ACADEMIA ROMÂNĂ

Comitetul român de istorie și filosofie a Științei și Tehnicii (CRIFST)

Divizia de Logică, Metodologie și Filosofie a Științei (DLMFS)

 

 

SIMPOZIONUL

Despre riscuri în ştiinţă şi tehnică

19 mai 2022, orele 15-18
(Academia Română: Casa oamenilor de știință, sala Zodiac (Piața Lahovari, 9))

 

 

PROGRAM

PREAMBUL : Ce fel de riscuri în știință și tehnică acceptăm ? Câteva observații metodologice despre abordarea riscurilor

Gheorghe M. Ștefan	Știința & tehnologia sub asediul a două exponențiale
Olimpia Nicolaescu	Cunoașterea și gestionarea riscurilor într-o secție spitalicească cu paturi – Registrul riscurilor
Dan Șerbănescu	Despre sistemele de energie, transformarile și riscurile lor
Constantin Stoenescu	Precauție și risc în percepția publică din România a politicii energetice nucleare. O istorie recentă
Ana Bazac	Știința și riscul de a nu cunoaște

 

 

REZUMATE

 

PREAMBUL : Ce fel de riscuri în știință și tehnică acceptăm ? Câteva observații metodologice despre abordarea riscurilor

 

Ana Bazac *

 

Conceptul de risc contrapune abilitatea oamenilor de a-și controla mediul – iar aici discutăm exclusiv despre mediul creat de ei, adică de artefacte ca rezultat al creației umane, și de capacitatea acestei creații de a modela mediul uman – cu posibilitatea acestui mediu de a ieși de sub control uman, chiar de a i se opune malign. Conceptul de risc face astfel parte din cele care dau ontologia umanului, adică explică existența umană.

El nu vizează fenomenele naturale și impactul acestora. O formulare de genul „riscul de a se produce un cutremur” este o exprimare vulgară a problemei ce poate fi înțeleasă doar cu ajutorul conceptului de probabilitate. Acesta din urmă pare prea savant pentru o populație educată la nivelul minim al răspunsurilor adecvate pentru expandarea consumului, potrivite la informația reducționistă și la abdicarea de la responsabilitate prin asumarea tragică a lui carpe diem. În acest sens, înlocuirea termenului de probabilitate în evaluarea unui fenomen natural cu conceptul de risc, specific exclusiv pentru fenomene create de om, face parte din oferta oficială de informație și este menită tocmai să anuleze, în conștiința oamenilor, diferența dintre ceea ce nu este responsabilitate umană de ceea ce este.

Din punctul de vedere al analizei logice, conceptul de risc este implicat de chestionarea condiționalului, adică în același timp de premisa și de concluzia posibilității, concret, ale posibilității indezirabile. „Ce ar fi dacă” – sau, mai simplu spus, „dar dacă” – reflectă vigilența în fața a ceea ce este sau pare dat, inexorabil, în existență și este formulat cu ajutorul modului condițional. Dar dacă vigilența în fața datelor naturii a dus la șiretenia de a ocoli sau chiar a înlătura pe cele neprielnice – în mitologia greacă zeița Metis fiind mai degrabă simbolul general-abstract al șireteniei-înțelepciunii – capacitatea rațională de imaginare-proiectare-îndrăzneală creatoare pozitivă^[1]-reflecție generatoare de fundamente pentru existența umană, simbolizată de Hefaistos, este legată de puterea omului de a face, deci nu de a fugi din fața unei primejdii posibile ci de a o preîntâmpina prin propriile eforturi: de a face, modelând existența potrivit unor funcțiuni imaginate și necesare.

Conceptul de risc se îngemănează cu acela de prudență. Acesta se referă tocmai la abilitatea oamenilor de face în așa fel încât nici activitatea lor și nici rezultatele acesteia să nu dăuneze: mai precis, să le fie util și fructuos. De aceea, în istoria cuvintelor, un prim sens al inteligenței a fost cel de prudență (Socrate, phronesis).

