SESIUNEA DE PRIMĂVARĂ 2016

ACADEMIA ROMÂNĂ

Diviziei de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei,

CRIFST

Tema: Dovada şi exemplul

28 aprilie 2016, orele 10 -14

Sala de Consiliu, Academia Română

PROGRAM

1.	Dr. mat. Sorin Baiculescu CRIFST	–	Dovada şi exemplul – posibile moduri de abordare
2.	Dr. cc. şt. Henrieta Anișoara Șerban CRIFST	–	Exemplul în cunoașterea procedurală, în discursul public și în epistemologie
3.	Cc. șt. Dumitru Mateescu	–	Despre logica dovezii
4.	Dr. cc. şt. Marius Augustin Drăghici CRIFST	–	Consideraţii despre conceptul de infinit în Critica raţiunii pure
5.	Dr. ing. Gorun Manolescu CRIFST	–	Despre cunoaştere şi revelaţie
6.	Dr. cc. şt. Richard David-Rus	–	Înţelegerea ştiinţifică prin modele – aspecte neglijate
7.	Dr. cc. şt. Gabriel Nagâţ	–	Problema legitimării în disciplinele sociale
8.	Prof. univ. dr. Ana Bazac CRIFST	–	Teoria conspirației și științele pământului

***

REZUMATE

Dovada şi exemplul – posibile moduri de abordare

În prezentare este analizată necesitatea constituirii unor mulţimi de dovezi şi exemple, care pot exista în cadrul unor discipline academice. Se au în vedere marile clase de discipline ştiinţifice, ce cuprind ştiinţele umane, sociale, naturale, formale şi aplicate, remarcându-se, totodată, componentele esenţiale ale acestora. Dovezile şi exemplele care se pot construi or identifica în interiorul fiecărei clase au uneori un caracter proeminent empiric, or includ unele părţi demonstrative puternic teoretice, chiar şi meta-teoretice. În funcţie de profilul şi forma esenţială a respectivelor discipline ştiinţifice, se constituie şi modul prin care se pot demonstra (dovedi), exemplifica or contra-exemplifica unele probleme care aparţin interiorului acestora. Abordarea prin care se poate arăta/demonstra o dovadă, este uneori diferită de la un domeniu ştiinţific la celălalt, cu toate că, din punct de vedere teleologic, obiectivul (general) final al demonstraţiei este invariabil în sens epistemologic.

Prezentarea de faţă discută şi necesitatea existenţei unor preocupări având forma reproducibility (replicating). Acestea trebuie să cuprindă, printr-un număr suficient de reconfirmări doveditoare (necesare pentru a se putea asigura validarea ştiinţifică definitivă a unor rezultate), totalitatea concluziilor iniţiale aparţinând unui anumit experiment, re-obţinute prin reluarea acestuia, realizare care trebuie să aibă loc numai în condiţii asemănătoare sau chiar identice cu cele anterioare. Într-un asemenea sens, în anul 2015, în SUA s-a constituit The Stanford Center for Reproducible Neuroscience. Justificarea înfiinţării acestui centru a fost impusă de către necesitatea susţinerii riguroase, precum şi a verificării suplimentare a unor dovezi şi rezultate globale (în special neuroimagistice), implicând şi obţinerea unor concluzii privitoare la o serie de noi “corelate” neuronale, identificate recent. Acestea pot fi necesare şi pentru o eventuală susţinere a probităţii juridice, asigurându-se, printre altele, certitudinea fermă, prin investigaţiile fRMN. Ele ar putea fi realizate în cadrul unor anumite cerinţe, impuse prin realizarea unor imagini predictibile, edificatoare, aparţinând unor stări neuronale specifice, obţinute în condiţiile susţinerii unui adevăr sau neadevăr (o dovadă semnificativă), determinate de necesitatea obţinerii unor aspecte sigure privitoare la situaţiile probatorii utile justiţiei. (De asemenea, unele rezultate din cadrul neuroscience, admise echilibrat – poate că ar trebui, totuşi, moderate, datorită consistenţei/inconsistenţei actuale a acestora cu unele teorii – au o anumită utilitate şi în interpretarea fenomenologiei conştiinţei, în explicarea formelor de gândire specifice domeniilor în interiorul cărora s-au realizat, în timp, unele mari concepte). Această acţiune a avut ca suport şi unele lucrări din care au rezultat, totuşi, şi unele obiecţii privitoare la veridicitatea relativă existentă în interpretarea şi justificarea suficientă a dovezilor aparţinând unor rezultate experimentale (2005, ş.a.). Ele au avut o importanţă remarcabilă în construirea domeniului cuprinzând şi unele aspecte bioetice – a căror bază este considerată, uneori, în perioada actuală, a fi reprezentată de către unele cauze exclusiv neuronale (neuroetica, Dr. Adina Roskies – neuroscience of ethics), cu toate că sunt şi numeroase opinii contrare –.

