ACADEMIA ROMÂNĂ

Comitetul Român pentru Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii (CRIFST)

Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei (DLMFS)

 

organizează

simpozionul multidisciplinar

 

Tratarea informației și reacțiile noastre la informația în care ne „scăldăm”

 

22 martie 2018, orele 15-18

Academia Română, Sala de Consiliu

(Calea Victoriei 125)

 

Apelul la contributii

 

PROGRAM

 

1.

Conf. univ. dr. mat. Cătălin Ioniţă DLMFS

– 

Tratarea informaţiei din punctul de vedere al teoriei informaţiei: necesitate şi relevanţă

 

2.

Conf. univ. dr. Mihaela Malița       & Prof. univ. dr. ing. Gheorghe M. Ștefan m.c. al Academiei Române, DLMFS

 

– 

Date vs. Informaţie

 

3.

Dr. mat. Sorin Baiculescu, DLMFS

– 

Tratarea matematică a informaţiei. Rezultate obţinute în biologie şi medicină

 

4.

Dr. dr. Dan M. Psatta   

– 

Tratarea cerebrală a informaţiei

 

5.

Prof. univ. dr. dr. Leon Zăgrean    DLMFS     

   

– 

Fizica minţii

6.

Dr. ing. Cristina Maria Dabu             Divizia de Istoria Şiinţei (DIS)

 – 

Informaţie şi informatizare în societatea actual

 

7.

Lector univ. dr. Mihaela Buia       DLMFS

 – 

Consumatorul de informații și motivațiile diferitelor tipuri de consumatori

 

8.

Cc. dr. Henrieta Anişoara Şerban  DLMFS

 – 

Societatea informațională sau o bombă informațională?

9.

Prof. univ. dr. Ana Bazac              DLMFS

 – 

la informaţia obiectivă la informaţia primită şi creată de om: ce înseamnă informatonosis?

 

 

 

 

 

REZUMATE

 

 

Tratarea informaţiei din punctul de vedere al teoriei informaţiei: necesitate şi relevanţă

 

Cătălin Ioniţă

 

 

Urmărim elucidarea celor două aspecte tematice propuse spre analiză în cadrul simpozionului. Fiecare temă  

   (A) aspectul tratării informaţiei în diferite ştiinţe ce se ocupă de informaţie-ca-atare/procesarea-informaţiei; 

       (B) modul în care aglomerarea informației din științe și tehnologii este gestionat de către științe și de către tehnologii

evidenţiază în conotaţie o subtemă specifică:

   (A1) aspectul tratării informaţiei în științe ce se dezvoltă tocmai/numai incluzând abordarea informațională (de la teoria informației, informatică, prelucrare video și audio, comunicații, până la fizică, chimie, biologie, medicină, științele Pământului, dar și istorie -spre exemplu)

      (B1) modul în care gestiunea aglomerării informaţiei se repercutează (sau nu) asupra vieții de zi cu zi ‒ și cum anume

Tema (A) cu specificarea (A1), a ridicat întrebarea (1)<< Ce semnificații filosofice pot fi conturate din definirea diferită a informației și din integrarea informației în diferite arii ale științei și tehnicii  (ce înseamnă informația într-un domeniu/o știință și cum este aceasta integrată în cercetarea și înțelegerea problemelor din acel domeniu) ? >>. Întrebarea însăşi indică universalitatea sferei (extensiunii) conceptului de informaţie şi atrage interogarea cercetătoare asupra suportului ontic şi ontologic al informaţiei.

   În această direcţie, elucidând chestiunea, răspunsul s-a dat (Mihai Drăgănescu: L’Universalité ontologique de l’information, Editura Academiei Române, Bucureşti 1996). Din acest răspuns, pe de o parte, se desprinde o definiţie (gen proxim-diferenţă specifică) a informaţiei, iar pe de altă parte, decurge transdisciplinaritatea conceptului de informaţie (transdisciplinaritate în sensul lui Basarab Niculesco).

   Caracterul transdisciplinar elucidează -în particular- diversitatea naturală, de înţeles acum, a modului în care abordarea informaţională conduce la subdiscipline cu metodologie specifică de cercetare (evidenţiere, captare, tratare/procesare a informaţiei) în felurite ştiinţe. Grefând pe aceste subdiscipline din fiecare ştiinţă dispozitivele şi tehnicile de tratare a informaţiei (dispozitive şi tehnici care aparţin ştiinţei informaţiei în sine) are loc o dezvoltare implicită şi nemijlocită a acelor ştiinţe în aria de inserţie şi/sau cuprindere a domeniului de realitate ce formează obiectul lor, individualitatea fiecărei ştiinţe păstrându-se (dintre exemplele recente amintim, cu exemplificări, doar: medicina, biologia, cosmologia, lingvistica).

