur;
  6. – clasificatorul sau colecţionarul de fapte;
  7. – analistul sau curiosul scotocitor;
  8. – sintetistul constructivist.
  • Emoţionalii:
  1. – marele patron, lider;
  2. – veşnicul grăbit, optimist şi competitiv;
  3. – inimă rece, lipsit de emoţii, cu activitate stereotipă;
  4. – femeia seacă/rece de laborator, replica tipului inimă rece;
  5. – narcisicul egocentric:
    1. – mimoza – tipul reactiv;
    2. – toreadorul arţăgos, plin de sine, nesociabil;
  6. – polemistul agresiv, izolat şi închis, plin de sine şi nesociabil;
  7. – vânătorul de faimă orgolios;
  8. – sfântul devotat şi ocrotitor;
  9. – pseudosfântul, opusul celui de mai sus, impostor;
  10. – perfectul sau perfecţionistul.
  11. Tipurile ideale: au un caracter mai mult teoretic, fiind dificil de diferenţiat practic. Ei respectă lumea şi oamenii, sunt produsul unor valori şi principii morale, sunt modeşti, respectoşi faţă de ştiinţă, discreţi, atenţi, inteligenţi, subtili.

            Cercetătorul ştiinţific, „omul de ştiinţă” în general, trebuie înţeles şi considerat ca fiind un căutător al adevărului şi principiilor ştiinţifice care guvernează lumea şi omul. El nu trebuie identificat, ci dimpotrivă separat de omul de cultură/cultivat. Cercetătorul este muncitorul riguros, activ, ordonat, cu continuitate care urmăreşte o temă sau o idee în sine, sau în corelaţie cu altele. El este specialist într-un domeniu.

Este cunoscut faptul că orice tip de personalitate îşi are rădăcinile în cultura grupului respectiv, în valorile acestuia pe  care le interiorizează. În egală măsură însă, aceste valori culturale sunt, la rândul lor, produsul spiritual al „sufletului colectiv” (vezi: Lucien Levy Bruhl, R. Linton, Kroeber, Kardiner, M. Mead, R. Benedict, etc.).

            Angajarea oamenilor de ştiinţă, savanţi şi/sau cercetători în progres este esenţială şi ea poate avea, sau poate fi deturnată în direcţia unor consecinţe dictate de interese politice negative. Este nevoie de un cod etic al cercetătorilor ştiinţifici.

            O etică generală a cercetătorilor ştiinţifici trebuie să se bazeze, să ţină seama de următoarele criterii/aspecte:

-  seriozitate în alegerea şi tratarea temei de cercetare;

-  responsabilitate profesională, morală şi socială;

-  respect faţă de sine şi respect faţă de celălalt;

-  respect faţă de muncă;

-  respect faţă de tema cercetată;

-  sinceritate şi modestie;

-  o cooperare sinceră şi corectă în acelaşi timp cu echipa de lucru/colectivul de cercetare respective;

-  respectarea statutelor şi rolurilor proprii dar şi ale celorlalţi membri ai colectivului de cercetare din care face parte;

- comunicarea rezultatelor cercetării, după o prealabilă şi minuţioasă verificare a acestora, avându-se în vedere importanţa acestora, corectitudinea lor şi valoarea ştiinţifică;

- evitarea abaterilor morale în ceea ce priveşte etica cercetării ştiinţifice.

            Dintre abaterile morale de la normele eticii cercetării ştiinţifice, în literatura de specialitate, sunt menţionate:

-  furtul de idei;

-  ascunderea sau înlăturarea rezultatelor nedorite;

- sublimarea unei activităţi autentice de cercetare, devalorizarea acesteia, a o transforma în lipsită de interes şi  de utilitate, prin participarea la cercetări cu caracter paralel care au acest lucru drept scop;

- oferirea drept rezultate ale cercetării ştiinţifice a unor produse lipsite de valoare, nesemnificative, inutile sau mai mult, periculoase;

- introducerea şi/sau comunicarea de rezultate false, incorecte din punct de vedere teoretic;

- prezentarea deformată, în mod deliberat, a rezultatelor cercetării;

- cenzurarea produselor rezultate din cercetările colegilor;

- utilizarea activităţii de cercetare stiinţifică în scopuri contrare intereselor sau securităţii umanităţii, în scopuri nocive, antiumanitare, antisociale, distructive, etc.

            Trebuie să avem în vedere faptul că, orice cunoaştere ştiinţifică este marcată specific, din punct de vedere istoric, de mentalitatea epocii respective. În sensul acesta, trebuie să se ţină seama de faptul că, cercetarea de cunoaştere ştiinţifică va construi un limbaj de termeni în sfera cunoştinţelor sale. Limbajul ştiinţific desemnează, în prinul rând, totalitatea cunoştinţelor şi nivelul cunoaşterii ştiinţifice al epocii respective. El, limbajul, serveşte la conservarea şi comunicarea cunoştinţelor ştiinţifice între specialişti. În egală măsură, limbajele ştiinţifice vor servi la construcţia unor enunţuri discriptive, referitoare la (care să cuprindă) cunoaşterea ştiinţifică şi să reprezinte formele/structurile ştiinţelor respective.

 

 

***

 

Descriptiv și prescriptiv în cunoașterea tehnologică 

Gabriel Nagâț

 

Tentativele filosofice de „emancipare” a cunoașterii tehnologice, de recunoaștere a ei ca un tip de demers epistemic distinct față de cunoașterea științifică, dar totodată și față de simplele reguli pre-științifice ale simțului comun, par să fi intrat într-un impas și să fi căzut cumva în desuetudine. Deși astăzi tehnologia mai este rareori privită doar ca „știință aplicată”, lipsește încă o argumentare convingătoare în favoarea tezei că ar exista îndreptățirea de-a se vorbi aici despre o cunoaștere nu doar distinctă, ci și cu o componentă complet autonomă de cunoașterea științifică. De altfel, însăși relația de permanentă influență reciprocă între știința contemporană și tehnologie, vizibilă îndeosebi sub aspectul „tehnologizării științei” („tehnoștiința”), pune tot mai constant sub semnul întrebării viabilitatea și utilitatea unui presupus ideal „autonomist”. În această comunicare intenționez să punctez câteva dintre aspectele marcante pentru studiul sistematic al demersurilor epistemice din sfera tehnologiei și, pornind de la câteva distincții clasice între știință și tehnologie (discurs descriptiv vs prescriptiv, adevăr teoretic vs utilitate, discurs explicit vs tacit), voi risca anumite conjecturi în legătură cu reconfigurarea modului de transmitere a cunoașterii de tip științific și tehnologic. O asemenea reconfigurare este tot mai des discutată pe fondul uluitoarelor manifestări de ignoranță obstinată asociate cu intrarea într-o presupusă epocă a „post-adevărului”.

 

 

***

 

Ce determină inerția modelelor de explicație științifică? 

Ana Bazac

 

Epistemologia evolutivă (Thomas Kuhn) a dat un model plauzibil și cunoscut de schimbare în știință: pentru cunoașterea unui domeniu/set de probleme, cercetătorii ajung – prin teorii țintite concret – să contureze un cadru general pentru înțelegerea domeniului/setului de probleme sau o teorie înglobatoare a tuturor teoriilor țintite concret: teorie ce este constituită din prezumțiile tuturor acestora și certificate și de concluziile lor și de logica ce leagă elementele prezumțiilor; este paradigma ce caracterizează o întreagă epocă științifică și este cadrul unor cercetări fructuoase mult timp, iar cele care se derulează astfel formează ceea ce Kuhn a numit „știința normală”. În această „știință normală”, paradigma ajută la aplicarea teoriilor pentru fenomene noi, legitimează achizițiile noi, măsurările, adică reverificarea teoriilor; această reverificare este doar implicit falsifiere: în fapt, pe de o parte, spațiul dat de paradigma generos explicatoare este suficient de mare pentru adăugiri noi, măsurători, ilustrări noi, iar pe de altă parte, toate acestea încă nu au evidențiat (suficiente) probleme insolvabile în paradigma existentă.

Totul este în acest model un proces obiectiv, în sensul în care purtătorii acestui proces sunt lipsiți de importanță (ca și cum știința s-ar autogenera singură, sau chiar ca model formal al unei științe care se autogenerează singură): paradigma explică și susține cercetarea în care, cel puțin de la un moment, încep să fie vizibile și aspecte incongruente cu acest cadru paradigmatic (și, inerent, și cu unele teorii create în acest cadru); aspectele incongruente se acumulează și, ele plus reflecția asupra lor (deci cumva din afară, filosofic, adică imaginând o altă paradigmă  deoarece pune sub semnul întrebării paradigma veche), generează o revoluție științifică.

Perioada actuală este de tranziție și din punctul de vedere al științei. Pe de o parte, dezvoltările din a doua jumătate a secolului al XX-lea ale paradigmelor create în prima jumătate a secolului trecut au fost și sunt atât de fructuoase încât deja au generat și generează teorii care trimit la alternative; pe de altă parte, în a doua jumătate a secolului al XX-lea s-au creat noi paradigme; pe de a treia parte, deja o parte a explicațiilor științifice se realizează prin modele alternative celor vechi (de ex. cele inter și transdisciplinare).  Se poate spune că această tranziție are deja nuanța unei revoluții științifice. Deoarece revoluția științifică se caracterizează nu numai prin trecerea de la o paradigmă la alta – aici, luând ca model o singură știință – ci și prin rezultatele calitative (ceea ce include, totuși, și cantitatea) ce se manifestă ca o avalanșă: în, să nu uităm niciodată, înțelegerea unor aspecte ale lumii necunoscute până acum și în înțelegerea mai bună a aspectelor relativ cunoscute până acum.

