ACADEMIA ROMÂNĂ

 

Comitetul Român de Istorie și Filosofie a Științei și Tehnicii

Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei

 

Programul

simpozionului

Dialogul știință-religie/religie-știință

 

28 septembrie 2017, orele 14-18

Sala de Consiliu, Academia Română

 

Aplelul la contributii

 

 

Dr. ing. Gorun Manolescu –

DLMFS

       Însemnări despre Sacralitate. Comentarii la mistică, religie, filosofie, artă şi ştiinţă în context teleologic

 

Dr. mat. Dan D. Farcaș –

DLMFS

                                                Câteva preliminarii pentru un dialog știință-religie

 

Conf. univ. dr. mat. Cătălin Ioniță –

DLMFS

                                                                  Coordonatele dialogului ştiinţă – religie

 

Chim. fiz.; mat. Cristian Andreescu –

Centrul pentru Studii Complexe

                                                                          Despre posibilitatea dialogului între știință și religie

 

Dr. ing. Cristina-Maria Dabu –

DIS

                             Știinţă  și Religie – două domenii profund întrepătrunse în Ortodoxie

 

Dr. mat. Sorin Baiculescu –

DLMFS

Preocupări actuale în “Pontifical Academy of Sciences” şi “Vatican Observatory” pentru înţelegerea de către religia creştină a unor probleme conexe aparţinând cunoaşterii ştiinţifice

Dr. fiz. Dan Șerbănescu –

DLMFS

                                          Unele considerente despre modelele din fizică și gândirea mitică

 

 

Prof. univ. dr. (filos.) Ana Bazac –

DLMFS

Perspectivă epistemologică asupra dialogului știință-religie:

criterii/metode de abordare a realității, asumate de religie și de știință

 

 

 

***

 

Johann  Wolfgang von Goethe, Dumnezeescul (1783)

(Traducere de dr. Dan M. Psatta, 2013)

 

                                  Nobil să fie omul,

                                  Generos şi bun!

                                  Căci asta numai

                                  Îl deosebeşte

                                  De toate fiinţele

                                  Pe care le cunoaştem.

 

                                  Slavă acelei înalte

                                  Necunoscute făpturi,

                                  Pe care o bănuim

                                  Asemenea omului.

                                  Exemplul ei ni-l învaţă

                                  Toate scripturile. 

 

                                 Căci nesimţitoare

                                 Rămâne natura:

                                 Soarele îi luminează

                                 Egal pe cei răi şi cei buni ;

                                 Şi pentru drepţi şi pentru păcătoşi

                                 Sclipesc luna şi stelele.

 

                                Furtuna şi viiturile,

                                Trăznetul şi grindina,

                                Vuiesc în jurul nostru,

                                Şi îl apucă,

                                Ducându-l cu ele 

                                Pe oricare om.

 

                               Chiar şi fericirea

                               Cade în mulţime:

                               Când pe copilul buclat,

                               Şi nevinovat,

                               Când pe creştetul pleşuv

                               Al păcătosului. 

 

                               Acele veşnice, mari,

                               Legi riguroase

                               Dictează  cum,

                               Fiinţelor terrei,

                               Ciclul să-şi termine.

 

                              Omul singur

                              A reuşit imposibilul:

                              El discerne,

                              Alege şi judecă;

                              El poate clipei

                              Să îi dea durată.

 

                              El singur poate

                              A răsplăti binele,

                              Răul să-l pedepsească;

                              Să vindece, salveze;

                             Toate nebuniile, extravaganţele

                              Să împletească.

 

                              Şi îl slăveşte

                              Pe Nemuritor

                              Ca pe un om,

                              Ce face în mare

                              Tot ceea ce face el,

                              Sau poate face, în mic.  

 

                              Omul nobil

                              Generos şi bun fie!

                              Neobosit el va crea

                              Ceea ce este necesar şi drept;

                              Fie el icoana

                              Acelei fiinţe sperate. 

 

***

 

 

REZUMATE

 

Însemnări despre Sacralitate. Comentarii la mistică, religie, filosofie, artă şi ştiinţă în context teleologic

 

Gorun Manolescu

 

“Mulţi oameni din toate straturile sociale afirmă că mintea lor le spune că există ceva, au sentimentul că există ceva, ei cred că există ceva, un ceva care ar fi pentru unii o realitate aparte cu care mintea lor are contact, pentru alţii fiind divinitatea sau ceva plin de mister...”[1].