   Definiţia prin gen proxim-diferenţă specifică a conceptului de informaţie, definiţie desprinsă din tratarea drăgănesciană, o formulăm (eliptic, dar criterial) prin <informaţia este="" ceea="" ce="" leagă="" forma="" de="" conţinut="">  (cf. informaterie; forma şi conţinutul fiind concepte [predicamente] polare ale unui acelaşi întreg, iar criteriul -actul de a lega- corespunde înţelesului latinescului intellegere cu derivările sale în limbile moderne). Decurge faptul că informaţia este aferentă unui proces, este prezentă într-un proces şi este întru un proces. Dintre acestea, procesul de comunicare este adesea doar o componentă -adevărat că de maximă pregnanţă- de unde sintagma ,,informaţia se transmite” (în timp ce inteligibilele se arată din sine pre sine şi/sau dinspre sine).

    Începuturile teoriei propriu-zise a informaţiei (Nyquist-1924, Hartley-1928, Shannon-1949, Wiener -1949, R.A. Fisher-1921 şi 1925, partea tehnică dezvoltându-se deja din 1838 prin construcţia telegrafului) nu numai că se sprijină pe polaritatea din definiţie, ci şi valorifică această polaritate într-o modalitate proprie (şi filosofia ştiinţei o poate sesiza): cantitate şi măsură (Shannon) - calitate (Fisher, estimarea parametrilor) şi instrumentalitate (Wiener, Fisher). În ambele situaţii se pleacă de la un suport ontic. Aceste aspecte le vom detalia (interesant este faptul că în ambele situaţii în studiu este un proces -nu acelaşi; la fel de interesant este faptul că polaritatea cantitate_măsură versus calitate_instrumentalitate se regăseşte astăzi, pe suportul conceptual fizico-matematic şi tehnologic din teoria informaţiei, în chestiunea calităţii energiei [în sistem şi în transmise la consumator]). Argumentăm ideea că aspectul calitativ are rol regulator în problematizarea tematică (B), iar instrumentalitatea poate avea rol regulator în subtema (B1).

    Nu mai puţin interesant este faptul că suportul ontic al teoriei informaţiei se ridică -cel puţin este rezonant- la un nivel ontic-existenţial prin abordarea nouă a incertitudinii (L. A. Zadeh: Toward a generalized theory of uncertainty (GTU) ‒an outline, Information Science 172 (2005), p.1-40; definiţia informaţiei -în faza de incertitudine ce ne încearcă în accesul direct la ea- fiind exprimată ca o condiţionare [fuzzy], condiţionare generalizată, asupra valorilor unei variabile). Şi aici un proces este prezent. Legătura dintre (GTU) şi problematica gestionării informaţiei [subtema (B1)] constă în relevanţa informaţiei (L.A.Zadeh: From Search Engines to Question Answering Systems ‒ The Problem of World Knowledge, Relevance, Deduction and Precisiation, p.163-210, în Fuzzy Logic and The Semantic Web, editor Elie Snachez, Elesevier, 2006).

   Alături de concluziile de anterioare, un fapt (aparţinând filosofiei ştiinţei) şi un deziderat (epistemologic) se impun. Faptul: în ierarhia ştiinţelor, astăzi, ştiinţa informaţiei -prin capacitatea sa de a desluşi între procese şi rezultatele lor, capacitate aplicativă- deţine un rol vecin matematicii (rădăcină în ierarhia ştiinţelor).

   Dezideratul (epistemologic): tratarea informaţiei într-o ştiinţă particulară care se dezvoltă tocmai/numai incluzând abordarea informațională, necesită -din partea acelei ştiinţe particulare- precizarea procesului sau tipului de procese, studiate de acea ştiinţă, aferente informaţiei intrinseci care, tratată şi studiată, permite abordarea informaţională prin care acea ştiinţă se dezvoltă. Când acest deziderat epistemologic este realizat, fie şi incipient, un veritabil spor epistemologic se câştigă în cunoaştere (în general). Observaţia ni s-a conturat urmărind abordarea informaţională în neuro-fiziologie întreprinsă de Dr. dr. Dan Psatta, abordarea informaţională în neuro-ştiinţe întreprinsă de profesor dr. Leon Zăgrean şi dezambiguizarea parametrilor abordării informaţionale (acad. Ioan Dumitrache) aşa cum a fost prezentată în Consideraţii asupra proceselor de percepţie, memorare şi învăţare la nivel cortical (în colaborare cu dr. Octavian Arsene şi Simona Caramihai, con4n-2017, noiembrie, Bucureşti).