Sensul demonstraţiei referitoare la justificarea dovezilor aparţinând unor domenii ştiinţifice, este orientat, uneori, dinspre exemple particulare către teorii, alteori invers. Asupra respectivului aspect se fac, de asemenea, unele referiri.

Exemplul în cunoașterea procedurală, în discursul public și în epistemologie

Exemplul este implicat în cunoașterea procedurală ( cum se face?), în explicarea lucrurilor, sau în evidențierea unui model ori a unor caracteristici definitorii pentru o clasă de obiecte. Exemplul este o parte dintr-un întreg relevantă pentru întreg. Exemplul este implicat în argumentația publică, ca argument sau ca fals-argument; vezi povara argumentării (burden of proof). De asemenea, exemplul este implicat în orice raționament pentru justificarea unor enunțuri și pentru descoperirea adevărului despre un aspect sau altul al realității. Exemplele sunt probe parțiale, fiind elemente-suport ale justificării…Paradigma științifică include un set de exemple cu privire la ceea ce se poate numi fie „știință”, fie „actualitate în știință”, fie „eroare” etc. Sunt elemente de tip cadru sau matrice, pentru științificitatea unui demers și pentru o anumită comunitate științifică. În inferență, pașii, itemii sau premisele pot fi exemple ilustrând ceea ce e particular, premisă după premisă, și indicând în concluzie un rezultat cu un grad mai mare de generalitate. În raționamentul deductiv exemplul poate funcționa ca premisă. Exemplul sau problema lui Edmund Gettier (1963) corelează o încredințare în general corectă și justificată (justified true belief) care este, într-o situație particulară, falsă, cu aparenta cunoaștere (de fapt, o lipsă de cunoaștere). Epistemologic, ne putem întreba în ce măsură un exemplu se susține, e justificat sau este adecvat, dat fiind că, la limită, exemplul poate fi aberant sau poate induce în eroare. Exemplul contradictoriu poate fi un element în procesul de verificare a științificității unei teorii – vezi falsificabilitatea popperiană, sau, pornind de la a treia lume a lui Popper, adică lumea conținuturilor logice ale cărților, bibliotecilor, memoriilor computerelor sau bazelor de date de orice fel, exemplul poate fi „cunoaștere moștenită”.

Despre logica dovezii

Proba este un operator al logicii modale. În prezentarea de față, eu pornesc de la trei exemple din activitatea materială și teoretică rezolvatoare.

Ceva este dovedit ca fiind cel căutat dacă și numai dacă pus în structura pentru care a fost căutat se manifestă conform cerințelor sistemului respectiv, inclusiv concretizate în instrucțiunile de folosire. Orice instrucțiune este o metodă. Ansamblul metodelor, instrucțiunilor care urmăresc atingerea unui scop formează un program. Deci dovada este un program. Dovada este, la rigoare, numele unui eveniment care se derulează ordonat, pe etape și care este un program natural sau artificial. Faptul acesta că doveditul isi manifestă existența intr-o structură determinând evenimente ordonate, acționând programat, este caracterizat prin alte două însușiri și anume: este o acțiune satisfăcută de scopul său și metoda este satisfacută de știință. Ce inseamnă aceasta? Evident că doveditul ca program relativ în structură relativ ordonată și programată este și un eveniment reușit, satisfăcut de scopul său, dar și faptul că știința agentului determină metoda de acțiune asupra doveditului pentru a-l verifica. În matematică și logică dovada se realizează prin demonstrație, în științele naturale și sociale prin experiment sau monitorizarea fenomenului de verificat, în viața socială prin constatarea comportamentului celui de dovedit. Dovada atestă manifestarea lui ca existență într-un sistem, manifestarea lui ca soluție relativă pentru și în acel sistem. De aici rezultă că doveditul este un ceva capabil să rezolve problemele interioare ale agentului doveditor, și aceasta condiționată de intenția în raport cu altul decât agentul, anume cu intenția in raport cu doveditul, și că doveditul facilitează rezolvări exterioare pentru altul în funcție de scopul doveditorului, precum și faptul că doveditul rezolvă pentru altul, condiționat de scopul agentului doveditor.

Dovada este manifestarea ordonată, ontic programată chiar, a existenței unei anticipări care rezolvă condiționat probleme interioare și exterioare ale agentului.

Se poate demonstra că esența falsului este non-programul, deci non-dovada. Deoarece am demonstrat că scopul științei este programul, rezultă ideea că non-dovada este identică cu esența falsului și contrară scopului științei care este acela de a elabora programe și în plus, de a da rezolvări problemelor interioare ale agentului. Non-dovada blochează evoluția științei. Deoarece știința include și falsuri, rezultă și prezența unor non-dovezi în structura ei, a caracterului său relativ ipotetic.