Acest “ceva” ar putea fi interpretat drept un sentiment al sacrului[2]. Ideea de  ”sentiment al sacrului” este mult mai generală decât cele de sentiment „mistic”, ”religios”, ”filosofic”, ”ştiinţific”, ”artistic” (nu le voi defini, nu este scopul acestei expuneri, ele pot fi înţelese uşor printr-o intuiţie comună) deoarece ea le subîntinde pe toate acestea care au apărut, istoric, ulterior.

Sentimentul sacrului, la început nediferenţiat, a apărut odată cu trecerea de la omul neanderthalian la homo sapiens. Volumul creierului s-a dublat. A apărut neocortexul cu emisfere specializate: stânga şi dreapta. Au apărut figurile din peşterile rupestre. Morţii au fost îngropaţi cu flori, obiecte de podoabă, mâncare[3].

Există o distincţie netă între „mistic” şi „religios”. Misticul – revelabilitate: ceva „plin de mister”  la care se ia parte printr-o co-muniune aparte, inexprimabilă. (Într-un fel, această „com-uniune” ar însemna părăsirea unităţii proprii pentru a pătrunde în unitatea fundamentală devenind una cu ea. O asemenea com-uniune nu poate fi exprimată decât prin sugestie metaforică).  Religiosul – revelaţie: în cazul oricărei religii constituite se petrece, la apariţia ei, acceptarea unei revelaţii a unei persoane întemeietoare. O astfel de revelaţie nu este nimic altceva decât o delimitate drastică din polisemantismul infinit al Transcendentului Absolut/Misticului a unei Divinităţi specifice şi a unei doctrine asociate, în acord cu aşteptările spirituale,  ajunse într-un stadiu critic, ale unei anumite  comunităţii culturale/subiect colectiv (eventual caracterizat printr-o matrice stilistică).

Intrarea însă, pe de altă parte,  în co-muniune cu  „religiosul” şi nu doar practicarea sa, fără a se pune întrebări în privinţa unei teleologii pentru că o asemenea teleologie este subînţeleasă intuitiv tocmai printr-o asemenea co-muniune, conduce, prin căi specifice fiecărui context cultural/religios, la „mistic” care devine astfel independent de orice astfel de context  (este firesc şi mult mai uşor să depăşeşti „religiosul” în care te-ai născut şi format pentru a ajunge la mistic, decât să faci acest lucru direct).  Cum, tot aşa, şi sentimentul ştiinţific, devine universal când este exprimat printr-un insight evrika care relevă un alt fel de co-muniune cu o altă sacralitate a misterului în sensul că, faţă de mistic, se pune şi problema  exprimării şi verificării (prin experiment obiectiv, extern) a unei teleologii bazându-se pe o cauzalitate strictă [newtoniană] sau relaxată [cuantică] şi care, în final, să realizeze o selecţie naturală extinsă

Sentimentele: „religios”, „filosofic”, „artistic” sunt intercorelate şi specifice unei culturi. Se mai poate spune şi că un context cultural este o funcţie de triada [R (religie, incluzând şi miticul), F (filozofie), A (artă)].  

Sentimentele: „mistic” şi „ştiinţific” par a fi, fiecare în mod specific (prin modul în care se înţelege „co-muniunea” în privinţa misticului şi, respectiv, ştiinţificului), independente de o anumită cultură.

Dacă în ceea ce priveşte ştiinţificul lucrurile sunt indiscutabile, pare mai puţin evident a afirma un fel de universalitate a misticului. Însă,  printr-o  privire  atentă asupra abordării în stilul filosofiei analitice a lui John Hick[4], se poate observa cum acesta argumentează convingător o asemenea universalitate. Conex, misticii aparţinând unui anumite religii sunt, oarecum, marginalizaţi pentru că pot deveni periculoşi pentru religia respectivă, instituţionalizată. Şi exemplele sunt nenumărate.

Întrebarea nu este dacă între diversele religii există, sau nu, o esenţă mistică (eideos mistic) comună (comun)[5] pentru că aşa cum arată Hick, ea/el există. Ci întrebarea, într-adevăr relevantă, este dacă între scopul teleologiei mistice şi cel al unei teleologii ştiinţifice există, sau nu, vreo congruenţă (şi nu comensurabilitate, pentru că acest termen sugerează cantitativul şi nu calitativul)? Şi la această întrebare răspund pozitiv:  fizica cuantică[6], Husserl[7], Bohm[8] Noica[9], Drăgănescu[10] şi mulţi alţii. Şi anume, prin Conştiinţa Fundamentală (Universală) care permite omului, prin intermediul ştiinţificului, pentru că acesta ne interesează în mod deosebit (dar nu pot fi excluse filosofia sau arta), să devină creator şi deci partener cu Divinitate, dar numai în anumite condiţii fixate de o asemenea Conştiinţă.