 

*

Desfășurat, acest sens înseamnă prevedere: a viitorului rezultat din acțiunile din prezent, iar imaginarea acestui viitor implică re-parcurgerea traiectoriei gândirii, de data aceasta de la viitor la prezent. O asemenea re-parcurgere înseamnă anticipare: tocmai pentru că viitorul prezumat arată într-un fel neprielnic pentru om, deciziile din prezent trebuie revăzute și schimbate.

Modelul acesta nu trebuie considerat utopic: nu știm multe, dar imaginarea și construcția artefactelor este un control – mental, înainte de toate – al incertitudinilor și o reducere a incertitudinilor la valori ce pot fi controlate^[2].

Din acest unghi de a vedea, raționalitatea umană și civilizația s-au întemeiat pe abilitatea de a prevedea rezultatele și de a le înlătura pe cele nedorite: istoria lor a dovedit, desigur, și în concret principiul încercare și eroare, adică oamenii au corectat de abia după ce și-au experimentat deciziile greșite, dar în mare creația implică imaginarea rezultatului (în n variante) și preîntâmpină, prin evaluări în minte ale rezultatelor posibile, efectele nedorite. S-a spus, nu o dată, că civilizația stă sub semnul lui Prometeu: ca simbol al imaginației îndrăznețe – atât de îndrăznețe încât numai aceasta a fost punctul de bifurcație pentru dezvoltarea omului – și al creațiilor viitoare posibile doar pe baza acestei imaginații.

Dar raportul dintre om și creațiile sale nu este unilateral: de la omul subiect spre creația obiect (pasiv, deci). Dimpotrivă, creația se autonomizează – și chiar din momentul creației – iar subiectul ajunge să fie determinat de obiect. Mai precis, omul și activitatea sa creatoare sunt rezultatul unui permanent mai mult decât proces biunivoc, ci de retroacțiune inversă, în care fiecare relație dintr-un sens – oricare ar fi el – în celălalt generează schimbări: care nu duc neapărat la stabilitate și echilibru. Ci chiar la instabilitate și dezechilibru.

Astfel încât și chiar dacă elanul creației a stat sub semnul lui Prometeu, creațiile inerent autonome implică riscuri ce îl convoacă, drept figură tutelară, pe Epimeteu, cel care gândește (de abia) după; sau, despre. De fapt, așa cum ne semnalează mitologia greacă, Prometeu și Epimeteu au fost frați și doar ambii împreună descriu efortul, cu rezultate contradictorii, și al gândirii umane și al realizărilor sale. Mai clar, deși în descriere Epimeteu este nesăbuit, leneș, incapabil – adică este prototipul celor ce nu gândesc nici previzional nici anticipativ – îngemănarea sa cu Prometeu sugerează nu caricatura unor lipsuri ci cele două ipostaze sau momente ale gândirii: și înainte de acțiune și după.

Prin urmare, riscul – ca posibil ce caracterizează rezultatele creației și, mai precis, ca posibil negativ, chiar malign – cheamă, o dată mai mult, ambele tipuri de gândire: și aceea previzională, deci preventivă, și anticipativă, și aceea corectivă după. Iar dacă înțelegem că există o istorie a riscurilor, ce însoțește istoria tehnicii și științei, o dată mai mult suntem sensibili la carențe și în gândirea preventivă – ce este o gândire proiectivă, adică fabrică proiecte – și în aceea corectivă. Aceasta din urmă îmbunătățește substanțial gândirea proiectivă: iar dacă lipsește sau este limitată, nici gândirea proiectivă nu e capabilă să sesizeze puterea creației – adică a artefactelor – de a influența și schimba omul și, concret, nu e capabilă să sesizeze noul radical pe care creația nouă o aduce pentru om. (Aici este acea „vină a lui Epimeteu”^[3]).