 

 

Date vs. informație

 

Mihaela Malița & Gheorghe M. Ștefan

 

Tehnologiile Big-Data se referă la extragerea informției din datele primare, neprelucrate. Un stadiu intermediar este reprezentat de datele pre-procesate. Dar, chiar pornind de la date pre-procesate, calea pâna la informație este lunga și complexă. În primul rând, trebuie să ințelegem ce este informația. Nu există o definiție unanim acceptată pentru informație. Propunând și folosind o definiție de lucru pentru conceptul de informație, prezentăm principalele tehnici implicate pe calea ce pornind de la datele primare conduce la informația utilă.

 

 

Tratarea matematică a informaţiei. Rezultate obţinute în biologie şi medicină

 

Sorin Baiculescu

 

 

În prima parte, se descriu, în mod succint, unele aspecte matematice clasice ale informaţiei. Se arată semnificaţia noţiunilor de entropie şi energie informaţională (Octav Onicescu – 1966), descriindu-se principalele proprietăţi aparţinând acestora. Se face referire la concepţia lui Werner Gitt privitoare la aspectele statistice, sintactice, semantice, pragmatice, apobetice ale informaţiei, insistându-se pe interpretarea informaţiei semantice (sens Bar-Hillel).

În partea a doua sunt arătate unele rezultate obţinute în biologie şi medicină, în tratarea matematică a informaţiei. Este descrisă noţiunea de informaţie obţinută prin cercetări electronografice (test electronografic), o mărime concretă a acesteia (entropie informaţională + energie informaţională) fiind determinată în condiţiile în care semnalele biologice preluate prin testele de electronografie sunt considerate a reprezenta un câmp de evenimente având diferite probabilităţi de realizare. Rezultatele obţinute sunt, de asemenea, interpretate şi corelate teoriei informaţiei (forme statistice).          

 

 

Tratarea cerebrală a informaţiei

 

Dan M Psatta

                

 

Comunicarea dezvoltă următoarele idei: 1. Sursa informaţiei: energia ondulatorie, punctul de vedere al fizicienilor 2. Modul de preluare a informaţiei: rolul receptorilor senzoriali; 3. Există izomorfism? Cât de precis poate fi rezultatul prelucrării cerebrale a informaţiei? 4. Prelucrarea inconştientă şi conştientă a informaţiei; 5. Prelucrarea dferită a informaţiei în hemisferele drept şi stâng;   6. Provocări şi limite în cunoaşterea mecanismului biologic implicat în reprezentarea  mintală a informaţiei.

 

 

Fizica minţii

 

Leon Zăgrean

 

            Cele mai vechi referințe istorice  despre creier, datând  din sec al XVII-lea î.e.n, descriu simptomele determinate de leziuni ale creierului. După mai bine de un mileniu, Platon face referire la medicina tracilor care privesc capul (creierul) ca făcând parte din întregul corpului iar, mai târziu, Hipocrate  afirmă că creierul este cel mai important organ al corpului și de acolo pleacă bucuria,  tristețea, sănătatea ... Aceste intuiții, bazate pe observație, au fost respinse de gândirea aristotelică pentru mai bine de două milenii, când L. Galvani a descoperit că nervii și mușchii conduc biocurentul electric (1790) iar, puțin mai târziu, Emil Du Bois-Reymond –1848 – demonstrează că nervii și mușchii generează impulsuri electrice. Începând cu sec XX , când H. Berger înregistrează prima electroencefalogramă (1929), relația dintre funcțiile creierului și câmpul electromagnetic devine un domeniu de cercetare atât pentru biologie și medicină cât și pentru fizică. Descoperirea electromagnetismului, pe de o parte, și abordarea teoretică și experimentală a dimensiunii cuantice a realității fizice, pe de altă parte, deschid perspectivele cercetării minții ca problemă fundamentală a realității lumii ( A.S. Eddington, 1929). În această prezentare se încearcă o sinteză  a cercetărilor relației creier- minte din perspectivă reducționistă și fenomenologică.

 

 

   Informaţie şi informatizare în societatea actuală

 

Cristina  Maria Dabu

 

 

Cantitatea tot mai  mare de date ce caracterizează  lumea în care trăim, cantitate de date ce depăşeşte cu mult capacitatea de prelucrare a omului, a determinat şi determină necesitatea implementării unor proiecte ample de informatizare la toate nivelele societăţii actuale  (administraţie publică, ştiinţă, educaţie, cultură, etc).