            Fizica cuantică. Dubla problemă a pisicii (Schrodinger). În 1967 Eugene Wigner arată că nu poţi separa observatorul de obiectul observat. Astfel încât şi observatorul poate, la un moment dat să fie mort sau viu. Cine îl observă? [Deikman I=Awareness[11]] -> există o nouă funcţie de undă (Schrdinger) care include atât observatorul cât şi pisica. Ca să te asiguri că observatorul prim este viu, e nevoie de alt observator („prietenul lui Wigner”) care să colapseze unda pentru a determina viabilitatea primului observator. Dar de unde ştim că al doilea observator este viu? Este acum nevoie de un al treilea observator ş. a. m. d. Întrucât este nevoie de un număr infinit de observatori ca, prin colapsarea succesivă de unde, să fim siguri că sunt vii, avem nevoie de o „conştiinţă cosmică”. Şi  Wigner a conchis: „Nu a fost posibil să formulăm legile (teoriei cuantice) într-o manieră pe deplin coerentă fără să facem apel la conştiinţă”[12].

            Husserl[13]. Propune două toposuri reale: al naturalului şi al transcendentalului Naturalul – staţio-temporalitate  cu întindere spaţială în trei dimensiuni şi timp cu durată. Transcendentalul – spaţio-temporalitate neprecizată dar diferită de cea a naturalului.

            Toposul naturalului: este caracterizat de o intenţionalitate a cărei teleologie  se bazează pe o cauzalitate strict (newtonian) sau relaxat (cuantic) pentru a se realiza în final o  selecţie naturală extinsă dincolo de biologic, eventual de obţinerea celei mai bune lumi dintre toate lumile posibile. În acest cadru fiecare lucru din natural, în contrapartidă şi ca reacţie, tinzând să-şi păstreze identitatea pentru a se perpetua specia, fie şi numai prin urmaşi.

            Toposul transcendentalului: caracterizat de o intenţionalitate de gen fiinţare (fiecare lucru din natural are „viaţă” dată de Conştiinţa pură transcendentală/Egoul pur transcendental – atitudine panpsihistă - şi orce astfel de lucru căutând să supravieţuiască).

            Proces noematic: Noesis - procesul percepţiei , Noema  - obiectul de perceput . Există percepţie în natural şi percepţie în transcendental. Percepţia unui lucru din natural este relativă (lucrul poate fi privit din diverse perspective, apar zgomote care „adumbresc” percepţia, pot fi percepute lucruri iluzorii, pot fi percepute amintiri ale unor lucruri percepute anterior, etc., dar toate conduc la o identitate a lucrului perceput). Percepţia în transcendental a fiinţării unui lucru din natural este absolută, indubitabilă. Consecinţă: o percepţie în transcendental garantează existenţa în natural a lucrului. Fiinţarea unui lucru poate fi potenţială sau manifestă. Lucrul respectiv există manifest în natural sau este posibil să existe (potenţialitate): „Noema unui copac [fiinţarea sa] există chiar dacă copacul a ars”[14] (Husserl). Prin urmare, Conştiinţa pură transcendentală, prin acordarea de viaţă (fiinţare) lucrurilor din natural, va exclude din cunoaşterea de către om a naturalului, existenţa lucrurilor iluzorii  şi va garanta numai cunoaşterea  lucrurilor cărora ea le-a dat viaţă (fiinţare), inclusiv a celor pentru care fiinţarea este doar potenţială, asigurând astfel creativitatea Omului în descoperirea de lucruri noi, existente de facto sau numai potenţial; creativitate care, în acest sens, este ferită de iluzoriu (consecinţă: cunoaşterea iluzorie este patologică fiind interzisă de Conştiinia pură transcendentală) .

            David Bhom[15]. Vorbeşte despre integralitate/plenitudine care se manifestă în subcuantic şi pe care o asimilează cu conştiinţa universală. Această plenitudine este pusă în evidenţă indirect prin nonlocalizarea de la nivelul cuantic. Nonlocalizare care spune că două particule elementare care au interacţionat vre-o dată, ulterior orice acţiune asupra uneia dintre ele se simte simultan asupra celeilalte deşi una dintre ele se află, de exemplu, pe pământ şi alta într-o altă galaxie. Nonlocalizare verificată experimental de Aspect. Tot aici se poate aminti despre Reţeaua Indra[16] (Budism): o reţea infinit-dimensională în continuă transformare, fiind alcătuită din pietre preţioase corelate, fiecare piatră oglindindu-le pe toate celelalte, oglindindu-se în ea însăşi,  în fiecare dintre ele şi în întreg.