 

*

Așadar, riscul este semnul autonomizării artefactelor și, deci, al existenței lor într-o direcție opusă celei preconizate, deci opusă funcționării și funcționalității proiectate: în direcția unui pericol posibil.

În acest sens, odată ce sunt create – în vederea unor funcțiuni – artefactele devin autonome tocmai pentru că proiectarea lor a avut în vedere folosirea largă a îndeplinirii funcțiunilor: deci ele pot exista, chiar de la început, în maniera bivalentă a unor direcții, ceea ce înseamnă cumva și a unor funcțiuni, opuse una alteia. Astfel, se poate spune că nu există artefacte cu risc 0, ceea ce înseamnă că, deși riscul este constitutiv în ontologia umanului – care, să nu uităm niciodată, implică, alături de limbaj și socialitate, tehnica/tehnologia ca delimitatorii pentru antropogeneză și dezvoltarea civilizației umane – el nu este un factor neutru, o cauză „naturală” a dinamicii umane, ci a priori un factor calitativ negativ înțeles tocmai prin opoziția la el.

 

*

Dacă este așa, atunci în definirea riscului intră neacceptarea sa: sau, desigur, procesul de minimizare a sa. În întreaga istorie a creației tehnicii, premisa definitorie a fost creșterea funcționalității – deci a adecvării la nevoile și proiectele umane – și micșorarea riscurilor în îndeplinirea acestui obiectiv. Aceste două elemente formează aceeași premisă și se manifestă în tandem. Așa cum creația artefactelor este constitutivă pentru om, această creație însăși, și artefactele ca atare, are/au loc în intervalul neacceptarea principială a riscului – evaluarea riscurilor pentru minimizarea lor selectivă. În termeni moderni, creația tehnică implică – la început, inconștient, apoi explicit și asumată ca foarte importantă – analiza risc-beneficiu^[4]. În acest interval, gradul de acceptare a riscurilor este criteriul în funcție de care are loc abordarea riscurilor. Evident, așa cum există o condiționare istorică și socială a cunoașterii – aici, a cunoașterii științifice și tehnice – și contexte istorice și sociale pentru cunoaștere, știință și tehnică, la fel există și pentru abordarea riscurilor, deci pentru acceptarea sau nu a lor.

 

*

Și atunci primul principiu metodologic privește cât de exclusivistă este analiza risc-beneficiu. De ce este important caracterul exclusivist al acestei analize sau la ce anume se referă el? Analiza reflectă, desigur, gradul de cunoaștere dar și interese sociale exterioare cunoașterii ca atare dar care o influențează. Problema este cât de restrictive sunt interesele sociale. Dacă interesele sunt universaliste, adică și artefactele și obiectivele lor sunt exclusiv în funcție de gradul de cunoaștere a lucrurilor și vizează orice membru al comunității umane în mod nediscriminat, atunci analiza risc-beneficiu va avea același caracter universalist sau corespunzător exclusiv gradului de cunoaștere. Dacă interesele promovează restrictiv perspectiva unor grupuri sociale în cadrul relațiilor de putere, atunci analiza risc-beneficiu nici nu este determinată exclusiv de gradul de cunoaștere și reflectă și caracterul restrictiv al intereselor sociale.

Din punct de vedere epistemologic, analiza risc-beneficiu în funcție de interese restrictive este viciată, deoarece gradul de cunoaștere este pervertit de acele interese restrictive. Analiza risc-beneficiu este un demers de cunoaștere și trebuie să corespundă exclusiv evaluării cognitive a artefactelor în raportarea lor la om.

 

*

Un alt principiu metodologic este cel al evaluării realiste a riscurilor. Încălcarea acestui principiu se referă doar la minimalizarea riscurilor^[5], deoarece cu cât mai mare este prudența în anticiparea artefactelor în funcționarea lor, cu atât mai eficiente sunt artefactele, inclusiv din punctul de vedere al controlării riscurilor. Dacă nu există reguli preventive severe, pericolul este mai mare^[6].