Sistemele informatice integrate, alcătuite din reţele de calculatoare, servere de date şi aplicaţii, şi programe puternice de gestiune şi prelucrare a datelor, realizează colectarea, stocarea, sortarea şi prelucrarea datelor, furnizând utilizatorilor informaţii şi obiecte de cunoaştere  ce  contribuie la accelerarea şi optimizarea activităţilor din cadrul societăţii umane.

În afara beneficiilor evidente aduse de posibilitatea colectării unor cantitaţi tot mai mari de date în toate domeniile vieţii, precum şi a capacităţilor deosebite de prelucrare şi sinteză a acestora pe care le ofera tehnologia IT&C, nu trebuie ignorate efectele negative pe care această tehnologie siexcesul de informaţii la au la nivelul societăţii umane. 

Fenomene precum dependenţa de calculator, însingurarea, diminuarea abilităţilor de comunicare, superficializarea culturii, etc trebuie analizate cu atenţie, atât  din punct de vedere al cauzelor cât şi din punct de vedere al mecanismelor de producere, pentru a putea căuta şi găsi soluţii de contracarare a acestor efecte negative.

 

 

Consumatorul de informații și motivațiile diferitelor tipuri de consumatori

 

Mihaela Buia

 

 

Desigur, subiectul anunțat în titlu nu poate fi epuizat nici pe departe în această prezentare.

La baza acestei comunicări sunt următoarele idei:

  • noncomunicarea este imposibilă („Axioma” 1 a comunicării, Watzlavick, P. et al.);
  • comunicarea este complexă, fiind atât verbală cât și nonverbală;
  • în orice eveniment de comunicare are loc o emitere și o receptare de informații;
  • atât emițătorii cât și receptorii de informații sunt consumatori de informații.

Consumatorii de informații care participă la un eveniment de comunicare se pot afla în contexte foarte diferite, dintre care am ales câteva:

  • context volitiv: consumă acele informații pe care vor să le consume, din diverse motive;
  • context imperativ: consumă acele informații care le sunt impuse (elevii, studenții etc.);
  • context întâmplător: consumă incidental, ocazional, unele informații pe care nu le-au căutat, dar nici nu le-au evitat (poate că nici n-au știut de existența lor).

Motivațiile celor din prima categorie diferă numai parțial și nu întotdeauna de motivațiile celor din cea de-a doua categorie și uneori pot fi întâlnite și la cei din cea de-a treia categorie.

Indiferent de motivațiile sale, consumatorul de informații trebuie să încerce să-și construiască un sistem de control asupra modului în care gestionează și administrează informațiile pe care le consumă.

Relațiile dintre consumatorii de informații participanți la un eveniment de comunicare sunt influențate, uneori chiar dependente de motivațiile lor.

Orice informație consumată produce efecte, mai devreme sau mai târziu, conștientizate sau nu de către consumator(i).

Multe surse de informații sunt nesigure, nu puține informații sunt eronate sau false (cu sau fără intenție); riscul de a nu le putea evita este cu atât mai mare cu cât volumul total de informații este mai mare. Consumarea de informații eronate sau false periclitează statutul consumatorului și implicit valorificarea lor corectă, benefică de către acesta. O categorie aparte de informații eronate periculoase o constituie definițiile eronate.

 

 

 

Societatea informațională sau o bombă informațională?

 

Henrieta Anişoara Şerban

 

Societatea informațională poate fi definită dintr-o perspectivă tehnologică, spațială, ocupațională, culturală sau economică. Aceasta este o societate a schimbărilor rapide - tehnologice, culturale, sociale și economice. Dar este și o societate care își schimbă scopurile și idealurile sub stimulentele tehnologiei și globalizării prin tehnologie. Anumite schimbări specifice în domeniul informațiilor care au loc în perioada modernă au consecințe semnificative pentru societate. O "clasă nouă" ne oferă un vocabular tehnologic și științific din ce în ce mai specializat pentru discursul social al schimbării, creând noi idei pentru organizarea afacerilor sociale. Capitalul social capătă noi dimensiuni, virtuale. Internetul oferă mijloacele pentru o dezvoltare exacerbată a metodelor și tehnicilor bazate pe cercetări de piață care se aseamănă cu un spionaj totalitar. După bomba atomică, acum ne confruntăm cu spectrul unei altfel de bombe: bomba informațională, capabilă să folosească interactivitatea informațiilor pentru a distruge pacea oamenilor și poate chiar și pacea între națiuni.