            În fine, Mihai Drăgănescu[17], introducând termenul de conştiinţă fundamentală, aflată undeva în profunzimile lumii materiale dar nu neapărat de natură materială, aşa cum e cunoscută o astfel de natură de la Aristotel citire, dă posibilitate Omului să participe la creaţie dar numai în măsura în care se încadrează într-o teleologie impusă de această conştiinţă. De asemenea, Drăgănescu, preia plenitudinea lui Bohm  impusă de o asemenea conştiinţă printr-o mereologie (încadrarea firească a părţilor în întreg) care însă o depăşeşte pe cea sistemică în sensul că nu numai faptul că întregul depăşeşte suma părţilor, dar el, ca gestalt arhitectural include şi aspectele estetice şi subiectivitatea benefică, constructivă a Omului atunci când el, intuitiv, se încadrează în teleologia conştiinţei fundamentale. Abordare similară cu Devenirea într fiinţă a lui Noica[18], dar diferită de Cenzura transcendentă a lui Blaga care presupune că Omului i se refuză, de către Marele Anonim, posibilitatea de a utiliza diferenţialele nucleare[19].

 

 

 

[1] Mihai Drăgănescu, Tensiunea filosofică şi sentimental cosmic, Bucureşti : Editura Academiei Române, 1991

[2] Mihai Drăgănescu, Societatea conştiinţei, Bucureşti: ICIA, 2007

[3] J. Wentzel Van Huyssteen, Cinguri pe lume? Unitatea omului în ştiinţă şi teologie, Bucureşti : Curtea Veche, 2015

[4] John Hick, Noua frontier a religiei şi ştiinţei, Bucureşti: Herald, 2012

[5] J. Wentzel van Huyssteen, Op. Cit.

[6] Michio Kaku, The Future of the Mind: The Scientific Quest to Understand, Enhance, and Empower the Mind, © Michio Kaku, 2014

[7] E. Husserl, Idei privitoare la o fenomenologie pură şi la o filosofie fenomenologică I, Bucureşti: Humanitas, 2011

[8] David Bohm, Plenitudinea lumii şi ordinea ei, Bucureşti: Humanitas, 1995

[9] Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă, Bucureşti : Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981

[10] Mihai Drăgănescu, Societatea conştiinţei, Bucureşti: ICIA, 2007

[11] A. Deikman, ”I=Awareness”, Journal of Consciousness Studies, 3 (4), pp. 350-6.

[12] Apud, Kaku, p. 595.

[13] Husserl, Op. cit.

[14] Husserl, Op. cit., §89., Dermot Moran and Joseph Cohen, The Husserl Dictionary, Bloomsbury Academic & Professional, 2012, John J. Drummond, Historical Dicţionary of  Husserl’s philosophy, [online, https://bibliotecadafilo.files.wordpress.com/2013/10/drummond-john-j-historical-dictionary-of-husserl.pdf] [8 Aug. 2017]

[15] D. Bohm, Op. cit.

[17] M. Drăgănescu, Op. cit.

[18] C. Noica, Devenirea întru fiinţă, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981

[19] Lucian Blaga, Diferenţialele Divine, Bucureşti: Humanitas, 2015

Bibliografie selectivă

 

[1].Bohm David, Plenitudinea lumii şi ordinea ei, Bucureşti: Humanitas, 1995

[2]. Blaga Lucian, Diferenţialele Divine, Bucureşti: Humanitas, 2015

[3]. Deikman Arthur, ”I=Awareness”, Journal of Consciousness Studies, 3 (4), pp. 350-6.

[4].Drummond J. John , Historical Dicţionary of  Husserl’s philosophy, [online, https://bibliotecadafilo.files.wordpress.com/2013/10/drummond-john-j-historical-dictionary-of-husserl.pdf] [8 Aug. 2017]

[5].Hick John, Noua frontier a religiei şi ştiinţei, Bucureşti: Herald, 2012

[6].Husserl Edmund, Idei privitoare la o fenomenologie pură şi la o filosofie fenomenologică I, Bucureşti: Humanitas, 2011

[7].Drăgănescu Mihai, Tensiunea filosofică şi sentimental cosmic, Bucureşti : Editura Academiei Române, 1991

[8].Drăgănescu Mihai, Societatea conştiinţei, Bucureşti: ICIA, 2007

[9].Kaku Michio, The Future of the Mind: The Scientific Quest to Understand, Enhance, and Empower the Mind, © Michio Kaku, 2014

[10].Moran Dermot and Joseph Cohen, The Husserl Dictionary, Bloomsbury Academic & Professional, 2012

[11].Noica Constantin, Devenirea întru fiinţă, Bucureşti : Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981