Dar modelul de epistemologie evolutivă face abstracție de subiecții care au întreprins cercetarea științifică și de cadrul social în care se manifestă subiecții. Prin asta, modelul de epistemologie evolutivă nu este mai puțin valoros: deoarece, într-adevăr, orice obiect (al omului/pentru om) poate fi și trebuie studiat sub multe unghiuri, inclusiv sub cel formal al constituției sale.

Așadar, modelul kuhnian al schimbării este: paradigmăștiința normalăprocesul de rupturi și evidențiere a caracterului insuficient sau chiar în răspăr cu noile daterevoluția științifică sau constituirea paradigmei noi.

Întrebarea din titlul comunicării vizează al 2-lea și al 3-lea moment al modelului, iar răspunsul schițat aici, deși include și o cauzalitate epistemică obiectivă – dată cel puțin de timpul necesar pentru strângerea datelor, pentru transformarea lor în informații relevante și pentru interpretarea lor într-o teorie coerentă, deci capabilă să fie o nouă cunoaștere – se concentrează  asupra cauzalității subiective, și anume doar pe aceea instituțională.

Teza susținută aici este extrem de simplă: inerția modelelor de explicație științifică este determinată și de ritmul inerent cunoașterii/ritmul epistemic – deși, deoarece procesul de cunoaștere nu este, în realitate, rupt de condiționarea sa socială complexă, e foarte greu să discernem ceea ce este obiectiv determinat de timpul de acumulare a dovezilor și mijloacelor pentru o teorie științifică de, pe de altă parte, ceea ce este rezultatul diferitelor procese sociale care încadrează și determină știința – dar și de jocul intereselor multiple din afara procesului obiectiv de cunoaștere științifică.

În jocul acestor interese este introdusă și variabila generațiilor de cercetători. Deoarece, poate mai mult ca celelalte, generațiile tinere de cercetători sunt instrumentalizate de către sistemul exterior procesului obiectiv de cunoaștere științifică.

Dar, opus așteptărilor, ipoteza avansată aici este nu a  confruntării între generații de cercetători, ci între teorii și moduri de abordare trans-generațională a cercetării științifice ca atare: desigur, în funcție de tipul de știință. Deoarece cercetarea este o activitate instituționalizată și birocratizată, generațiile tinere de cercetători nu doar că sunt obligate să se înscrie în mecanismul instituțional și birocratic al cercetării, ci sunt și educate astfel încât să preia maniera de abordare a științei de la generațiile anterioare: și ei internalizează această manieră, dacă doresc recunoașterea efortului lor de cercetare.  Cursa cu ștafetă ce este știința este, și astfel, handicapată de criterii de evaluare și de obstacole în procesele de cunoaștere, generalizare, implementare și, de ce nu?, transformare în element de cunoaștere comună.

 

 

 

ACADEMIA ROMÂNĂ

Comitetul Român de Istorie și Filosofie a Științei și Tehnicii (CRIFST)

Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei (DLMFS)

 

SESIUNEA DE TOAMNĂ / ANUALĂ - 2019

7 noiembrie 2019, orele 15-18
Academia Română, Sala de Consiliu
(Calea Victoriei, 125)

PROGRAM

 

Dr. ing. Gorun Manolescu
DLMFS
Schiţa unei Noi (post) epistemologii. Gândirea Chaordică: o nouă abordare privind evoluţia ştiinţei
Dr. ing. Dan Şerbănescu
DLMFS
Despre unele abordări integratoare ale fizicii și științelor minții
Prof. univ. dr. ing. Ștefan Trăușan-Matu
DLMFS
Istoria conceptului de infinit, cu trimitere la inteligeța artificială, transumanism și postumanism
Dr. cc. Gabriel Nagâț
DLMFS

Lucian Blaga și analiza „stilistică” în filosofia științei

Prof. univ. dr. Ana Bazac
DLMFS
Teoria prăbușirii civilizației actuale: analiză epistemologică  PPS

 

 

 

Apelul la contribuții: http://noema.crifst.ro/index.php/ro/evenimente?id=106

 

***

 

REZUMATE

 

 ***

 

Schiţa unei Noi (post) epistemologii. Gândirea Chaordică: o nouă abordare privind evoluţia ştiinţei

Gorun Manolescu

 

 

Teza pe care o susţinem este că evoluţia ştiinţei,denumire generică ce subîntinde atât ştiinţele exacte cât şi umanioarele, şi care constituie una dintre caracteristicile de bază ale epistemologiei, poate fi înţeleasă drept o modalitate de gândire „chaordică”.

 

Dar ce este o gândire chaordică (GC)?

 

În primul rând, o asemenea gândire este diferită [Eijnatten, 2004] de teoria matematică a haosului determinist [Codreanu, 207] - o aparentă contradicţie în termeni - în cadrul căreia metaforicul „efect al fluturelui” este esenţial (o fluturare de aripă a unui fluture într-un loc poate produce, la distanţă, schimbări drastice). Şi ea este diferită deoarece GC nu este şi nu poate fi formalizată. (Ca, de altfel şi de exemplu, nici gândirea Bottom Up Top Down [Manolescu, 1982] precum şi alte modalităţi de gândire, cum ar fi gândirea fragmentară [Sora, 1978; Braga, 2006; Manolescu, 2018], cea asociativă[Osborn, 1953; ş.a.m.d.]

 

În al doilea rând, o asemenea gândire consideră că haosul (CHA) şi ordinea (ORD) apar simultan [Eijnatten, 2004].

 

În al treilea rând, obiectul GC îl reprezintă un sistem de mare complexitate, dinamic în sensul schimbării relativ rapidă a structurii sale şi având o cauzalitate neliniară (multiplicitatea cauzelor nu poate fi pusă în evidenţă atunci când apare un efect: emergenţa, spre deosebire de cauzalitatea liniară în cadrul căreia se selectează o unică cauză, pe care o considerăm fundamentală, iar restul cauzelor care pot să apară este neglijat [Eijnatten, 2004].

 

În al patrulea rând, GC presupune existenţa a trei „lentile” prin care privim simultan realitatea lumii: (a) la un nivel scăzut de complexitate considerăm că avem de-a face ca un sistem închis. (b) la o complexitate medie, ca un sistem deschis şi, în fine, (c) la o complexitate extremă, ca un sistem chaordic. Între cele trei modalităţi există următoarele relaţii: (i) un sistem chaordic poate deveni unul deschis, dar reciproca nu este adevărată; (ii) un sistem deschis poate deveni unul închis, reciproca nu este adevărată. Astfel un nivel superior al ierarhiei transcende dar şi include un nivel inferior [Eijnatten, 2004].

 

În al cincilea rând, GC presupune o evoluţie cu discontinuităţi. Astfel ea poate „sări” brusc şi nu gradual, la diverse niveluri de complexitate. Ciclul de viaţă al unui sistem chaordic ar putea fi descris astfel: el se naşte, atinge maturitatea ajungând la limita creşterii sale după care el poate muri sau să sară la următorul nivel de complexitate, intrând într-un nou ciclu. Când ajunge la maturitate, un asemenea sistem intră într-o stare, mai lungă sau mai scurtă, de stabilitate ca apoi, dacă nu moare, va intra într-o stare de relativă instabilitate [Eijnatten, 2004].

 

În al şaselea rând GC este o gândire integratoare/integrativă. Ea include sistemicul, dar îl şi depăşeşte [Manolescu, 2018].

 

Îl include deoarece: (i) presupune fixarea unui scop şi parcurgerea cu feedback-uri a unei traiectorii pentru atingerea sa şi (ii) se supune unei logici mereologice [Frege, 1891], care urmăreşte încadrarea naturală a părţilor în întreg, sensul acestui întreg fiind atingerea obiectivului propus, fără a nega o relativă independenţă a părţilor în măsura în care aceasta nu impietează asupra atingerii obiectivului [Manolescu, 2018] .

 

Depăşeşte sistemicul deoarece: (i) structura internă a „întregului” prezintă o geometrie variabilă; ea se modifică dinamic în funcţie de feedback-urile primite în timpul parcurgerii traiectoriei spre atingerea obiectivului; aceste schimbări având o amploare mai mică (repetiţie cu diferenţe, un fel de mişcare virtual-circulară – [Deleuze, 1995, Manolescu 2010]) sau mai mare, adevărate rupturi (în care centrul virtual este „descentrat” – [Deleuze, 1990, Manolescu 2010]); (ii) schimbările structurii interne sunt transformări topologice în sensul păstrării unui invariant caracterizat „holonimic” şi anume, orice entitate (obiect) al structurii oglindeşte, prin relaţiile sale cu celelalte obiecte, atât întregul cât şi pe fiecare dinte celelalte entităţi (obiecte) [Reţeaua Indra, apud. Manolescu, 2006]  în măsura în care o structură nu conţine ca obiect şi întregul (similar cu faptul că mulţimea tuturor părţilor unei mulţimi nu se autoconţine ca parte – [Whitehead and Russell 1910, 1912]).   

 

Privind cu atenţie cele de mai sus, putem avansa ideea că GC ar putea fi o rafinare dar şi o dezvoltare consistentă a unei gândiri paradigmatice [ Kuhn, 1977].

 

În fine, mai adăugăm: „chaordicul” a fost pentru prima dată pus în evidenţă şi botezat astfel, în 1970, de către Dee Hock [apud. Eijnatten, 2004], fondatorul şi CEO (chief executive officer) al organizaţiei care a lansat card-ul Visa (ulterior a apărut şi Mastercard-ul), plecând de la premiza că un astfel de card introduce ordine în haosul diverselor tipuri de monede existente pe mapamond.