 

 

 

De la informaţia obiectivă la informaţia primită şi creată de om: ce înseamnă informatonosis?

 

Ana Bazac

 

Se continuă tratarea filosofică a informaţiei (Bazac 2014), adică, în primul rând, de discutare a locului informaţiei în realitate: caracterul său obiectiv, ontic independent şi anterior omului. Dar acest caracter ontic obiectiv este unit cu ceea ce, de la Kant încoace, se numeşte constructivism: adică lucrurile sunt ontic în afara noastră şi independente de noi, adică numai prin faptul că există, dar aşa cum sunt cunoscute/se prezintă pentru noi/le sunt evidenţiate proprietăţile, ele sunt rezultatul proceselor mintale/ale conştiinţei omului, care construieşte/ne dă faţetele realităţii aşa cum le luăm noi în considerare. Datele sunt obiective în sensul că parvin minţii prin organele de simţ şi, în ultimă instanţă, fără această sursă în experienţa sensibilă, nu există cunoştinţe. Dar acestea sunt rezultatul construcţiei minţii. Aceste două aspecte – cel al originii obiective şi cel al construcţiei subiective a cunoştinţelor – nu sunt separate şi nu sunt independente unul de celălalt, ci se verifică reciproc mereu în experienţa umană multiformă: cunoştinţele corespund realităţii ca şi cum ar fi copii ale acesteia, această corespondenţă este asigurată mereu de ceea ce s-a numit practică: discursivă (logica) şi acţională.

 Perspectiva este, deci, de realism lucid: nu de realism naiv în care cunoştinţele noastre sunt simple copii ale lucrurilor, făcute de minte, nu de idealism subiectiv în care lucrurile există numai întrucât sunt ele sesizate de om, după cum nici de idealism obiectiv în care lucrurile sunt manifestări ale unui spirit anterior lor; toate aceste concepţii fiind doar încercări istorice ale oamenilor de a înţelege lumea. Realismul lucid este realism – adică teoria anteriorităţii lumii faţă de om – dublat cu constructivismul ce se referă la cunoaşterea lumii: în acest proces de cunoaştere, fidelitatea față de obiect are aceeași importanță cu înțelegerea acestuia, pe baza asocierilor etc./a analizei mentale a ideilor; ideile sunt termenul mediu între conștiința noastră și, pe de altă parte, realitate: noi ne referim la lucruri, desigur, dar prin ideile despre ele.

De fapt, merită să subliniem că ambele concepte avansate – cel de realism şi cel de constructivism – aparţin teoriei cunoaşterii. Pe când termenii amintiţi de idealism obiectiv şi subiectiv, ca şi termenul  neamintit de materialism, aparţin ontologiei, adică cercetării filosofice a originii obiective a lumii. Despre înțelegerea naivă și critică a conceptului de materie, vezi Bazac 2012 şi 2013. Insistăm că cele două domenii – ontologia şi gnoseologia –  nu trebuie suprapuse, deoarece ele sunt doar legate unul de celălalt, dar nu identice.

Aşadar, tratarea filosofică înseamnă discutarea caracterului obiectiv al informaţiei dar şi a raportului informaţie – om. Această discutare/această tratare evidenţiază cât de necesar este  să conştientizăm intermedierea dintre lucruri şi cunoştinţele noastre despre ele: efectuată de procesul cognitiv ca atare.

Tocmai această conştientizare ne ajută să înţelegem că există un criteriu – criteriul este totdeauna un construct/ţine de gnoseologie – care este îndeplinit în discutarea ambelor chestiuni: acesta este cel al consecinţelor informaţiei ca punct de plecare al cercetărilor. Plecăm mereu de la consecinţe, atunci când ne imaginăm – întâi – şi construim algoritmi pentru a vedea cum funcţionează informaţia în cunoaştere.

Apoi, numai prin interpretarea filosofică ne apare că toate preluările de informaţii şi de modele de tratament particular într-un domeniu sau pentru o problemă, deci tratarea inter,  multi şi transdisciplinară a informaţiei au fost promovate întâi de filosofie; ideea colaborării transdisciplinare (trans fragmentare a cunoaşterii, istoric determinată şi necesară) a apărut în filosofie, prin faptul că aceasta s-a ocupat/se ocupă şi de îmbinarea lucrurilor în întreguri coerente/într-un întreg coerent şi  de modalităţile de cunoaştere ale fragmentelor şi ale îmbinării lor. Modalităţile de cunoaştere filosofică sunt conjecturi, dar dovedite ca plauzibile prin deducţii şi inducţii ce duc la teorii coerente, legate de teoriile din ştiinţă şi din tehnologie.  De aceea, complementaritatea teoriilor filosofice şi a demonstraţiilor matematice din cadrul teoriilor ştiinţifice şi tehnice este uşor de înţeles.