[12].Wentzel Van Huyssteen J., Singuri pe lume? Unitatea omului în ştiinţă şi teologie, Bucureşti : Curtea Veche, 2015

[13]. ***, Indra Net, [online http://awakeningtoreality.blogspot.ro/2009/04/net-of-indra.html] [8 Aug. 2017]

 

 

Câteva preliminarii pentru un dialog știință-religie

Dan D. Farcaș

Realitatea este investigată de: ştiinţă, religie, folclor, paranormal, ufologie ş.a.m.d. Fiecare dintre ele foloseşte abordări foarte diferite, ajungând la concluzii foarte diferite, care sunt adesea absolutizate, negând legitimitatea metodelor utilizate de ceilalţi. Aceasta produce, la ora actuală, blocaje în avansul cunoaşterii. Împărţirea realităţii în două, între ştiinţă şi religie, cu eliminarea celorlalte abordări, este un paliativ incorect, întrucât toate fenomenele din jurul nostru se întrepătrund, sugerând că există doar o singură realitate. Singura şansă de progres în cunoaştere stă în dialog, dar, dacă fiecare parte îşi menţine ferm propriul punct de vedere, dialogul riscă să rămână o formalitate lipsită de finalitate. Comunicarea încearcă să sugereze câteva căi pentru deblocarea situaţiei.

 

 

Coordonatele dialogului ştiinţă – religie

 

Cătălin Ioniță

 

Ne propunem identificarea exhaustivă a coordonatelor dialogului ştiinţă-religie. Dialogul, ca atare, îl vom identifica prin cele şase categorii ale dialogicului şi, corespondentele lor, cele şase categorii ale dialogicităţii. Identificarea acestor categorii ca ansamblu unitar, corespondenţa lor şi specificul lor de nuanţă existenţial-ontologică, aparţin lui Gheorghe Doca.

             Prin coordonate înţelegem acele împrejurări şi contexte care determină, indiferent de epocă şi forma mentis corespunzătoare unei epoci sau unui secol, dialogul ştiinţă - religie. Împlinirea scopului cercetării anunţate, conduce, evident, la stabilirea naturii (şi esenţei) a ceea nu numai că se numeşte îndeobşte dialogul ştiinţă-religie, cât la ceea ce este el în sine prin deschiderile şi închiderile sale. Concluzia rezultantă a cercetării: dialogul ştiinţă-religie este o constantă (un invariant) al raportului întreg om-realitate_şi_realitate-om. Demonstraţia concluziei se construieşte pas cu pas prin analiza câtorva cazuri notorii documentate şi consemnate. În aceste situaţii dialogul ştiinţă -religie s-a actualizat deplin.

            Studiile de caz abordate: (i) prefaţa lui Copernic la al său tratat, (ii) dialogul Galileo - Maffeo Barberini (ulterior Papa Urban al VIII-lea, (iii) dialogul Gassendi-Merssene asupra (im)posibilităţilor ştiinţei (matematicii) în speţa teologică, (iv) universalitatea legilor mecanicii (D’Alembert în prefaţa la al său tratat de dinamică), (v) dialogul evoluţionism - creaţionism pornind de la investigaţia ştiinţifică întreprinsă de Darwin în Originea speciilor, (vi) dialogul Lucian Blaga - Părintele Stăniloae asupra definiţiei religiei (poziţiile lor, vom arăta, realizează în ascultător actualizarea deplină a celei de-a şasea categorii a dialogicului -întoarcerea îmbogăţită la sine), (vii) Nicolae Bălcescu: prima secţiune din Românii supt Mihai Voievod Viteazul; (viii) mesajul Papei Ioan Paul al II-lea ([1], 1988) şi discursul de întronizare al Patriarhului Daniel.

             Parcurgerea acestor cazuri -şi nu sunt singurele- arată: (A) dialogul ştiinţă-religie traversează întreaga istorie (şi preistorie) a omului (inclusiv pe plan societal); (B) dialogul ştiinţă-religie nu se reduce la simplă speculaţie, la sofisme, la aforisme, nici la retorică, nici la a fi determinat doar de cercetarea logică (la Hegel, definiţia logicii este modificată - vedem acum - şi spre a putea cuprinde a şasea categorie a dialogicului prezentă în dialogul ştiinţă-religie); (C) coordonatele căutate sunt modurile prin care raportul întreg om-realitate_şi_realitate-om, ca invariant, se manifestă ne-accidental.