Tendința de a minimaliza riscurile – mereu ale tehnicii noi, iar noi o considerăm pe aceea din ultimele decenii – se folosește de niște metode și argumente. O metodă este comparația și un argument este cel al comparării fricii de riscuri din trecut cu frica de riscuri de astăzi. „Și în secolul al XIX-lea se dorea ca înaintea trenurilor să fugă un mesager ca să îndepărteze oamenii de șine”. Dar această comparația, adică echivalarea riscurilor și a abordării lor din perioade istorice diferite, este inconsistentă. Deoarece și tehnica și riscurile din epoci istorice diferite – și atât de diferite ca secolul al XIX-lea și sfârșitul secolului al XX-lea și primele decade ale secolului nostru, al XXI-lea – sunt de ordin diferit.

Apoi, minimalizarea riscurilor dă ca argument eficiența dată de proiectarea modelului sau eșantionului, adică a unei unități, pentru difuziunea eficientă a modelului sau eșantionului. Greșeala logică de a echivala partea cu întregul, unitatea cu multiplicarea sa, este vizibilă în practică: o mașină (sau un număr mic de mașini) este eficientă prin viteza sa de a acoperi spațiul; dar dacă șoseaua este acoperită de un șir neîntrerupt de mașini, eficiența programată pentru o unitate decade, iar rostul mașinii este dezmințit.

În aceeași ordine de idei, micșorarea efectului negativ al unui artefact nu este totuna cu beneficiul său ca atare.

 

*

Din punctul de vedere al relației dintre om și artefacte și crearea lor, există două feluri de riscuri: cele legate de înfăptuire și cele legate de utilizare. Istoric, cele mai importante au fost primele, pentru minimizarea cărora au fost concepute algoritmi practici împreună cu algoritmii practici ai înfăptuirii ca atare. Dacă figurăm înfăptuirea ca o cutie neagră, dar adăugăm input-ul dat de ansamblul factorilor și condițiilor fără de care nu are loc nicio realizare de artefacte, plus output-ul ce constă nu doar în rezultatele dezirabile ci și în cele secundare sau indezirabile (deșeuri, gunoi/poluare, epuizare a resurselor, dezechilibru ecologic), este clar că riscurile nu privesc numai cutia neagră ci ansamblul acestor trei sisteme complexe. Iar dacă preocuparea pentru minimizarea / anihilarea riscurilor privește doar unele elemente din aceste sisteme, consecința acestei preocupări este contraproductivă chiar pentru problema riscurilor fragmentate legate de acele elemente. De aceea, un principiu metodologic important al abordării riscurilor este necesitatea considerării lor integrate, interdependente și globale la nivelul fiecărui proces de realizare a artefactelor. Desigur însă, că acest principiu dă seama de nivelul de conștientizare a implicațiilor realizării: dacă oamenii nu au ajuns (încă) la ideea necesității abordării integrate și unitare a riscurilor legate de un proces de realizare, nici rezolvarea integrată și nici minimizarea sau controlul riscurilor nu au loc.

În ceea ce privește riscurile legate de utilizare, ele relevă încă o dată că problema riscurilor este, de fapt, modernă. Aglomerarea riscurilor și a originii lor în n elemente legate de realizarea artefactelor, plus eterogenitatea și numărul riscurilor manifestate în utilizarea lor sunt consecința expandării artefactelor utilizate. Mecanizarea și revoluția industrială sunt cauza, iar noile obiecte ale civilizației și noua lor înfățișare au dus la o creștere a dependenței oamenilor de ele și, astfel, și la o subordonare față de riscurile pe care noua civilizație le-a implicat și ca număr și ca diversitate. Iar aici, același principiu metodologic cere abordarea integrată a riscurilor legate de utilizare.