 

Încercarea noastră de a privi evoluţia ştiinţei prin prisma GC se bazează pe faptul că în zilele noastre, în lumea din care facem parte, au loc schimbări extrem de neaşteptate şi rapide. Întrebarea este dacă, până acum, anterior epocii postmoderne în care trăim, astfel de schimbări nu au avut loc tot timpul? Un posibil răspuns este pozitiv. Numai că până în prezent ele au fost suficient de lente încât să nu poată fi percepute. În schimb, acum, datorită rapidităţii schimbărilor aceasta a provocat  o creştere la fel de rapidă a complexităţii lumii care  pare a se apropria de limita sa de creştere. Rezultatul a fost apariţia unei instabilităţi caracterizată prin impredictibilitate şi, în consecinţă, prin imposibilitatea unui control cât de cât acceptabil [Manolescu 2010]. Credem că factorul principal care a generat această situaţie este evoluţia fulminantă din ultimul timp (sfârşitul sec. XX şi începutul sec. XXI) a ştiinţei, respectiv a tehno-ştiinţei, înţelegând sub această denumire generică (de tehno-ştiinţă) un set de ştiinţe pilot, (fizică cuantică şi sub-cuantică, inginerie genetică, nano inginerie, neuro ştiinţe, ştiinţa cogniţiei şi corolarul acesteia, inteligenţa artificială) rezultatele acestora fiind rapid implementate cu ajutorul unor tehnologii adecvate, şi ele într-o dezvoltare corelată şi simultană (tehnologii pilot?).  Ori evoluţia ştiinţei în general constituie, după cum se ştie, obiectul epistemologiei. Prin urmare, revine acesteia sarcina de a oferi noi modalităţi explicative şi acţionale, renunţând la conceptele învechite ale unui trecut vetust de care se face încă uz. Impresia noastră este că, fără a fi conştientă, epistemologia actuală realizează, de fapt, o manipulare de gen „gaslihting”[1]. Adică  o manipulare prin care se caută cu insistenţă referirea aşa zis „conceptual-raţională” la stări de lucruri depăşite ca şi când acestea ar fi , ar continua să fie, actuale, recurgând astfel la modelări de gen „sistem închis” şi, cel mult şi extrem de rar, la cele de gen „sistem deschis”, sau/şi la o integralitate sistemică [David Bohm, 1980]. În acest fel se practică o rostogolire de concepte învechite şi un joc conceptual fără miză care nu se mai referă la realitatea pe care o trăim acum. În opinia noastră GC ar putea oferi o posibilă soluţie de ieşire din criza epistemologică. Cum? Acest lucru va încerca a fi arătat in extenso în lucrarea pe care o propunem.

 

Nu vom încheia acest rezumat fără a sugera că modelul structural-fenomenologic propus de Mihai Drăgănescu [Drăgănescu, 1979, 11985, 2007] ar putea reprezenta el însuşi o „gândire cahordică” prin care noua (post) epistemologie ar putea fi mai uşor construită şi înţeleasă. 

 

Cuvinte cheie: gândire chaordică, sistem închis, sistem deschis, sistem chaordic, complexitate, integralitate, noua (post) epistemologie, gaslihting. 

 

 

[1] “Gaslighting” (denumire metaforică vizând un gaz toxic care provoacă o „iluminare” halucinantă) este o tehnică de manipulare psihologică prin care agresorul manipulează diversele situaţii în mod repetat pentru a face ca memoria şi percepţiile victimei să se deformeze.  Termenul a fost introdus în 1938 de Patrick Hamilton într-un film şi a fost (şi este) utilizat în cercetările de psihiatrie clinică, precum şi în marketingul politic.

 

***

 

Despre unele abordări integratoare ale fizicii și științelor minții

Dan Șerbănescu

 

 

Lucrarea prezintă o perspectivă nouă asupra posibilelor similitudini, dacă nu chiar mai mult, între

  • comportamentul de tip topologic, dovedit din ce în ce mai multe cazuri, ca fiind răspândit în lumea fizicii și a modelelor înseși ale acesteia și
  • rezultate de ultimă oră (dar și mai vechi) din domeniile ce studiază mintea omenescă,

 

Sunt prezentate astfel de aspecte pentru

  • Relația posibilă dintre comportamentul fizic al unor substanțe, ființe vii și aspectele ce descriu componentele creierului care asigură o serie de funcții și conexiuni, multe dovedite deja în literatură ca având un comportament ce poate fi descris cu același abordări topologice.
  • Printre modelele fizice lipsite sau nu de viață ce fac obiectul studiului fizicii, se prezintă și aspecte legate de similitudinile modelării sistemelor energetice (vii sau nevii), artificiale sau naturale și/sau combinate vii-nevii privite prin prisma rezultatelor unor evaluări de risc efectuate anterior.

 

Dintre rezultatele mai recente din lumea științelor minții, considerate ca având relevanță pentru această abordare se pot considera exemple cum ar fi:

 

  • În condițiile în care încă nu sunt înțelese complet conexiunile hardware interne ale creierului, crește numărul abordărilor care utilizează instrumentele de topologie algebrică pentru a le descifra
  • Rezultate experimentale din lumea vie aduc noutăți surprinzătoare, care susțin faptul ca o abordare topologica poate sa le explice existența și comportamentul, cum ar fi :
  • Descrierea ciano-bacteriilor și comportamentul lor topologic
  • Unele exemple de studii despre creier si minte cu tangențe si /sau abordări directe legate de topologie, ca de exemplu :
    • Urmărirea tiparelor de clicuri printr-o filtrare a rețelei dezvăluie cavități topologice cheie din rețeaua structurală a creierului, domeniu în care avem precursori ai acestor idei ;și în țară(dr. Dan Psatta), dar și
    • Multiple rezultate actuale in cercetări internaționale (de exemplu la -Institute for Strategic Research Consciousness research and Theoretical Physics group The Quantum Brain and the Topological Consciousness

Se propune utilizarea unei abordări în descrierea unor sisteme care sunt și se pot modela ca sisteme topologice (abordare propusă anterior de către autor – metoda ITAKE - Integrated Topological Approach on knowledge and Existence - pentru sisteme și modele topologice)

 

Această abordare pleacă de la o dezvoltările topologice ale lui David Hilbert, care vorbea despre căutarea și găsirea de soluții de tip syzygy. Pentru această abordare s-au definit, sub forma unor conjecturi, următoarele trei principii:

  1. Structura topologică a obiectului fizic și/sau a modelului său si partea sa componentă pentru modelul de cunoaștere dat de fizică este descrisă de noțiunea de categorie.
  2. Procesul de construire a acestei structuri are loc în iterații applicate categoriilor menționate anterior, definite de un set de syzygy
  3. Procesul duce asimptotic căgtre o stare finală stabilă, a cărei structură însă nu poate fi cunoscută dinainte

 

 

***

 

Istoria conceptului de infinit, cu trimitere la inteligeța artificială, transumanism și postumanism

Ștefan Trăușan-Matu

 

 

Conceptul de infinit a fost o constantă în istoria gândirii și științei, de la filosofii Greciei antice până la problemele care au dus la investigațiile asupra fundamentării matematicii din secolul trecut, un efect lateral fiind modelarea calculului, care stă la baza algoritmilor, inclusiv celor din inteligența artificială. Aceasta din urmă intră însă în conflict cu multe religii, în special privitor la ideea obținerii unei infinite existențe prin postumanism. Oricum, chiar în dezvoltarea oricărui algoritm există pericolul apariției unor cicluri infinite, detectarea acestora fiind demonstrată ca imposibilă în general. O altă problemă este trecerea de la un număr finit de date la o regulă cu infinitate valabilitate.

 

 

***

 

Lucian Blaga și analiza „stilistică” în filosofia științei

 Gabriel Nagâț

 

 

Prin expresia „stiluri de raționare științifică de tradiție europeană” A. C. Crombie desemnează șase „stiluri de gândire sau metode de cercetare și de demonstrație științifică”: metoda postulării, experimentul, construcția ipotetică și analogică, comparația și taxonomia, analiza statistică și examinarea istorică a dezvoltării genetice. După cum remarcă Ian Hacking, acestea nu determină un conținut anume sau o știință specifică, dar fac posibile sau introduc elemente de noutate precum obiecte noi, dovezi empirice noi, legi, posibilități, noi tipuri de clasificare și explicare și, mai ales, enunțuri noi, ori mai degrabă „noi maniere de-a fi un candidat la adevăr sau falsitate”.

            Așa cum se știe, Lucian Blaga era și el interesat de „influența pe care factorii stilistici o exercită asupra plăsmuirilor «teoretice» ale științei, dar și asupra altor momente și structuri intime ale acesteia” (Știință și creație, 1942). În acest sens, el menționa noutățile pe care le aduce un „stil spiritual” (eg, apariția unor noi maniere de clasificare prin trecerea la un nou stil cultural). Ar părea deci îndreptățită întrebarea dacă nu cumva Blaga poate fi lecturat cu folos și prin prisma conceptualizării de factură „stilistică” pe care o întâlnim în noua epistemologie istorică, inițiată începând cu anii 1980. Unul dintre cele mai bune indicii în favoarea interpretării ideilor lui prin prisma teoriei contemporane a „stilurilor de raționare” este afirmația că, în cadrul cunoașterii de tip II „«adevărul» este produs și judecat după alte criterii decât în cadrul cunoașterii de tip 1. Așa-zisele «adevăruri» la care parvine cunoașterea de tip II, poartă pecetea sau stigmatele categoriilor stilistice, inexistente în cadrul cunoașterii de tip I. Unui om de știință care lucrează într-un anume «câmp stilistic» i se vor părea de exemplu «adevărate» sau «verosimile» numai construcțiile teoretice care urmează liniile stilistice ale «câmpului» său” (ibidem, subl.mea). Îmi propun să examinez în ce măsură sintagma „stil spiritual”, folosită deseori de Blaga, prezintă în raport cu „stilul de raționare” nu doar o asemănare terminologică, ci una veritabil conceptuală.