 

Dacă aceste chestiuni preliminare/metodologice sunt clare, atunci cele câteva aspecte concrete care sunt reliefate cu scopul de a ajunge la întrebarea din titlu sunt la fel de uşor de înţeles.

Caracterul obiectiv al informaţiei este dat de (teoria despre) dublarea reciprocă a materiei şi informaţiei. Deoarece materia este, în limbajul lui Aristotel, mereu substanţă, ne putem întreba de la ce nivel al materiei există aceasta: molecula este, deja unanim recunoscut, substanţă; ca şi atomul; dar particulele subatomice? Pe de altă parte, materia, indiferent dacă o concretizăm ca substanţă sau nu, există numai în mişcare, aceasta determinând schimbarea, diversificarea, reacţiile, răspunsurile la reacţii, adică jocul dintre stabilitate şi schimbare; ca urmare, materia este un ansamblu/sistem de relaţii şi rezultatele acestora, structuri care există prin ceea ce leagă şi, în acelaşi timp, transferă: în termenii cunoscuţi din fizică (forţe, câm, energie etc.). Dar asta înseamnă că dublarea materiei de informaţie/relaţionarea materială care este implicit informaţională  au loc de la nivelul particulelor subatomice mergând mai departe.

După cum se ştie, timp de secole dezvoltarea ştiinţelor a arătat numai mişcarea materiei. Apoi, ştiinţele informaţiei au căutat să demonstreze şi să desfăşoare/să pună în lucru numai informaţia. Dar astăzi s-a ajuns la stadiul în care ştiinţa este din ce în ce mai motivată să înţeleagă şi să modeleze legătura materie – informaţie. Şi pentru această problemă ca atare şi pentru că procesarea fiecărei forme de existenţă a fiinţei/a fiecărei entităţi oferă idei şi modele pentru tratarea celeilalte. Deoarece ştiinţele se dezvoltă pe măsură ce şi în funcţie de noile întrebări care le solicită, astăzi există încă un decalaj între problema legăturii materie – informaţie ca motivaţie de prim rang a lor şi, pe de altă parte, mijloacele (teoriile, conceptele, aparatul matematic) insuficiente de rezolvare a acestei probleme. O „ştiinţă nouă” se cere (Păun 2018), căci numai aceasta poate descrie şi demonstra relaţiile şi poate prezice desfăşurarea lor: filosofia poate face doar predicţii conjecturale, deşi logice, dar nedemonstrate.

În orice caz, astăzi apare din ce în ce mai clar că discutarea separată a materiei şi a informaţiei, ca şi cum ar fi absolut autonome, este posibilă şi chiar fructuoasă un timp, dar apoi insuficientă.

 

Al doilea aspect este cel al informaţiei din perspectiva receptorului. Probabil că această perspectivă s-a cristalizat de la început în/prin relaţiile „materiale” care au fost întâi dezordonate: deoarece informaţia a fost un răspuns la această dezordine, iar apoi asamblarea răspunsurilor în procesele de mişcare a dus la ordonare, repetiţie şi structurare relativ stabilă.

În lumea vie, caracterul informaţiei de a fi un răspuns este cel mai evident: sistemul răspunde, prin relaţiile de excitaţie şi inhibiţie, la stimuli ce sunt şi materie şi informaţie. Definiţia de lucru a informaţiei este aici: elemente şi structuri de stimuli/input, deci elemente şi structuri noetice care determină răspunsuri în sistemul complex materie-informaţie.

Informaţia ca perspectivă a receptorului se află la nivelul cel mai înalt la om: datorită sistemelor multiple/multistraturi de mediere a informaţiei între emitere şi receptarea de către conştiinţă, informaţia finală este cu totul alta decât informaţia iniţială. (Dar constructivismul nu depinde numai de complexitatea bio/fiziologică, ci şi de aceea artificială/culturală/socială).