 

*

O aplicație a împărțirii riscurilor în cele legate de realizare și cele implicate de utilizare este categorisirea riscurilor în cele din cercetarea științifică și cele din aplicarea rezultatelor ei. Aici, trebuie să amintim doar că riscurile din cercetare – de la riscuri ce țin de metodologia cercetării la cele ce periclitează cercetătorii – trebuie minimizate până la dispariție, tocmai pentru ca cercetarea să fie liberă și privind orice obiectiv interesant; dar aplicarea rezultatelor cercetării trebuie subordonată valorilor umane: nu orice se poate face, trebuie făcut.

Așadar, și știința, adică efortul, din modernitate instituționalizat, de cunoaștere a fenomenelor ca bază a creației tehnicii implică riscuri. Pentru rapiditate, să unificăm știința sau cercetarea științifică și cercetarea din tehnică. Astfel, putem clasifica riscurile în două mari grupuri: riscuri în cercetare și riscuri în aplicare. Oamenii văd în general riscurile din al doilea grup. Dar peste tot minimizarea riscurilor a fost și este un obiectiv principal. Prevenirea lor implică mereu prudență și înlăturarea imprudenței în desfășurarea cercetării (și apoi, a aplicării). Managementul cercetării în fiecare domeniu are în vedere fiecare aspect sau element. De la cele informaționale – și cât de importantă este evaluarea riscurilor în informația științifică! – la cele ale infrastructurii, ale materialului de cercetat, ale experimentelor, ale verificării li probării, ale tipului de cercetare (fundamentală, aplicată) și ale condițiilor de sponsorizare a cercetării, ale gradului de acuratețe și ale metodologiei de cercetare, ale evaluării cercetării și ale costurilor cercetării. Prudența implică reducerea hazardului și creșterea preciziei și siguranței: deși e clar că nu este vorba niciodată de adevărul absolut, abordarea prudentă în cercetare presupune un grad de certitudine – mereu re-evaluat (falsificat), verificat – care oferă protecție cercetării.

Abordarea riscurilor din cercetare duce la reducerea riscurilor în aplicare.

 

*

Un aspect ce trimite la alt principiu metodologic este coexistența naturalului și artificialului în viața umană. Oamenii nu doar realizează artificialul, ci o fac depinzând de și în conexiune cu natura fără de care nu pot trăi. De aceea: 1) riscurile pe care le incumbă înfăptuirea și utilizarea obiectelor civilizației sunt, pe de o parte, cumva reduse de către natura în care trăiesc oamenii; 2) pe de altă parte, riscurile afectează și natura înconjurătoare. Astfel încât pare destul de greu să se judece riscurile legate exclusiv de producerea și utilizarea artificialului și la fel de greu să se sesizeze generalizarea riscurilor ân sfera sistemului natural-artificial. Dacă o concluzie a paragrafului de mai sus legat de riscurile de utilizare poate fi „viața era mai simplă înainte, și astfel mai sigură”, neexistând atâtea solicitări de utilizare, o dată mai pregnante devin adjectivele („simplu”, „sigur”) atunci când oamenii contrapun natura artificialului.

Ca urmare, acestora le e greu să discernă artificialul care se deruleză „în natură”, și deci responsabilitatea în înfăptuirea și controlul artificialului. (Un ex., boala – Covid, cancer etc. – are loc pe fundal natural, dar cauzele depășesc acest fundal). Principiul metodologic de abordare a riscurilor privește sesizarea intrepătrunderii, interdependenței și interinfluențării naturalului și artificialului și nocivitatea reducerii oricare dintre cele două condiții.

 

*

O aplicație este împărțirea riscurilor – și solicitărilor de acceptare a lor – în cele care implică și cerințe naturale și cerințe sociale, față de cele care vin exclusiv din motive sociale. La o primă impresie, primul tip de riscuri pare să fie acceptabil prin împletirea cerințelor naturale și sociale, adică prin îndulcirea riscurilor generate social de cerințele respectării naturalului. De ex., riscurile ecologice sunt mai mici atunci când acțiunile respectă nu numai nevoi sociale ci și naturale. Pe de altă parte, riscurile care vin exclusiv din motive sociale pot și trebuie să fie judecate potrivit valorilor (obiectivelor) promovate de aceste motive.