 

 

***

 

Teoria prăbușirii civilizației actuale: analiză epistemologică

Ana Bazac

PPS

 

    I. Epistemologia între acumulare și irosire (nu face parte din rezumat, ci e doar o premisă, dar la care se va raporta analiza teoriei)

 

Epistemologia, mai clar, cercetarea procesului de cunoaștere dar și, inerent, un set de cunoștințe despre acest proces, au evoluat pe măsură ce oamenii au cunoscut lumea în practica lor permanentă și, concret, pe măsură ce au evoluat științele. Așadar, este vorba de un mod de reflectare a procesului de cunoaștere, un mod de reflecție asupra acestui proces și, din nou inerent, de interpretare a sa.

Lucrurile sunt complicate, desigur, iar epistemologii au fost și sunt handicapați de cel puțin două fenomene: de îndepărtarea lor practică de procesele concrete de cunoaștere, inclusiv de cele din științe[1], și de referințele bibliografice limitate și fragmentate. Unii au spus că filosofia – iar epistemologia este o disciplină filosofică – este o lectură și analiză a unor cărți. Astăzi există Internetul, deci o lărgire inimaginabilă înainte a bibliografiei, dar – poate tocmai Internetul, adică bogăția și noutatea informațiilor și punctelor de vedere, dă mai bine în vileag caracterul restrâns al referințelor alese de un epistemolog sau altul – lucrurile nu s-au schimbat calitativ.

Totuși, ce ferește cercetarea epistemologică de imaginea copilărească și slabă/insuficientă dată de situația creionată mai sus? Asumarea relației dintre continuitatea istorică a conceptelor și teoriilor despre cunoaștere și discontinuitatea la fel de istorică a acestora, adică insistența asupra continuității și discontinuității problemelor din cunoaștere. Iar asta implică precizia în folosirea conceptelor, adică legarea diferitelor semnificații date unor concepte sau altora de momentul istoric/condițiile în care s-au înfiripat conceptele și semnificațiile.

După cum știm, exprimarea metaforică este „pre-știință”, adică este un procedeu epistemic de considerare a unui lucru necunoscut prin comparația sa mai laxă cu lucruri cunoscute. Cunoașterea științifică/știința poate folosi metafore și apoi, când deja a ajuns la o relativă cunoaștere a lucrului, dar în umbra acestor metafore conceptele trebuie folosite foarte precis, iar asta înseamnă excluderea/îndepărtarea unor concepte neprecizate ca și a unor comparații cu aceste concepte neprecizate. În rezolvarea unei probleme, multiplicarea ipotezelor –  de care vorbea Occam și pe care o considera drept rarefiere a explicației, chiar deturnare a ei spre greșeală – are loc mereu prin concepte și, deci, înseamnă și multiplicarea conceptelor: de care nu e nevoie și care nu sunt nici explicate. Iar astfel, etc.-ul din vorbirea comună nu își are locul într-un text epistemologic.

 

*

Un exemplu de ignorare a continuității și discontinuității problemelor din cunoaștere este atitudinea față de teoria sistemelor și separarea acesteia de praxisul uman, condițiile și consecințele acestuia.

Conceptul de sistem, foarte vechi, a însemnat inițial decuparea mentală de către cercetător a fragmentului din realitatea empirică (directă) și, la fel de timpuriu, decuparea mentală a unui proces abstract ca cel logic, de ex. O dată cu dezvoltarea matematicii moderne, conceptul de sistem a apărut cu atât mai mult în realitatea abstractă. Științele moderne au evidențiat necesitatea de a cerceta lucrurile țintit, deci de a circumscrie sistemele – ele fiind, astfel, închise – dar întotdeauna cercetătorul știa că era vorba de o decupare mentală și că există n relații în afara sistemului decupat, într-un ocean al realității. Conceptul de sistem este, deci, construit – reflectând, desigur, procese reale – deci ales de cercetător.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu cercetarea fragmentată au apărut și idei de integrare și de deschidere a sistemelor studiate. Iar în prima jumătate a secolului al XX-lea, deschiderea s-a manifestat și prin perspectiva nouă, holistă: la început doar asupra domeniului, iar din ultimele decenii ale secolului asupra realității în ansamblul ei.

De asemenea, sistemele închise din punctul de vedere al obiectivului studiat au fost, cel puțin din secolul al XX-lea (prima jumătate) variate din punctul de vedere al tipului de sistem studiat: cel puțin diferența dintre sistemele vii și cele nevii a dus la dezvoltarea concomitentă în științele vieții și ale naturii a cercetării și în sisteme închise și în sisteme deschise.

 

*

Caracterul închis al unui sistem e eficient pentru cunoașterea relațiilor sale interne un timp/până ce explicațiile/teoriile rezultate din analiza sistemului închis sunt suficiente despre funcționarea acelui sistem; mai clar, sistemul închis este decupat pentru a înțelege funcționarea unui singur lanț cauzal sau al unei structuri cu elemente puține; dar odată cu apariția a noi întrebări și a incongruențelor dintre teoriile respective și probleme/situații existente în sistem, abordarea schimbă sistemul, adică îl lărgește cu noi spații și aspecte ce se aflau anterior în afara sistemului. Ba mai mult: obiectul de studiu poate să devină – și devine – și sistemul de relații din afara sistemului.

Desigur că, cu cât sistemele se deschid și, în același timp, sunt integrate în sisteme cuprinzătoare și sunt studiate astfel, complexitatea aspectelor, relațiilor și problemelor crește, adică interdependențele dintre sisteme trebuie studiate și se studiază greu, mai ales pentru că interdependențele se multiplică pe măsură ce se studiază rolul elementelor din sistemul cuprinzător și relațiile dintre ele și din el. În acest fel, interdependențele dintre (sub)sisteme – și nu doar dintre elementele sistemului studiat inițial – devin generative în teoriile despre aceste sisteme cuprinzătoare și, în același timp, factori de nesiguranță, de nou/neașteptat. Deși studiul sistemelor cuprinzătoare evidențiază regularități în funcționarea acestora – și se bazează pe reguli în relațiile dintre structurile unui sistem/ansamblurile de elemente din fiecare sistem și, pe de altă parte, funcțiile tuturor acestora – complexitatea interdependențelor ce au mereu nevoie de luarea în seamă a altor noi elemente/sisteme (și care sunt și aleatorii) face ca predictibilitatea să fie doar statistică sau în principiu. Ordinea/conformarea sistemelor la aceste reguli devine, în cunoașterea unor asemenea sisteme, doar un parametru statistic sau în principiu. Orice sistem deschis presupune deja coexistența ordinii (conformarea la reguli) și a dezordinii/haosului determinat de elementele noi care provoacă relații (răspunsuri, reacții) noi prin care sistemul se adaptează – pozitiv sau negativ – la elementele noi și la evenimentele noi (adică la apariția acestor elemente dar și a relațiilor cauzate de ele).

După cum știm, însă, cunoașterea științifică are drept rost aplicația ei. Mai mult, din cel puțin a doua jumătate a secolului trecut studiul științific a devenit, în bună măsură, precomandat. Modelele de cauzalitate[2] a fenomenelor în cadrul teoriei sistemelor au avut și au în vedere predictibilitatea existenței și comportamentului fenomenelor atât la nivelul cazului unic – din moment ce elementele (trăsăturile lor cantitative și calitative) se schimbă, se schimbă și interdependențele concrete ce dau caracteristica de caz unic – cât și la nivelul sistemelor cuprinzătoare. Dar aceste modele nu sunt cele mai reușite mereu. Astfel încât a existat și tentația – în esență, exterioară științei – de a născoci noi concepte pentru a abate atenția asupra unor pro forma „noi” sisteme.

 

*

Dar în știință, conceptele sunt făurite dacă, fiind corecte semantic – adică transmițând semnificații în cadrul unei teorii demonstrate/demonstrabile[3]se referă la aspecte noi, neacoperite de vechile concepte ce nu dau seamă (sau nu satisfăcător) de aceste noi aspecte. După cum, nu orice concept ce descrie un fenomen/o caracteristică trebuie să devină numele unui sistem. Legile din fizică, de ex., nu dau „sisteme legice/legifilice”. Iar asta, deoarece realitatea este complexă și nu se reduce numai la comportamente fizice ce „ascultă” de legi care, să nu uităm, sunt constructe mentale realizate după decuparea unor sisteme din această realitate. Mai mult, teoria haosului este teoria sistemelor complexe în care comportamentul sistemelor dinamice include și ordinea/o anumită ordine, deci detectabilitatea repetării relațiilor ca și cum ar fi conforme unor reguli. Altfel spus, fiecare sistem este caracterizat concomitent și de regularitate, repetiție, „ordine” dar și de spontaneitate sau acomodare/reacție la elemente/stimuli noi și neprevăzuți în ordinea veche: și, în fiecare domeniu, fiecare sistem poate fi studiat și în manieră închisă, deci excluzând orice elemente exterioare fragmentului simplificat decupat de cercetător, dar și în manieră deschisă, luând în seamă și integrând noi elemente, relații, aspecte, fenomene, deci evidențiind o cauzalitate în mănunchi și neliniară. După cum, fiecare sistem – sau, aici, mai degrabă fiecare set de elemente luate în seamă de cercetător – poate fi studiat din multe puncte de vedere, deci ca multe sisteme: de ex. sistemul buco-dental poate fi studiat și ca sistem mecanic, și ca sistem chimic, și ca sistem biologic (integrat în organism prin sisteme diferite), deoarece aceste sisteme pe care le ia în seamă și le studiază cercetătorul sunt fațete ale realității; și, desigur, atât sistemul mecanic cât și cel chimic sau biologic implică subsisteme, adică aspecte ordonabile în cadrul sistemului respectiv.

 

*

Și instrumentele epistemice (de ex. conceptele) și concepțiile ontologice – deci imaginea generală a domeniului/sistemului macro specific domeniului – sunt dependente de probleme concrete/ orientate pe probleme[4] și trebuie să fie eficiente, inclusiv prin compararea lor cu alte instrumente și ontologii. Cu alte cuvinte, capacitatea de înțelegere a sistemelor este legată de caracterul concret al sistemelor: noi trebuie să înțelegem sisteme concrete, și nu să edificăm o metafizică speculativă a sistemelor. Chiar dacă înțelegerea sistemelor concrete depinde de concepția ontologică pe care o avem/o alegem[5].