Ca răspuns, deci ca informaţie din perspectiva receptorului, această informaţie este re-introdusă în realitate/în mişcarea materiei: informaţia, ca şi materia, fiind „cărămizi” ale existenţei/structurării şi transformării lumii. Dar asta înseamnă că, înainte de a fi transpusă în realitate – iar, în cazul omului, înainte de a fi lucrată, evidenţiată matematic – informaţia este pentru om, dată lui. Obiectul şi obiectivul prezentării este tocmai informaţia dată de om: pentru om, desigur.

Am defalcat aici informaţia dată de om în informaţia dată în ştiinţe şi informaţia dată în societate. Cele două domenii nu trebuie amestecate, nu sunt substituibile, deşi prezintă asemănări: faptul că, de ex., există un transfer de informaţii de la biologie la informatică (Păun 2016) nu înseamnă că tot ce se întâmplă cu informaţia dată de om e bine.

În ştiinţe, putem aminti: 1) constrângerile cunoaşterii: problema accesului la informaţii; 2) specializarea ştiinţei – enorm bagaj informaţional în fiecare → dificultatea accesului interdisciplinar (asta cerând cercetări inter şi transdisciplinare (Păun 2016);  3) consumul de informaţii, care nu este un raport între un individ abstract şi neutru şi, pe de altă parte, grămada de informaţii „mediu neutre” din ştiinţe, 4) falsul intelectual în ştiinţe.

Există un criteriu de evaluare a informaţiilor (bune, false…) în ştiinţe? Da, consecinţele lor (în ştiinţă, în relaţiile sociale: ex., în teoria socială, “superioritatea albilor”/propria excepţionalitate faţă de inferioritatea tuturor celorlalţi (ceea ce înseamnă fanatizare, fundamentalism, incontestabilism – infailibilitatea puterilor şi a poveştilor lor ) → moartea a milioane de oameni, distrugerea informaţiei despre civilizaţii; propaganda ajunge să fie asumată de victime şi atacaţi).

În societate, putem aminti distorsionarea informaţiilor (voită şi involuntară). Conceptul care numeşte primul fel de distorsionare este propaganda. Conceptul arată monismul, unilateralitatea, părtinirea/partizanatul celor care emit informaţiile voit distorsionate: prin controlul informaţiei (fake news, baraj împotriva informaţiei primejdioase pentru puteri, transmiterea repetată şi permanentă –isterie –, din frânturi sau prin poveşti simplificatoare, a concepţiei de viaţă; fabricarea şi exagerarea, transformarea unor fapte particulare în specific/general/dezinformare; ex., propaganda anti-ecologică: „dacă plata e anonimizată şi generalizată, e OK”).

Cu cât analiza raţională evidenţiază mai clar incorectitudinea naraţiunilor propagandei, cu atât se dezvoltă mai mult tehnicile, inclusiv ritmul intens al folosirii lor. Dar această concluzie nu este suficientă: propaganda nu este „asexuată”, ci reflectă asimetria puterii şi interese sociale precise (de clasă). Chiar caracterul colectiv al construirii infosferei (Sunstein 2006) este încadrat de/subordonat acestor interese. Potrivit propagandei, logica, analiza raţională, colectarea ştiinţifică a informaţiilor sunt subversive.

Informaţia dată de om nu este inevitabilă şi naturală ca fenomenele atmosferice şi despre ea nu se poate vorbi abstract.

Aşadar, din punctul de vedere al consecinţelor lor – al răspunsurilor pe care le provoacă – informaţiile date de om sunt bune şi rele, cu n nuanţe între aceste limite. Informaţiile rele determină boli. Informatonosis este tocmai boala determinată de informaţiile rele dare de oameni, deci afectează receptorii acestor informaţii.

Klimek 2013, 2013 şi 2016 a conceput (din 1999) această informatonosis drept o boală determinată exclusiv/originar de către informaţiile rele/incorecte despre organismul uman transmise pacienţilor (spre deosebire de cauzele morfologice şi legate de energie): deci o boală care afectează complexul creier-conştiinţă şi, prin acest complex, întregul organism (ex. transmiterea despre operaţia cezariană a unor informaţii parţiale, exclusiv pozitive, determină alegerea acestor operaţii în defavoarea naşterii normale, benefică şi pentru mamă şi pentru copil).

Şi este adevărat: dacă materia şi energia/schimbul defectuos de materie şi energie pot îmbolnăvi  organismul, şi informaţia poate fi o cauză a bolilor. Toate sunt elemente exterioare organismului. Dar mergând mai departe, noi putem să înţelegem unitatea dintre materie, energie şi informaţie ca o cauză suplimentară a bolii, faţă de cauzele exclusiv materiale, energetice sau informaţionale: mai clar, informaţia defectuoasă este unită cu transferul de materie defectuoasă şi de energie nocivă.