            Când raportul om-realitate primează, ştiinţa întreabă şi omul cercetează. Când raportul realitate-om primează, teologul (teologia) întreabă şi omul se cercetează pe sine. Sub două forme, doar aparent diferite, prin cele două faţete ale raportului întreg, omul se predă (se lasă pătruns de lumina) adevărului absolut. Cunoaşterea mijlocită şi nemijlocită din opuşi aparent inseparabili produc o armonie. Conceptul de transdisciplinaritate (Basarab Nicolescu) devine revelatoriu instrument în dialogul ştiinţă-religie. Coordonata fundamentală într-o întrebare stă:

            Totuşi, adevărul absolut care este? şi cum se manifestă el?

            Dialogul ştiinţă-religie, necesar, îşi (re)începe desfăşurarea-înfăşurătoare sub momentele celor şase categorii ale dialogicului. Practic şi pragmatic, prin coordonatele sale, acest dialog conduce la o împlinire <Să simţi adevărat, să ştii frumos, să voieşti just. Acesta-i omul întreg. În orice clipă.> (Petre Ţuţea). 

 

 [1] Brain Research And The Mind-Body Problem: Epistemological and Methaphysical Issues, Proceedings of a Round Table Discussion held at the Pontifical Academy of Science on 25 October 1988, editor Giuseppe Del Re, Pontificia Academia Scientiarum Ex Aedibus Academicis In Civitate Vaticana 1999.

 

 

 

 

Despre posibilitatea dialogului între știință și religie

 

Cristian Andreescu

 

Pentru omul de știință credincios, acest dialog este ceva natural. De aceea este mai interesant de explorat ce căi de comunicare ar putea exista între omul de știință ateu și acela pentru care credința este un mod de viață.

Dacă se va găsi un mod de comunicare între aceste două tipuri umane, se va putea extinde această comunicare la un dialog între instituții.

Comunicarea constată existența a mai multor tipuri de atei, de asemenea, a mai multor tipuri de credincioși, apoi urmărește compatibilitatea între ele, cu scopul de a stabili care sunt căile posibile de comunicare.

În continuare, se urmăresc atributele cele mai generale ale materiei și ale Ființei Supreme, așa cum sunt ele  concepute de fiecare categorie de gânditori în parte.

Apoi se urmărește diferența de atitudine în fața necunoscutului pe care o manifestă cele două tipologii, inclusiv luarea în seamă a vieții interioare profunde, subiective și căutarea unor criterii de obiectivitate în cadrul acestor trăiri.

Se iau în considerare stările de gândire/trăire în care luciditatea și trăirea emoțională intensă nu pot fi despărțite, luate separat și care nu pot fi separate nici de atitudinea celui căruia i se ”întâmplă” trăirea.

Se face o paralelă între legile obiective ale gândirii logice și stările subiective în care se poate constata respectarea ori încălcarea lor. Paralela se extinde între gândirea umană obiectivată și ”gândirea” probată de ”inteligența materiei”.

Se reia ideea extinderii principiului cauzalității la principiul tandemului cauzalitate/finalitate.

Se trece la aplicarea considerațiilor teoretice prin exemplificarea lor în cazul rugăciunii Tatăl Nostru.

Ca pregătire pentru această exemplificare se mai face apel la principiul nivelurilor de realitate al lui Basarab Nicolescu și se introduce un principiu suplimentar, cel al nivelurilor de abstracțiune.

După parcurgerea textului rugăciunii cu ajutorul unor comentarii detaliate ale semanticii stratificate a acestuia, se trag concluzii asupra posibilității extinderii corespondențelor constatate la nivelul dialogului instituțional. 

 

 

 

Știinţă  și Religie – două domenii profund întrepătrunse în Ortodoxie

 

Cristina-Maria Dabu

 

Deşi se discută mult pe tema <<dialogului >> şi a <<necesităţii dialogului>> dintre ştiinţă şi religie, ca modalitate de <<apropiere>> între cele două domenii, ca şi cum cele două domenii ar fi total desprinse unul de celălalt, şi omul ar fi cel care ar trebui sa facă legătura între ele, în realitate ştiinţa şi religia sunt două domenii profund întrepătrunse, legăturile dintre ele fiind extrem de subtile.

Cand vorbim despre această profundă întrepătrundere, trebuie făcută însă o distincţie foarte clară între religie ca sistem de reguli asumat/impus din exterior, fără o trăire propriu-zisă, ceea ce reduce religia la un simplu formalism, şi Credința autentică, ceea ce în creştinismul ortodox înseamnă experierea prezenţei lui Dumnezeu si implicit a Harului în viata de zi cu zi.

In  primul rând,  cele două domenii vizează două componente distincte ale fiinţei umane: religia se adresează atât minţii cât si sufletului (se adresează în primul rând sufletului, dar este analizată şi prin minte), în timp ce ştiinţa  se adresează doar minţii (intelectului).