În efortul de a înțelege sisteme concrete, trebuie să se depășească  „pseudoconcretul”[6], adică – așa cum am formulat plecând de la nevoia științei de a ajunge la cauze – lumea fenomenală în aparența cauzalității formale vizibile/în proiecții mentale de fenomene vizibile, ca rezultat al unui praxis fetișizat. Exemplele/empiricul nu țin loc de teorie și nu constituie argumente: numai o teorie este un argument împotriva altei teorii, adică exemplele trebuie integrate și interpretate în cadrul unei teorii. În același timp, pentru înțelegerea sistemelor concrete este absolut superfluă etichetarea: ideea abstractă în locul explicării cauzalității profunde/dincolo de cauzalitatea vizibilă; Hegel a denumit etichetarea drept „abstracție simplă” în care gândesc oamenii  care înlocuiesc căutarea determinațiilor concrete și legarea lor cauzală[7]. Atunci când un autor dă drept model de „armonie” o firmă/organizație ce gestionează întâmplarea într-un sistem simplu de transfer de informație, este evident că el nu are în vedere nici simplitatea nici caracterul închis al acestui sistem, deci nici contradicțiile ce explică sistemele complexe[8]. (Și nici gradele de echilibrare/armonizare a tendințelor dintr-un sistem).

Simplitatea comprehensiunii nu este dată de modele cauzale formale, și în orice caz nu poate fi realizată prin multiplicarea conceptelor ce repetă teorii deja existente.

Referințele bibliografice și evidențierea conceptelor și sistemelor depind nu doar de curiozitate și tehnica de cogniție, ci și de condiționări externe acestei tehnici. Între aceste condiționări se află și dorința de a ocoli abordarea non-conformistă a problemelor/sistemelor complexe: de aici și tendința reducționistă la o teorie simplistă a aparențelor. Ce este o teorie simplistă a aparențelor? Ea are în vedere, cu toată aparenta complexitate, un sistem închis pe care se altoiesc concepte moderne – în sensul de aduse la zi – pentru a gestiona acest sistem separat de sistemele cuprinzătoare[9].

 

*

Așadar, teoriile simpliste ale aparențelor nu privesc științele fundamentale/teoriile fundamentale din fizică, chimie, biologie, ci teoriile aplicative, adică cele care depind nu doar de nivelul cunoașterii ci și de interese și alegeri exterioare. Ca urmare, condiționările externe ale referințelor bibliografice și ale evidențierii conceptelor și sistemelor nu se referă numai la accesul inerent limitat la informația științifică, ci privesc și interesele și alegerile exterioare tehnicii cognitive ca atare: aceste interese și alegeri exterioare sunt ideologice. Mai clar: și creația științifică și oferta cercetătorilor depind de concepția lor despre om, lume și societate, iar această concepție nu este numai rezultatul unor tehnici cognitive neutre ci și al pozițiilor sociale asumate de ei.

Alegerea unei teorii simpliste a aparențelor în locul unei teorii ce chestionează cauzalitatea complexă este însă timp pierdut pentru ceilalți cercetători. Deoarece problema rămâne și energia lor nu este îndreptată spre această chestionare, ci spre analiza teoriei simpliste a aparențelor. Și chiar dacă această teorie simplistă este respinsă, disponibilitatea de a aborda lucrurile altfel este, totuși, erodată.

Și atunci, o dată mai mult, epistemologia este/trebuie să fie critică: nu o simplă informare despre teorii științifice. Iar pentru că această atitudine – așa cum au fost educați intelectualii în general – nu este mereu confortabilă, între criteriile de analiză a teoriilor științifice aplicate nu ar trebui să lipsească cel al consecințelor multiple ale fiecăreia dintre teoriile aplicative. Consecințele privesc și ele sistemele despre care se conturează teoriile aplicative: atât în ceea ce privește funcționarea lor internă/deci sub raportul de sisteme închise, cât și în ceea ce privește sistemele cuprinzătoare. Și, fiind disciplină filosofică, epistemologia nu ar trebui să ocolească un concept esențial în modelul aristotelic al cauzalității: telos. Dar și fără o asemenea alunecare continentală, epistemologia critică poate ajunge la sistemul consecințelor unei teorii aplicative.

 

*

 

Modul în care se evidențiază cauzarea[10] semnalează caracterul închis sau deschis al sistemului cercetat într-un moment. Dar, încă o dată, fiecare sistem este/poate fi privit și analizat și ca sistem închis și ca sistem deschis. În fiecare mod avem și conformarea la reguli – deci predictibilitatea – și necesitatea de a transcende granițele sistemului deoarece există fenomene care nu pot fi înțelese decât din afara sistemului discutat, adică numai prin re-crearea unui nou sistem: a unei noi structuri cu funcțiile aferente, mai interesantă în noul moment. Iar din punctul de vedere al informației legate de sistem, e vorba despre o selecție a informației potrivit tipului de sistem ales și a problemelor (putem folosi oarecum metafora butoiului perforat în partea sa de sus[11] deci reținând informația necesară). Dar încă o dată, întotdeauna cercetătorul știe că există sisteme cuprinzătoare (cu aferenta informație științifică).

 

*

În sfârșit, modernizarea teoriilor științifice depinde de modernizarea mijloacelor tehnologice de colectare și procesare a informației, dar și de tipul de interese cognitive ale cercetătorilor. Rețelele inteligente de transfer de energie electrică presupun nu doar IA, ci și concepția de macro-planning unitar, după cum reducerea mortalității și  a patologiilor depinde nu doar de IT, ci și de concepția despre sănătate ca drept sau ca marfă.

În cadrul relațiilor capitaliste, cunoașterea este productivă (pentru capital)/o muncă producătoare de valoare și plusvaloare, deci subordonată acestor relații. Tipul de interese cognitive ale cercetătorilor se traduce prin intermediul ansamblului de determinări conceptuale și materiale din această societate.

Iar rezultatele/consecințele cunoașterii depășesc coerența și plauzibilitatea dovedită a teoriilor: chiar dacă ideile noi sunt construite, ele vin pe baza interacțiunilor cu lumea[12] și, cu toate instrumentele de computație ce le susțin – și dau teorii coerente – sunt probate în urmările lor, țintite și generale. Managementul organizațiilor și firmelor a beneficiat de calcule sofisticate și de concepte, dar crizele și contradicțiile economice le-au infirmat: sau a fost eficient în mod restrictiv și prin socializarea pierderilor. Folosirea unor concepte din fizică sau născocirea altora noi nu au adus un spor de eficiență a teoriilor din management mai mare decât integrarea unor concepte economice, psihologice și filosofice[13].

De aceea, o problemă ce poate să provoace concepte noi este aceea a relației reciproce știință – societate în perioada actuală. Libertatea cercetării anulează la unii necesitatea restrângerii aplicațiilor fără verificarea lor multiplă. Iar asta multiplică problemele sociale.

 

 II. Teoria prăbușirii civilizației actuale: analiză epistemologică REZUMAT

 

O teorie care îmbină acumularea cunoașterii și, în afara unei critici evidente, auto-critica – ce este, și în știință, și semnul simțului umorului – este teoria prăbușirii civilizației actuale.

Dacă este socotită o simplă teorie catastrofistă,  atunci i se pot menționa antecedentele istorice care sunt de mai multe feluri: teorii mitice și religioase (universaliste), teorii morale, teorii politice (mai degrabă particulariste, dar nu numai), teorii tehnofobe, distopii în ficțiuni sciento- și tehno-centrate.

Dar teoria nu este o simplă manifestare periodică a catastrofismului:  prezentarea  evidențiază tocmai trăsăturile unice și care o diferențiază radical de antecedentele de mai sus.

Teoria nu este o simplă evocare a multiplelor crize ce s-au aglomerat astăzi, ci o evidențiere a caracterului existențial și global a crizei sistemului societate-natură potrivit actualelor relații sociale. Descrierea argumentelor teoriei – în fața concepției tehnofile potrivit căreia expandarea TI și IA va duce la rezolvarea miraculoasă a problemelor mediului, sau pur și simplu le ignoră – provoacă tocmai conceptele esențiale ce dau criteriile asumării unei teorii/unui punct de vedere și ale preluării de către ceilalți a teoriei/punctului de vedere, în dialogul uman: falsificare, plauzibilitate, fals, ignorare, trecere sub tăcere, eficiență acțională, parțial și total.

O dată mai mult, vedem că epistemologia nu este doar o colecție de tipare de cunoaștere pe baza unor intuiții evidente legate de fragmente de situații simple și ușor rezolvabile cel mult punând în ecuație și factori exteriori întâmplării, ci o cercetare a proceselor concrete de cunoaștere legate de probleme și sisteme complexe. Metodele de cunoaștere științifică permit evaluarea teoriei, dar ele nu acționează niciodată în afara influențelor exterioare științei. Aceste influențe exterioare sunt lentilele prin care oamenii ajung să vadă aspectele evidențiate de cercetătorii care au ajuns la concluzia dezmembrării civilizației actuale[14]. De aceea, a pune problema încrederii în știință fără a considera aceste influențe – soldate inclusiv cu susținerea de către unii cercetători a unei practici științifice departe de cerințele acesteia – înseamnă a frustra epistemologia de condițiile cunoașterii.