 

*

Un principiu metodologic legat de judecarea acceptării/acceptabilității riscurilor privește criteriul/criteriile de acceptare/neacceptare și se manifestă sub forma tare a neacceptării unor riscuri și sub forma atenuată a acceptării unor riscuri minime. Forma tare a judecării riscurilor evaluează activitățile – deci riscurile – potrivit valorii umane a prezervării vieții demne. Din acest punct de vedere, activitățile care pun în pericol viața demnă sunt de neacceptat^[7]. În ceea ce privește forma atenuată a judecării atitudinii de acceptare/neacceptare a riscurilor, introduce în judecare existența criteriilor de compensare a riscurilor și, deci, de atenuare a lor prin măsuri de minimizare.

 

*

În sfârșit și cunoscând faptul că există o tehnologie complexă de minimizare a riscurilor, tocmai ca urmare a științei, să reținem că, pe de o parte, ea recunoscând puterea extraordinară a ceea ce este exterior omului ca atare asupra omului – deci a științei și tehnicii – este „dogmatic materialistă”. Adică, într-o perspectivă structuralistă, cei care consideră că știința și tehnica sunt fie cauza relelor din societatea de azi (tehnofobia), fie cauza progresului prezent și viitor (tehnofilia), nu văd complexitatea condiției umane, faptul că știința și tehnica înseși sunt forjate de relațiile umane. Rezultatul acestui dogmatism – care este mereu unilateral – corespunde și unui dogmatism al instrumentelor de cunoaștere^[8] dar mai ales se transpune într-o „industrializare spirituală” (Stigler) marcată de fatalism: dacă ceva se poate face se face, în afara reflecției asupra costurilor la nivelul input și output, ignorându-se limitele naturale și sociale care determină ca urmările negative ale tehnicii să nu mai poată fi resorbabile și anihilabile prin „mâna invizibilă” a holismului natural și social^[9].

Chiar dacă riscurile sunt legate de artefacte discontinue /sisteme discontinui, acestea influențează mai mult decât fragmentele discontinue ale mediului lor înconjurător.

Dogmatismul menționat privește și dimensiunea temporală. Astfel, el implică inconștiența potrivit căreia fie problemele fie se rezolvă în timp (ca urmare a tehnofiliei) fie nu, ci se agravează în crize și dereglări existențiale (tehnofobia). Fie nici nu se pun probleme sistemice, ci doar discontinui, cu obiective pe termen scurt, și nu lung. În toate aceste aspecte se refuză discutarea critică a prezumțiilor^[10]. Deznodământul e previzibil: oameni ansteziați să meargă mecanic spre extincția vieții.

 

***

 

* Prof. univ. dr., DLMFS.

[1] Pausanias a insistat asupra faptului că Hefaistos avea cea mai mare încredere în Dionisos, figura tutelară a creativității îndrăznețe și nonconformiste: Pausanias, Description of Greece, Translation by W.H.S. Jones, Litt.D., and H.A. Ormerod, M.A., in 4 Volumes. Cambridge, MA, Harvard University Press; London, William Heinemann Ltd. 1918, Perseus project, 1.20.3.

[2] Inclusiv prin gestionarea fragilității în mod „antifragil”, Nassim Nichola Taleb, Antifragile: Things That Gain from Disorder (Incerto), New York, Random House, 2014.

[3] Bernard Stiegler, La technique et le temps (I): La faute d'Epiméthée, Paris, Galilée, 1994.

[4] De ex., riscul de a cădea cu avionul: acest risc a făcut ca proiectarea avioanelor, cu toate elementele sale, să implice în rezolvarea problemelor know how – adică a înfăptuirii funcției de zbor (decolare, planare, aterizare etc.), ca funcție principală – de la început, deci implicit, și reducerea drastică a riscurilor.