In al doilea rând, încă de la început creştinismul ortodox a  încurajat ştiinţa si cultura.

  • Sfântul Apostol Luca era medic
  • Sfântul Apostol Pavel, convertit mai târziu la creştinism (comparativ cu ceilalți Apostoli) pe drumul Damascului, era reprezentant/oficial al statului având cultura formată în centre ştiințifice redutabile ale vremurilor.
  • Istoria creştin ortodoxă şi vieţile Sfinţilor relevă faptul că numeroase personalităţi creştine, mulți dintre ei acum Sfinţi în calendarele ortodoxe, au provenit din familii cu tradiţii culturale şi au fost formați  în academiile prestigioase ale timpului. Astfel sunt Sf Vasile cel Mare, Sf Ioan Gură de Aur, Sf Grigorie Teologul, Fericitul Augustin, Origen (un mare scriitor bisericesc), Sfinţii Doctori fără de arginţi Cosma, Damian, Pantelimon, Sf. Ecaterina.
  • Sf Luca al Crimeei, un sfânt care a trăit mai aproape de zilele noastre, era de asemenea un recunoscut medic chirurg.

In al treilea rând, ştiinţa nu contrazice cu nimic religia (in sensul de credinţă trăită la modul autentic). Invenţiile ştiinţifice NU contrazic religia. 

Apariţia automobilului, maşina de spălat rufe sau cuptorul cu microunde, dezvoltarea IT&C, descoperirile din chimie, biologie, medicină, etc.  nu contrazic cu nimic religia, ci de fapt descoperă, pe de-o parte, puterea creatoare a omului ca dar de la Dumnezeu, iar pe de altă parte, cu fiecare descoperire ştiinţifică se relevă tot mai mult măreţia și complexitatea  lumii în care trăim.

In opinia noastră, <<necesitatea dialogului>> dintre religie şi ştiinţă provine dintr-o separare forţată a celor două domenii ca urmare a ateismului, a bigotismului şi a orgoliului omenesc în sensul refuzului de a accepta existenţa lui Dumnezeu Cel în Treime şi a înţelegerii lumii si vieţii ca dar şi creaţie a lui Dumnezeu.

Ca urmare a acestui refuz, apare implicit refuzul de a accepta că de fapt orice descoperire ştiinţifică sau invenţie benefică pentru om si societate (ca şi orice altă creaţie pozitivă a omului) işi au originea în Dumnezeu, reprezintă daruri de la Dumnezeu pentru om  şi nu s-ar putea face de fapt fără ajutorul lui Dumnezeu.

Faptul că acest ajutor este foarte subtil, încât omul de ştiinţă/cercetătorul nu îl sesizează în mod explicit, şi trăiește cu impresia că descoperirea ştiinţifică sau invenţia îi aparțin în totalitate, se datorează marii smerenii a lui Dumnezeu şi dragostei lui Dumnezeu faţă de om.

Să nu uităm că Hristos a venit pe pământ în mod smerit, născându-se într-o iesle dintr-o peşteră şi a venit între oameni asemeni unui om, vorbind oamenilor ca un om, de la egal la egal, deşi era Fiul lui Dumnezeu, Cel ce făcuse Cerul şi pământul şi zidise pe om.

 

 

 

Preocupări actuale în “Pontifical Academy of Sciences” şi “Vatican Observatory” pentru înţelegerea de către religia creştină a unor probleme conexe aparţinând cunoaşterii ştiinţifice

 

Sorin Baiculescu

 

În material se prezintă unele preocupări aferente complexităţii cunoaşterii ştiinţifice, existente în cadrul unor conferinţe organizate de către Academia Pontificală de Ştiinţe şi Observatorul Astronomic de la Vatican. Există teme conexe care se constituie în “semnificaţii” ale cunoaşterii actuale, abordate în contextul unui dialog ştiinţă-religie, propriu perioadei pe care o parcurgem, cum ar fi : emergenţa structurilor, simplitatea şi armonia, non-liniaritatea proceselor creative din Univers precum şi originea acestuia, nivelurile de realitate, biocomplexitatea, informaţia şi complexitatea, Universul cuantic şi Universul observabil, “neuroscience” şi educaţia ştiinţifică contemporană, singularitatea, undele gravitaţionale, exoplanetele şi rezultatele noi ale cosmologiei. Sunt remarcabile unele dintre conferinţele desfăşurate în cadrul academic al acestor instituţii, precum : “The Emergence of Complexity in Mathematics, Physics, Chemistry and Biology”, “Black Holes, Gravitational Waves and Spacetime Singularities”, “Science and Sustainability. Impacts of Scientific Knowledge and Technology on Human Society and its Enviroment”. În acest mediu institutional, în perioadele anterioare, precum şi în cele actuale, au conferenţiat Werner Heisenberg, René Thom, Stephen Hawking, Roger Penrose şi alte personalități ale științei.