A privi știința ca sistem deschis încă nu înseamnă nimic. Cunoașterea este – presupoziția este antică – un sistem deschis. Dar știința o fac cercetătorii, încadrați în societate și  în vâltoarea influențelor de valori de tot felul, dar în care cele dominante sunt determinante și pentru viața cercetătorilor și pentru activitatea lor de cercetare. Standardele de științificitate – claritate, demonstrație rațională, probare (experimente, date), verificare, falsificare, validare teoretică și practică, inclusiv comunicarea științei – sunt dependente tocmai de, nu abstractul caracter de sistem deschis al mulțimii de cercetători ci de, caracterul colectiv al muncii de cercetare: deci inclusiv al falsificării și justificării. Acest caracter este cel care asigură,  chiar dacă numai în parte, buna-credință a cercetătorilor în dialogul lor asupra ipotezelor și teoriilor științifice, deci privind argumentele, probele, operațiile de verificare și falsifiere. Iar buna-credință înseamnă aici asumarea deschisă a valorilor de către cercetători, sinceritatea absolută legată de realizarea standardelor de științificitate, adică urmărirea prioritară a acestor standarde independent de valorile asumate și de influențele externe. Această bună-credință este ceea ce Merton a numit dezinteresare/căutare dezinteresată a adevărului în cunoașterea lumii.

Dar dacă sunt întrunite criteriile de consens majoritar al comunității diverse de cercetători în legătură cu o problemă – aici, consecințele distructive pentru civilizația umană și mediul său determinate de ordinea socială globală actuală – atunci a nega această teorie este echivalent cu negarea  expertizei în cunoaștere. Căci teoria este rezultatul experților specializați în diferite domenii și sisteme de probleme[15] – și care, conștienți de limitele pe care le pune specializarea, nu au dat, fiecare, decât rezultatele cercetării în aria specializării; teoria întreagă este doar coroborarea tuturor acestor rezultate specializate.

În sfârșit, este important ca nu doar să se evidențieze punctele de ruptură pe care le prezintă situația actuală a sistemului societate-natură[16], ci și modelul de gândire permis și cerut de știință: gândirea pe termen lung – și nu pe termen scurt, ca în ordinea socială actuală – rațională, critică – deci anticipativăcolectivă și  globală. Numai pe această bază – ce implică macro-planning, inclusiv global – știința și aplicațiile ei extraordinare pot să confrunte problemele sociale și ale mediului, și numai pe această bază se pot controla punctele de ruptură: dar este singura soluție, căci nu există alta[17].

 


[1] Aceasta este și o cauză a folosirii de către filosofia analitică a exemplelor banale din viața de zi cu zi (și a intuițiilor legate de ele).
[2] În maniera tradițională a materiei substanță sau în aceea a teoriei relativității în care „avem numai conexiunea între două evenimente”, Bertrand Russell, The ABC of Relativity (1925), Fourth Edition, Revised by B. Russell, London, Allen & Unwin, 1959, p. 146.
[3] Chiar dacă acea teorie, probată de experiențe, nu explică de ce se comportă lumea în felul descris de ea (ex. mecanica cuantică).
[4] Walter Kofler, “Epistemological and ontological tools for an extended view of a human person as a social being and its environments (I: Considerations about ontological and epistemological options and restrictions)”, Biocosmology – Neo-Aristotelism, Vol. 2, No. 4, 2012, pp. 279-298.
[5] „Trebuie să ne așteptăm ca lumea să fie subordonată legii numai în măsura în care noi o ordonăm cu inteligența noastră”, A. Einstein, „Letter on March 30, 1952”, in A. Einstein, Letters to Solovine, translated by Wade Baskin, with an introduction by Maurice Solovine, New York, Philosophical Library, 1987, pp. 132-133.
[6] Karel Kosik, Dialectics of the Concrete: A Study on Problems of Man and World (1963), Translated from the Czech by Karel Kovanda with James Schmidt, Dordrecht, Boston, D. Reidel Publishing Company, 1976.
[7] G.W.F. Hegel, 'Who thinks abstractly?' [1807-1808], in Walter Kaufmann, Hegel: Texts and Commentary, Garden City, NY, Anchor Books, 1966, pp. 113-118. După G. W.  F. Hegel, 'Wer denkt abstrakt?'  (1807), în Glockner-Ausgabe, Stuttgart, 1930, dar și în G. W. F.  Hegel, Werke in zwanzig Bänden, Frankfurt am Main, Surkamp Verlag, 1970, 2 Band (Jenaer Schriften – 1801-1807), pp. 575-580.
[8] Ca urmare, gândirea de acest tip e cantonată la nivelul fenomenelor vizibile, fără să încerce să penetreze relațiile cauzale care explică nu doar de ce ceea ce este vizibil se prezintă ca și cum ar fi în mod firesc plat și lipsit de probleme mai profunde decât cele vizibile, ci și contradicțiile ce trebuie înțelese dincolo de nivelul fenomenal.
[9] Vezi teoria „chaordică” din managementul firmelor  (deci inclusiv din managementul resurselor umane), care a preluat ideea de coexistență a dezordinii/haosului și ordinii din teoria haosului, pentru a semnala dificultatea de a menține firma stabilă și viabilă cât mai mult timp și pașii necesari pentru asta. Dacă în cartea care a promovat acest nou „concept” – Dee W. Hock, Birth of the Chaordic Age, Berrett-Koehler Publishers, 2000 – modelul firmei care evoluează este firma autorului, Visa International, transfer monetar internațional între bănci, în Frans M. van Eijnatten, Chaordic Systems Thinking: Some Suggestions for a Complexity Framework to Inform a Learning Organization, First International Conference on Performance Measures, Benchmarking and Best Practices in the New Economy, “Business Excellence ‘03”, University of Minho, Guimaraes, Portugal, June 10-13, 2003, pp. 1-35, ResearchGate, se insistă, asumând același „concept”,  asupra caracteristicilor întreprinderii/organizației moderne: conștiință (în sensul de conștientizare a apartenenței la firmă și  a necesității de perfecționare), conectivitate (în sensul de schimbare a întregului, și nu doar a părților din firmă), indeterminare (necesitatea fluidizării și rezilienței, deoarece întreprinderea se confruntă cu necunoscute), disipare (din cauza pierderilor, întreprinderea trebuie să se înnoiască preventiv), emergență (dezvoltarea se realizează prin contribuția colectivă de auto-organizare, auto-referință și auto-transcendență, p. 10, citare exactă).
   Folosirea unor concepte, chiar dacă sunt sugestive, nu este, însă, suficientă pentru succesul întreprinderii/firmei. Mai mult, economia a evidențiat demult existența firmei private într-o piață nesigură și a avansat toate aspectele sugerate de conceptele de mai sus. Iar în Future Services & Societal Systems in Society 5.0, 2016, Center for Research and Development Strategy, Japan Science and Technology Agency, 254 p., nu se amintește deloc de haos sau de „chaordic”, deoarece nu în fluturarea unor concepte stă înnoirea societății, și nu doar a firmeelor.
[10] Vezi Judea Pearl and Dana Mackenzie, The Book of Why: The New Science of Cause and Effect, New York, Basic Books, 2018, unde se face diferența între cauzarea fenomenală și cea  profundă și unde se dau și instrumentele de modelare complexă (metoda grafurilor cauzale) prin care se poate trece de la cauzare fenomenală, bazată pe observarea comportamentului trecut al unui sistem și crearea algoritmurilor bazate pe similaritate și extrapolare (ceea ce există și în programele IT), la  cauzare în procesele de intervenție umană, incluzând experimentele mentale legate de intervenție („ce s-ar întâmpla dacă am face…?”), și la cauzarea în întrebările „contrafactuale”, bazate pe raționamente abductive și generând soluții pentru probleme morale și științifice, ca și pentru IA. Cauzarea nu este doar rezultatul strângerii și selecției datelor ci, mai ales, al ontologiei sau supozițiilor despre funcționarea lumii, adică al asumpțiilor despre procesele generatoare de date.
[11] Walter Kofler, “Epistemological and ontological tools for an extended view of a human person as a social being and its environments (II: The increasing inhomogeneity of the power of science and an ‘Aristotelian’ proposal to cope with)”, Biocosmology – Neo-Aristotelism, Vol. 8, Nos. 3&4, Summer/Autumn 2018, pp. 431-448.
[12] Gordana Dodig-Crnkovic, “Where Do New Ideas Come From? How Do They Emerge? Epistemology as Computation (Information Processing) ”, în Cristian S. Calude (Ed.), Randomness & Complexity from Leibniz to Chaitin, Singapore, World Scientific, 2007, pp. 263-280.
[13] Vezi managementul spațiului și timpului, de ex.
[14] Pentru bibliografia acestei concluzii, vezi Ana Bazac, “The Microenvironment and the Human Space”, Noema, 2019, pp. 95-153.
[15] Ideea încrederii în știință ca rezultat al muncii experților, deși specializați, deci limitați de aria problemelor și competențelor, și la Naomi Oreskes, Why Trust Science?,  Princeton University Press, 2019.  
[16] Yves Cochet, Devant l'effondrement: Essai de collapsologie, Paris, Les Liens qui Libèrent, 2019. De fapt, aceste puncte de ruptură sunt tocmai rezultatul ocolirii raționalității științifice.
[17] Martin Rees, On the Future: Prospects for Humanity, Princeton University Press, 2018.

 

 

- sus -

 

 

ACADEMIA ROMÂNĂ

Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei

          

organizează

 

Simpozionul

Principiile cercetării științifice

și Academia Română ca vector al dezvoltării culturii naționale

 

26 septembrie 2019, orele 15-18

Sala de Consiliu, Academia Română

(Calea Victoriei, 125)

 

Apelul la contribuții: http://noema.crifst.ro/index.php/ro/evenimente?id=104

 

PROGRAM

 

 

Prof. univ. dr. ing. Gheorghe M. ȘTEFAN
m.c. al Academiei Române
DLMFS

 

Cercetarea științifică sub incidența triadei Académia-Corporații-Stat

Dr. Rolanda PREDESCU
DLMFS

 

Cercetarea între dorința de cunoaștere și utilitate: aspecte procedurale

Dr. ing. Dan ȘERBĂNESCU
DLMFS

 

Cercetarea și dezvoltarea tehnologică în fizica și energetica  nucleară – trecut prezent și viitor în cercetare: cu trimiteri la experiențe la nivel național și internațional

Prof. univ. dr. Ana BAZAC
DLMFS

 

Principiile formale ale științei și academia

 

 

* * * 

                                                                                                    

 

Acad. Dan Dascălu (Secția de Știința și Tehnologia Informației)

Reflecții pe marginea tematicii simpozionului

 

Principiile cercetării științifice

și Academia Română ca vector al dezvoltării culturii naționale

26 septembrie 2019, 15-18, Academia Română

 

 ........................................ 