Oricum, ce fel de informaţii dau o boală? Înainte de toate, este vorba de informaţii instituţionalizate, mai mult sau mai puţin oficiale, oricum sociale, deci, pe de o parte, având o autoritate mai mare decât informaţia rezultată din raporturi individuale, inter-subiective, iar pe de altă parte, fiind interfaţa comunicaţională dintre oferta socială dominantă de materie, energie şi informaţie, şi receptori.  Apoi, dacă înţelegem boala drept dezechilibrare a organismului/părţilor sale, cu consecinţe haotice, greu controlabile sau necontrolabile, chiar letale, sau dacă înţelegem boala drept deformare – adică, în formulare filosofică preluată de la Aristotel, drept pierderea de către organism a formei sale care, singura, dă viaţă/viabilitate materiei cu care este unită – atunci putem să avem în vedere că excesele: cantitative de informaţie (prea multă, prea puţină) şi cele calitative (distorsionarea voită a informaţiei) pot produce informatonosis. Sigur că toate conceptele (exces, excesiv, etc.) sunt relative, adică sunt istoric şi social determinate. Dar dacă toate cunoştinţele noastre sunt relative, consecinţele rele din organism nu sunt astfel, deoarece sunt măsurabile. Boala este reală, chiar dacă detectarea cauzelor este un proces greu. În orice caz, cum a apărut mai sus, nu doar că această boală produce comportamente, deci alegeri, deci schimburi defectuoase de materie şi energie între organism şi mediu, dar excesele de informaţie sunt însoţite mereu de excesiv/dăunător în oferta socială dominantă de materie şi energie pentru organism. (Ex., informaţia distorsionată despre alimente vine alături de oferta de alimente mai mult sau mai puţin dăunătoare).

Excesele informaţionale generează bariere cognitive (Zabierowski 2015) care dus la accesul neprielnic individului la informaţie: de ex., dacă informaţiile lipsesc, accesul la informaţie este foarte slab; dacă avem de a face cu prea multul (Postman 1993), atunci apare redundanţa, tehnic rezolvată de IT, dar individul se apără prin refuz, chiar neselectiv, de informaţie, prin plafonare (ca şi cum informaţia ca atare ar fi de vină, şi nu oferta şi difuzarea ei). Distorsionările de informaţie duc la disonanţe cognitive şi la alienare (autism, trăirea vieţii în imaginar, cinism, tendinţe de euforizare, repulsia de a se concentra şi de a conştientiza). Şi, culmea, în faţa acestor urmări, distorsionarea informaţiei continuă: se transmite ideea că „a gândi pozitiv” este calea de a înlătura relele (adică şi gândurile despre aceste rele, dar şi relele ca atare); se simplifică limbajul comunicării şi se induce dependenţa de această simplificare a limbajului şi a imaginii lumii: privilegierea imaginii şi frica de limbajul articulat, dar şi dificultatea de a corela acest limbaj cu semnificaţiile pe care le atribuie individul lumii („Uau!”).

Deoarece procesele tehnice care au permis dezvoltarea acestor tendinţe nu s-au conturat decât în ultima sută de ani şi mai degrabă în a doua sa jumătate, aplecarea ştiinţei asupra fenomenelor descrise mai sus este recentă. Dar, după cum ştim, după primele momente urmează mereu o creştere exponenţială a cercetărilor. Problemele menţionate în această prezentare o cer, într-adevăr: iar dacă ştiinţa continuă să rezolve aspectele punctuale  ale controlului informaţiei  din perspectiva emiţătorului, ea este, în acelaşi timp, datoare să nu uite nici  acest control din perspectiva receptorului.

În concluzie putem să reţinem că transferul de informaţie de la lume la receptorul om nu este un proces neutru, natural, manifestările sale concrete nu sunt în nici un caz inevitabile, şi în nici un caz ca determinând automat progresul: „mai multă informaţie, mai multă folosire a informaţiei, înseamnă bunăstare” într-un fel, nedeclarat dar presupus, de dolce far niente, for all. Probabil că al doilea semnal, în afară de cel dat din logica internă a cercetării, pentru o „ştiinţă nouă” a informaţiei este încă rara perspectivă critică: globală, asupra întregului  domeniu.

 

Prevăzând o lipsă inexorabilă a timpului în simpozionul nostru, acest material a fost dat numai pentru a deschide dezbateri, acum şi în continuare. Prezentarea mea, păstrând titlul, este însă o foarte scurtă memorare a unui concept surpriză.