Astăzi are loc un nou dialog, purtat (poate) mai inteligent decât în perioadele trecute, între ştiinţă şi religia creştină, realizat în baza unor reflecţii ale ambelor “segmente” de cunoaştere şi credinţă, existente în raport cu unele dintre rezultatele ştiinţifice actuale, pe care religia nu le respinge, însă le interpretează - în sens complementar, moral, rezultând, în fapt, un întreg mai puţin contradictoriu decât în trecut. Aceste dialoguri nu erau posibile, în fapt, a se realiza în perioade anterioare (sec. XIX, XVIII, XVII…), aspecte generate, în primul rând, de către nivelul şi posibilităţile trecute, situate mult sub nivelul celor actuale. Analiza unor preocupări prezente, aparţinând unor importante instituţii ale creştinătăţii,  constituie baza unui dialog care are loc în prezent, şi se va desfăşura în continuare, între ştiinţă şi religie.                     

 

 

 

Unele considerente despre modelele din fizică și gândirea mitică

 

Dan Șerbănescu

 

Succesiunea modelelor în fizică, și in general în științele naturii, a fost mereu într-o relație puternică, care a format astfel, in opinia noastră, triada de bază a cunoașterii așa cum este ea defintă în prezent, și anume triada știință-artă-mitologie.

Într-o serie de lucrari anterioare au fost propuse abordări noi în incercarea de a defini modelele din fizică și de a lua în considerație posibilitatea de schimbare a paradigmei cunoașterii in științele naturii cel puțin, din  „Discours de la méthode” în „Discours de la création de la réalité”.

O componentă importantă a acestei noi abordări propuse este dată de relația dintre știință (în acest caz particular, dintre fizică) și ansamblul de credințe, obiceiuri, tradiții (instituționalizate sau nu) definite generic mitologie.

Schimbările majore de modele în fizică s-au petrecut mereu, in opinia noastră, datorită unei schimbări, complet neanunțate de situația din fizică la acel moment, a sistemelor de ipoteze de bază ale modelelor existente dominante. Schimbarea aceasta s-a petrecut sub impulsul impactului sistemelor de credințe din fondul mitologic. De cele mai multe ori, aceste schimbări au fost de asemenea prefigurate și întărite de producțiile artistice.

În comunicare se prezintă exemple ale unor astfel de relații care au asigurat, printr-o „sifonare” de idei paradignmatice, revoluționarea teoriilor existente, care nu mai puteau explica noi fapte sau experimente.

Importanța credințelor în generarea de idei puternic inovatoare în modelele fizicii este una dintre trăsăturile de bază ale noilor sisteme de generare a cunoștintelor în fizica modernă. Însă nu doar credințele în general capătă noi valențe în procesul cunoașterii, dar și interpretarea unor rezultate uimitoare ale fizicii si cosmologiei moderne, care reaprind discuțiile și disputele (cunoscute și dezbătute de toți marii fizicieni de-a lungul timpului) asupra relației dintre obiectivitatea științifică nesupusă credințelor, mitologiei, religiilor și realitatea de fapt a procesului cunoațterii, care nu numai că se desfăsoară influențat de către acestea, dar duce aproape de fiecare dată la dilema și întrebarile specifice dar comune pentru fizică cu religii.

Metoda de tranșare a drumului de urmat în științele naturii este înca nedecisă, cel puțin pentru teoriile predominante în prezent. Cu toate acestea, investigarea raporturilor dintre ele poate aduce, și din perspectiva epistemologiei, clarificări ale așteptărilor pe care am putea să le avem de la posibilele soluții viitoare.

 

 

 

Perspectivă epistemologică asupra dialogului știință-religie: criterii/metode de abordare a realității, asumate de religie și de știință

 

Ana Bazac

 

Majoritatea celor care se apleacă asupra legăturilor dintre știință și religie discută soluțiile/rezultatele abordărilor. Din punct de vedere epistemologic, obiectivele celor două instituții pe care le discutăm par să fie aceleași: cunoașterea și realitatea. Ceea ce le diferențiază sunt, însă,  metodele/criteriile. Aceste metode duc și la conținuturi în principiu diferite de cunoaștere. Ca urmare, este posibil dialogul știință-religie? Și în ce ar consta el? Prezentarea punctează, firește, și unele răspunsuri la întrebările din Apelul la contribuții, tinzând mai degrabă să provoace și să pună la îndoială teza complementarității științei și religiei, decât să conchidă asupra acesteia.