 

Care este raportul între ipoteză și experiment? Ce experiment este necesar și ce experiment e superfluu? Care este rolul calculului? Cum se stabilesc obiectivele cercetării? Sunt ele neschimbate de-a lungul unei cercetări? Dar ipotezele, metodele și experimentele? Deci în ce sens se vorbește de corectarea permanentă a elementelor cercetării? Cum se trece de la ipoteză la teorie? Ce înseamnă verificarea teoriei? Se poate vorbi de o trecere de la cercetarea individuală la aceea colectivă? Există aceleași principii în știință și în tehnologie?

..........................

 

Am citat din provocarea la dialog lansată de organizatorii evenimentului. Întrebările sunt interesante și pentru cercetători, nu numai pentru cei care se ocupă de filozofia științei. Un cercetător dintr-un domeniu sau altul poate urma firul acestor întrebări pentru a dezvolta expuneri interesante,  construite pe exemplificări. Credem însă că răspunsul la întrebările de mai sus depinde de o știință sau alta și generalizările sunt extrem de riscante.--

În cele câteva rânduri care urmează ne vom referi la etica cercetării, urmărind faptul că nu numai cercetătorul individual și grupul de cercetare trebuie să respecte niște principii etice, ci și sistemul cercetării științifice trebuie să faciliteze cercetarea științifică în condiții de etică profesională.

Fără îndoială, o cercetare bazată pe principii etice ar trebui să nu afecteze ființa umană și nici să deterioreze mediul natural. Dar dacă intrăm în detalii, ne împotmolim în subiecte controversate, cum ar fi acela al organismelor modificate genetic. Există și o etică a cercetării, în sensul de a recunoaște paternitatea rezultatelor, a nu plagia. Câți dintre noi însă își pun problema cât de corectă este listarea ca autori ai unui articol de revistă științifică a unor persoane din diverse instituții, care nu au decât o legătură .......... conjuncturală cu obiectul cercetării sau cu ......... adevăratul autor al lucrării.

Să trecem însă la modul în care sistemul de cercetare poate distorsiona lucrurile, aplicând asupra cercetătorului o presiune care nu mai are legătură cu activitatea propriu-zisă de cercetare științifică.

Intermezzo. Cercetarea este (inclusiv pentru cei din instituțiile de profil ale Academiei) o vocație sau o simplă meserie? Desigur, exista cercetători de rând si o elită (10%?), ultimii fiind cu adevărat creatori. Asta se știe de multa vreme....... Indiferent de răspuns, cel care optează pentru o carieră științifică trebuie să progreseze în sistem (promovare) și să își asigure fonduri (competiții pentru proiecte).

Mai întâi, criteriile de promovare. Acestea sunt:


(1) Formale, legate de îndeplinirea unor criterii cantitative. Nu contează decât unde ai publicat și de câte ori ai fost citat. Sigur, o idee geniala, publicata la momentul potrivit îți atrage o recunoaștere măsurată in citări valoroase dar ............... la baza piramidei, unde cercetarea este o simplă meserie prin care îți câștigi existența, lucrurile sunt mult mai prozaice si compromisul este la ordinea zilei.

(2) Diferențiate nejustificat, câteodată exagerat de mult, de pildă de la un domeniu tehnic la altul, după bunul plac al Comisiilor de specialitate din CNATDCU. În aceste comisii găsim și somități care au fost promovate la vremea lor pe criterii mult mai lejere, dar ........


(3) Variabile in timp. Te zbați să acumulezi puncte și în momentul concursului constați sa ai muncit să satisfaci un criteriu care între timp a dispărut.


Doctoratul este foarte important pentru formarea științifică și pentru promovarea în carieră.
Sa luăm un exemplu de activitate în școala doctorala. Dacă ești abilitat să conduci doctorate, ar  trebui sa știi foarte bine ce face si cum gândește doctorandul pe care îl îndrumi. Dar adesea doctorandul (în tehnică) face cercetarea doctorală la fără frecvență, pentru ca este de fapt un angajat la o firmă si nu colaboratorul tău din catedră. Remediu - ești instruit cum sa folosești programe soft antiplagiat, ca să verifici dacă nu cumva doctorandul tău .............  Cum tolerăm în universitățile românești o astfel de aberație?! Oare chiar nu știm cum se face doctoratul la universitățile din țările dezvoltate? Poate ne mai și mirăm de ce absolvenții buni preferă să facă doctoratul în altă parte......

 

...................................



Sistemul competițional pentru câștigarea de proiecte își are si el hibele lui, chiar daca evaluarea este corectă (nu vorbim nici de timpul consumat cu birocrația si nici despre fluctuațiile in politica de finanțare). Iată ce se întâmplă în profunzime.


Goana permanenta după subiecte noi duce la superficialitate, ca si finalizarea proiectului in trei ani (sub durata necesară maturizării unei cercetări). Colegul cu care ai putea colabora nu este un potențial partener, ci un concurent in competiția pentru noi proiecte. Ideile noi nu se enunță, nu se propagă pentru a fi confruntate cu opinia colegilor - ele se ascund pentru ca pot fi folosite in noi propuneri.

Rata de succes in competițiile motivante este foarte scăzuta. O bună parte din proiectele promițătoare sunt puse la sertar sau abandonate......... Cine profita de pe urma acestei munci inutile? Mai mult, în cazul unei instituții de cercetare cum se poate asigura o focalizare pe obiective strategice, de durată, atunci când motivația de bază a cercetătorului câștigarea de proiecte.

Poate că cele de mai sus vi se par inconveniente naturale, inevitabile, pentru obținerea unei finanțări stimulative (care se reflectă și în retribuția individuală, benefic, nu-i așa?), dar pe măsură ce reflectezi asupra a ceea ce se întâmplă în instituțiile cu adevărat performante din lume îți dai seama că finanțarea pe bază de proiecte obținute în diverse competiții nu este suficientă pentru a obține rezultate performante. Din acest punct de vedere  institutele bugetare (cum sunt cele ale Academiei) au avantaje, dar situația este mai dificilă pentru unele institute naționale și pentru colectivele din universități. În rezumat, finanțarea pe bază de proiecte poate fi stimulativă și benefică, dar când, și pentru cine? Un subiect la care trebuie reflectat.


Cele de mai sus reprezintă o digresiune în raport cu tematica simpozionului care va avea loc peste două săptămâni. Mă aștept ca vorbitorii să se refere la principiile științifice, să  le ilustreze prin experiența personală, ignorând probleme prozaice și meschine cum sunt promovarea sau finanțarea.

Le urez succes!

12 septembrie 2019

 

 

* * *

 

 

 

Cercetarea științifică sub incidența triadei Académia-Corporații-Stat

 

Gheorghe M. ȘTEFAN  

 

Académia în ansamblul ei, nu numai Academiile, trebuie să-și reconsidere modul în care-și orientează, finanțează și fructifică cercetarea științifică. Pe cele două maluri ale Atlanticului sunt practicate modele sensibil diferite. Ele au însă în comun faptul că îngrădesc nepermis de mult libertatea instituțiilor și persoanelor implicate în cercetarea științifică. Modelul european este excesiv birocratizat, în timp ce modelul american este opresat de criterii financiare. Dolarii sunt investiți, prin politici de dreapta, în piață, iar resursele financiare ale Europei sunt risipite prin politici de stânga. În ambele situații, opinia académiei se manifestă numai într-un plan secund. Un prim pas, pe calea corectării acestei situații, ar fi reconsiderarea strategiilor académiei astfel încât  să țină cont în primul rând de criterii științifico-tehnice, și mai puțin de modalitățile birocratice sau corporatiste de finanțare. Pentru aceasta, académia va trebui să-și reconsidere poziția în triada Académia-Corporații-Stat. Rolul autorității științifice este, în ultimele decenii, exclus în prea mare măsură din procesul de stabilire și desfășurare a programelor de cercetare. Chiar autoritatea științifică este considerată pe baza unor criterii pur cantitative, birocratice, fapt care perturbă suplimentar procesul de orientare a programelor de cercetare științifică. Se numără și se votează prea mult! Prezentarea este o invitație la declanșarea efortului comun pentru identificarea căilor de reechilibrare a relațiilor în triada Académia-Corporații-Stat dominată prea autoritar peste ocean de corporații iar pe continent de stat.

 

 

* * *

 

 

Cercetarea între dorința de cunoaștere și utilitate: aspecte procedurale

 

Rolanda PREDESCU

 

Capacitatea de a stoca cunoștințe și de a rezolva probleme prin prelucrarea acestora nu mai reprezintă o caracteristică exclusiv umană. Printr-un efort uman intens, și masiv ca volum și durată, această capacitate a devenit un atribut comun calculatoarelor dotate cu inteligență artificială, a căror forță și viteză de prelucrare atinge în prezent cote impresionante, în continuă creștere.

Ceea ce a rămas, cel puțin deocamdată, exclusiv uman,  este dorința de cunoaștere, însoțită de capacitatea de a stabili scopuri și de a identifica sau formula problemele ce trebuie rezolvate pentru atingerea acestora.