Toate ideile de mai sus sunt demonstrate logico-matematic pornind de la modul inițial de definire a doveditului ca o structură satisfăcută de acțiune sau de un eveniment.

Consideraţii despre conceptul de infinit în Critica raţiunii pure

Deşi Kant nu tratează infinitul ca atare în mod izolat, în calitate de concept de sine stătător, aplecarea asupra unor părţi importante ale Criticii precum „Estetica transcendentală” sau „Metodologia transcendentală”, de exemplu, ne oferă prilejuri de a constata implicarea unor sensuri ale infinitului fie în determinarea spaţiului, fie în legătură cu analiza şi caracterizarea ideilor cosmologice. Este de discutat în ce măsură infinitul rămâne, la Kant, pe tărâmul regulativului sau, graţie distingerii între matematică şi filosofie, acesta poate fi recuperat epistemologic. Mai mult, raportarea aparte a lui Kant la înţelegerea infinitului ca potenţial sau actual poate fi roditoare în ceea ce priveşte anumite înţelegeri actuale ale infinitului din perspectiva filosofiei matematicii.

Nu vom greşi dacă vom susţine că infinitul la Kant se poate determina prin exemplificări neexplicite la nivelurile teoriei transcendentale din Critică. Acestea, la rândul lor, se pot constitui deopotrivă ca argumente, explicaţii atât ale perspectivei kantiene asupra infinitului, cât şi dovezi ale unei co-relaţii între aceste concepte (de spaţiu, etc.) şi infinitul kantian. În sensul celor de mai sus, la Kant, dovada şi exemplul funcţionează, în această chestiune, ca un alt mod de fundare-argumentare.

Despre cunoaştere şi revelaţie

Discuţia noastră pleacă de la un studiu de caz. Şi anume de la modul în care Husserl ia în considerare revelaţia.

Astfel, dacă ne vom referi la modul în care el pune în evidenţă „conştiinţa transcendentală” ne atrage imediat atenţia faptul că, pentru un fenomenolog, în acest caz chiar Husserl în persoană, această conştiinţă apare într-o dublă ipostază: pe de o parte, ca fiinţă, iar, pe de altă parte, ca transcendenţă [absolută], ce se manifestă. Sau, cu alte cuvinte, putem spune: „conştiinţa transcendentală” este o „revelare a transcendentului absolut” sub formă de „fiinţă” ce se actualizează. Or o asemenea revelare nu înseamnă nimic altceva decât că o parte a unui întreg infinit, parte care, la rândul ei, este şi ea infinită, ambele: întregul şi partea fiind greu de de-finit, devine, prin manifestare, precis caracterizată prin funcţia ei de a pune în operă intenţionalitatea. Astfel, credem că nu greşim afirmând că, în acest caz, Husserl scoate în evidenţă o eventuală revelaţie realizată pe baza unei „percepţii directe”, printr-o intuiţie pură, în transcendentul absolut.

Această observaţie ne duce cu gândul la o analogie din domeniul religiilor.

În cazul oricărei religii constituite se petrece, la apariţia ei, acceptarea unei revelaţii. O astfel de revelaţie nu este nimic altceva decât o delimitate drastică din polisemantismul infinit al Transcendentului Absolut a unei Divinităţi specifice în acord cu aşteptările spirituale ajunse într-un stadiu critic, ale unei anumite comunităţii culturale.

În acest mod, noua divinitate („Zeu suprem”, dacă este vorba de religiile monoteiste de sorginte iudaică sau ceva mai puţin personalizat dar, de asemenea, specific - gen „Vid” - dacă vom avea în vedere religiile extrem-orientale) va căpăta caracteristici clare, fiind pusă la lucru prin atribuirea unor calităţi demiurgice şi prin instituirea unor reguli cât mai bine fixate, în cadrul cărora a apărut şi se va desfăşura în continuare concepţia comunităţii privind creaţia.

În mod cu totul neaşteptat se pare că tot aşa se întâmplă lucrurile şi la naşterea uni nou sistem de gândire filosofic sau ştiinţific, în sensul că şi în acest caz se recurge la o revelaţie particulară. Iar aceasta nu este nimic altceva decât tot o delimitare finită a polisemantismului unui „Transcendent Absolut”, un fel de arestare a acestuia, pentru a se scăpa de infinitatea sa periculoasă, greu de cuprins şi de stăpânit cu gândul.