 

            În acest sens, putem afirma că cercetarea se bucură de două caracteristici care se pot manifesta fie separat, fie pot interacționa:

  • Cercetarea de tip constatativ, determinată de dorința de cunoaștere a universului existent și care urmărește stabilirea adevărului ultim relativ la acesta. Ca posibil exemplu al acestui tip de cercetare, similar în esență cu abordarea de tip filozofic, ne putem referi la cercetarea individuală a filozofilor antici sau la cercetarea colectivă din mânăstirile și universitățile medievale;
  • Cercetarea de tip creativ/ inovativ/ utilitar, orientată spre îmbogățirea efectivă a universului existent, cu noi elemente componente, funcțiuni sau mijloace de operare. Acest tip de cercetare este orientat spre atingerea unor scopuri și obiective concrete și constă în identificarea, formularea și soluționarea problemelor asociate acestora, prin modelare conceptuală, simulare și experimentare.

 

În acest context, lucrarea face o trecere în revistă a următoarelor aspecte:

 

  1. Principalele etape de evoluție a sistemelor de gândire științifică în epoca modernă: de la revoluția renascentistă în știință (cu referiri la Francis Bacon și Renee Descartes), prin care au fost puse bazele metodelor de investigare științifică cu care se operează și astăzi, la pragmatismul în știință (cu referire la Charles Sanders Peirce) și la abordările curente de tip sistemic privind modul de stabilire a adevărului, respectiv construcția și validarea teoriilor științifice (cu referiri la Thomas Kuhn și Karl Popper);
  2. Principalele coordonate de funcționare ale sistemelor de cercetare actuale: de la instituții specializate, la  dezvoltarea și implementarea unei politici a cercetării și inovării, respectiv:
  • construcția și validarea strategiilor de cercetare și a planurilor de implementare a acestora, respectiv stabilirea obiectivelor prioritare pe domenii și pe tipuri de activități de cercetare, precum și a modului de alocare a resurselor;
  • punerea în aplicare a planurilor de implementare a strategiilor: construcția, implementarea, monitorizarea și evaluarea programelor și proiectelor de cercetare, ținînd cont de tipurile de activități de cercetare implicate;
  • aspecte de internaționalizare a cercetării.

 

* * *

 

Cercetarea și dezvoltarea tehnologică în fizica și energetica nucleară – trecut prezent și viitor în cercetare: cu trimiteri la experiențe la nivel național și internațional

 

Dan ȘERBĂNESCU

 

Au trecut aproape un secol și jumătate de cercetări în fizica atomică și apoi cea nucleară și opt decenii de la descoperirea energiei atomice generate de fisiunea nucleară. De puțin peste jumatate de secol omenirea utilizează această energie și in scopuri pașnice (după debutul războinic al utilizării sale) în cadrul unor sisteme sofisticate de dezvoltare de tehnologii energetice .

Istoric pare o perioadă scurtă, dar ea urmează unei perioade de evoluție a cercetării știintifice inițiate cu peste cinci secole în urmă de părinții cercetării științifice moderne, axate în mare măsură pe inovațiile și teoriile în fizică și matematică mai ales, cum au fost Galileo Galilei, Isaac Newton sau René Descartes.

În prezent fizica și enegetica nucleară sunt la o răscruce mai ales metodologică. Dileme fundamentale ale rolului experimentului și teoriei, ale interfeței și interferenței dintre știință și tehnologie, ale rolului instituțiilor și opiniilor comunității în domeniu revin și provoacă noi dezbateri. Din dezbatere nu lipsesc subiecte referitoare la interfața dintre cercetarea si tehnologia națională și cea internațională, la rolul omului de știință și al inginerulu, iar aceste dezbateri nu ne ocolesc nici pe noi, într-un timp când bulversarea societății transformă dezbaterea in momente de decizie importante pentru comunități întregi pe termen lung și foarte lung.

Din această perspectivă, în comunicare ne referim la realizări tehnice și științifice în aceste domenii, dar și la aspecte legate de

  • Componentele principale ale sistemelor care produc rezultate in fizica și energetica nucleară, cu evaluarea epistemologică a acestor rezultate și analiza eșecurilor
  • Criteriile principale de evaluare a rezultatelor, cu refeririri la sincronia și diacronia evoluției fizicii și ingineriei naționale și internaționale (prin interferența dintre civilizații și culturi diferite), inclusiv sincronia și diacronia proceselor definirii adevărului științific și tehnic și rolul instituțiilor și comunităților tehnico științifice în domeniul nuclear.
  • Limite ale dezvoltării fizicii și energeticii (interne / naționale și internaționale)
  • Efectul interferențelor altor științe și tehnologii, cum ar fi matematica, chimia și tehnologia informatică, cu problematici precum analiza contribuției matematicii, chimiei la realizările fizicii în țara noastră
  • Situația actuală și perspective.

Analiza e(in?)voluției fizicii și energeticii  este privită și din prisma duratei pentru care se face.

Despre viitorul cercetării in domeniul nuclear ne vom opri la ceea ce considerăm ca previzibil referitor la viitorul cercetării, în ceea ce privește:

  • Obiectivele
  • Metode
    • Raportul între ipoteză și experiment – Caracterul necesar și/sau superfluu și/sau total aleatoriu al experimentului și rolul său
    • Rolul școlilor care produc metodologii digitale și de realitate virtuală de calcul și simulare
    • Dinamica triadei “Ipoteză, metodă și experiment” a cercetării, cu evidențierea unor momente cum ar fi:
      • Procesul de trecere de la ipoteză la teorie
      • Verificarea teoriei și interpretarea accidentelor/eșecurilor
    • Trecerea de la cercetarea individuală la aceea colectivă
    • Diferente de principii in stiinta si tehnologie
    • Rolul instituțiilor (de ex. al Academiei) în cercetarea științifică și realizarea tehnică, cu reliefarea specificului național.  

 

Link-ul la prezentarea sub formă de PDF:

(PDF) Academia Romana Comitetul Român de Istoria si Filsofia Ştiinţei şi Tehnicii (CRIFST) Cu trimiteri la experiențe la nivel național și internațional

 

 

* * *

 

Principiile formale ale științei și academia

 

Ana Bazac

 

Principiile formale rezultă – așa ca și în cazul științei – din logica internă a unui sistem: concret, aici, din logica internă a științei.  Ele nu sunt prescripții morale, nu sunt “etică”.

Dacă înțelegem că știința este activitatea de cunoaștere întemeiată și multiplu și complex verificată, atunci sunt ușor de înțeles și standardele epistemice și cele comportamental-organizaționale ale științei. Și, cum vom vedea, nici măcar aceste din urmă standarde nu sunt exterioare logicii științei.

Este foarte important să reținem că, deși nu există „știință”, ci științe – care au propriile obiecte științifice și metode de demonstrare și verificare –, totuși toate implică standardele generale (menționate mai sus): care ne permit să evaluăm și cât de întemeiate sunt teoriile din diferitele științe. Aceste standarde, deci, sunt criterii de departajare și verificare a acestor teorii. Astfel, ele sunt universale și ne permit să vorbim de știință (versus non-știință).  

Standardele epistemice ale științei se referă la trăsăturile acestei activități/la acele trăsături ale acestei activități care permit  tocmai îndeplinirea rostului științei: cunoașterea întemeiată a lumii.  Altfel spus, fără aceste trăsături – deci fără ca știința să-și pună sub semnul întrebării ipotezele, să le demonstreze și să le verifice, inclusiv prin confruntarea cu teorii nelegate de problema pusă de un demers științific sau altul  – nu există știință ca atare. Ci speculații, mai mult sau mai puțin bazate pe fapte și fenomene. (Iar dacă s-au amintit speculațiile, atunci putem să avansăm două concluzii provocatoare: 1. că există o discontinuitate metodologică între știință și religie – care nu se îndoiește de prezumțiile sale – și 2. că filosofia este și ea un demers științific, chiar dacă nu folosește instrumentele științei; adică filosofia care nu este simplă speculație își pune sub semnul întrebării premisele și le demonstrează în mod rațional; după cum, o asemenea filosofie raționalistă se bazează neapărat pe știință, adică este mereu în consonanță cu cea mai nouă știință).

Standardele epistemice sunt, desigur, legate de trăsăturile de mai sus și ele vor fi creionate în simpozion. Ele implică și acele standarde comportamental-organizaționale: adică logica internă a standardelor epistemice presupune aceste standarde, le include și le pretinde. Este vorba de confirmarea teoriilor științifice, aspect esențial, nu doar post, al evidențierii și a coerenței interne  și a corespondenței cu existența, iar acea confruntare amintită mai sus ține nu doar de standardele epistemice, ci și de cele comportamental-organizaționale: dacă teoriile trebuie verificate de comunitatea cercetătorilor din domeniu, atunci accesul la informația științifică este subînțeles; iar dacă ansamblul teoriilor trebuie verificat de către cercetători, atunci îndeplinirea tuturor pașilor din mecanismul științei trebuie să fie absolut liberă. Ca urmare, oricât de intenționat restrânsă  este această schiță a intenției desfășurate abia în prezentare, este deja clar că standardele comportamental-organizaționale sunt cerințe interne ale realizării standardelor epistemice.

Aceste două tipuri de standarde – interne mecanismului științei – sunt acum puse față în față cu o instituție concretă legată de susținerea științei: academia, reprezentând și coordonând știința. Ca urmare, este evidențiată calitatea academiei de a fi instituție socială și, concret, încadrată în relațiile de putere. A vorbi despre o instituție doar ca „socială”, fără a preciza și caracterul său controlat politic e superficial (deci neștiințific). Dar relațiile de putere sunt contradictorii si sunt terenul luptelor de interese. Aceste aspecte se manifestă și în funcțiile academiei față de știință.  Mergem dincolo de exemplele concrete, căci important este să vedem că nu condiționările politice sunt cele care dau valoarea de adevăr a științei, ci tocmai principiile ei formale.