Rămânând în cadrul filosofiei, cum altfel decât prin „revelaţie” s-a ajuns la postularea: „Fiinţei” (Parmenide), „Lumii Ideilor” (Platon), „Materiei în două ipostaze - privată de formă şi, separat, (in)formată” (Aristotel), „Judecăţilor sintetice apriorice” (Kant), din nou a „Fiinţei”, dar şi a „Fiinţării” (Heidegger), „Jocurilor de limbaj” (Wittgenstein), „Cenzurii transcendente a Marelui Anonim prin care i se interzice omului utilizarea de diferenţiale nucleare” (Blaga), „Informateriei” (Drăgănescu), etc., etc., etc. Toate aceste postulate reprezentative pe care le-am enumerat, împreună cu altele pentru fiecare caz în parte poate la fel de reprezentative, au constituit ceea ce se numeşte, de obicei, fundamentul unui sistem de gândire (în cazul nostru de natură filosofică).

Nu altfel pare a se fi întâmplat cu Husserl la fundamentarea fenomenologiei sale. Şi dacă ne-am permis să recurgem la analogia cu constituirea unei religii revelate, în acest caz situaţia este cu atât mai uşor de acceptat cu cât însuşi Husserl recunoaşte că, în calitate de fenomenolog, a avut „o trăire absolută” (reproductibilă, spune el, de fiecare fenomenolog care-şi merită acest calificativ) de natura unei „conversii religioase”, atunci când a intuit pur existenţa Conştiinţei transcendentale qua fiinţă, care, la rândul ei se dovedeşte a fi o transcendenţă absolută revelată, precum şi a intenţionalităţii drept o nouă cauzalitate prin care zisa conştiinţă se focalizează asupra Realului/Naturalului căruia îi acordă sens, adică înţeles. Toate acestea constituie, fără doar şi poate, elemente esenţiale care stau la baza fenomenologiei husserliene.

Şi mai trebuie adăugat că, prin considerarea „conştiinţei transcendentale” drept „Fiinţă/ Transcendenţă Absolută revelată”, Husserl, ca şi în cazul constituirii unei noi religii, va reduce/adapta conotativitatea infinită care însoţeşte termenul de „Transcendent Absolut” la necesităţile de finitudine ale sistemului său de gândire.

Credem că nu greşim dacă vom extinde cazul Husserl la evantaiul extrem de larg al abordărilor transcendentale începând cu Kant, şi, mai departe, cu adaptările de rigoare, la orice sistem de gândire închegat.

Interesant şi paradoxal: deşi realitatea în esenţă („lucrul în sine” kantian şi „lucrul însuşi” în „carne şi oase” husserlian, şi altele asemănătoare) se zice că nu poate fi cunoscută, totuşi reuşim s-o schimbăm. Nu e neapărat de bine; dar nici de rău.

„Jocul omului cu Realitatea nu poate fi câştigat de om; dar nici pierdut" – parafrază după Jung.

Înţelegerea ştiinţifică prin modele – aspecte neglijate

Cercetările asupra înţelegerii ştiinţifice au luat amploare în ultima vreme în ciuda reţinerilor din principiu din tradiţia filosofiei analitice. Dezbaterea s-a polarizat în două poziţii majore: una conservatoare ce continuă linia atitudinii clasice de a reduce tema la cea a explicaţiei; cealaltă mai novatoare valorizând această investigaţie. Referinţa la modele ştiinţifice a fost folosită de ambele tabere în favoarea lor. Voi încerca să argumentez că situaţia nu este însă atât de clară iar inţelegerea prin modele nu poate fi invocată în mod decisiv de partea vreunei tabere. Voi identifica în acest sens anumite aspecte ce au fost neglijate şi care au potenţialul de a schimba liniile de rezistenţă ale celor doua poziţii.

Problema legitimării în disciplinele sociale

Startul întârziat pe care l-au luat disciplinele sociale în raport cu științele naturii este interpretat de obicei ca un handicap care încă le-ar mai greva dezvoltarea în ritmul și cu rezultatele așteptate. Istoria unor discipline precum economia, sociologia sau antropologia dovedește însă că de multe ori au fost sesizate și avantajele acestui decalaj, în sensul că științele naturii, dar mai ales fizica și biologia, au fost privite ca izvoare de analogii fertile și ca surse de inspirație pentru crearea unui aparat conceptual adecvat domeniului social. Altfel spus, având exemplul unor metodologii fertile de cercetare a naturii și dovada unor rezultate incontestabile, cercetarea socială a cedat tentației de-a se legitima sub aspect științific printr-o mimare mai mult sau mai puțin sofisticată a științelor naturii. Îmi propun să examinez aici aspectele problematice ale acestei strategii de legitimare și să arăt că însăși ideea de progres al științelor sociale a fost folosită în același scop.

Teoria conspirației și științele pământului

Se prezintă o analiză epistemologică a teoriei conspirației și se aplică la teoriile: încălzirii globale, crizei mediului natural, geologiei planetare.

Meniu principal