[5] Flanquart Hervé, « Euphémiser ou nier les risques auxquels on est soumis : raisons et moyens. Exemples des

risques industriel, nucléaire et routier », dans revue ¿ Interrogations ?, N°28. Autour du déni [en ligne],

https://www.revue-interrogations.org/Euphemiser-ou-nier-les-risques

[6] Vezi de ex. regulile de construcție a clădirilor și tipurilor de infrastructuri.

[7] Războiul și instrumentele de război.

[8] De ex. există o tendință de dogmatism al modelării.

[9] Vezi și John M. Polimeni, Kozo Mayumi, Mario Gianpietro and Blake Alcott, The Jevons Paradox and the Myth of Resource Efficiency Improvements, London, Earthcan, 2008.

[10] Vezi de ex. teza neo-malthusiană actuală ca origine a crizei mediului.

 

 

Știința & tehnologia sub asediul a două exponențiale

 

Gheorghe M. Ștefan *

 

Știința care dezvaluie și tehnologia care impune evoluează ambele sub impulsurile și limitările date de două exponențiale: creșterea exponențială a populației și creșterile exponențiale ale capacităților tehnologice. Capacitatea umană de a cunoaște și de a inova se adaptează cu dificultate la evoluții exponențiale datorită unei inerții naturale impuse biologic, cultural sau instituțional. De asemenea, capacitatea populației de a asimila și folosi cunoașterea și produsele tehnologiei este limitată de inerții similare. Politicile de finanțare a cercetării și apetitul investitorilor pentru noi tehnologii sunt afectate în mod fundamental de către căile distorsionate în care știința și tehnologia sunt percepute de către decidenți și de către public. Incompetența politicienilor și lăcomia investitorilor, în contextul unei lumi din ce în ce mai complexe dominate de mecanisme de autoorganizare mai subtile ca oricând, cer soluții radicale, ușor de definit dar dificil de pus în aplicare. Este vorba despre educație, ca parte a triadei învățării care presupune instrucție-antrenare-educație. Dar educația, ca abilitate de a decide acolo unde nici rațiunea și nici imaginația nu reușesc, este cea mai ignorata componentă a învățării. Astfel, va trebui să revizuim strategiile educaționale începand cu basmele pe care le spunem preșcolarilor.

 

* Prof. univ. em. dr. ing. (UPB), m.c. al Academiei Române, DLMFS.

 

 

Cunoașterea și gestionarea riscurilor într-o secție spitalicească cu paturi – Registrul riscurilor

 

Olimpia Nicolaescu *

 

Managementul riscurilor într-un spital are o importanță primordială pentru a asigura creșterea siguranței pacientului și a personalului de îngrijire, chiar dacă acestea nu vor putea fi eliminate niciodată complet. Siguranța pacienților în spitale reprezintă una dintre cele mai importante dimensiuni ale calității actului medical. De multe ori defectele latente și cele manifeste se pot combina putând duce la accidente nedorite. Evaluarea gradului de risc este necesară pentru a stabili măsuri de prevenire a acestora. În acest scop este necesară într-o primă etapă evaluarea cu maximă atenție a tuturor situațiilor în care pacientul ar putea suferi prejudicii prin intervenția sau non-intervenția echipei medicale. Riscurile sunt multiple și pot ține de organizarea și desfășurarea activității spitalului, de calitatea pregătirii personalului, de aprovizionarea spitalului cu medicamente și materiale, de acordarea unor servicii medicale de specialitate de o performanță scăzută precum și de nerespectarea drepturilor pacienților, de inexistența unor proceduri privind manegementul infecțiilor nozocomiale, de inexistența unor echipamente medicale corespunzătoare iar când acestea există de inexistența unui personal instruit să le folosească, și nu în ultimă instanță de identificarea și securizarea zonelor cu risc de incendiu, de iradiere, de contaminare chimică sau biologică. În concluzie, gestionarea riscurilor are drept scop de a echilibra raportul dintre beneficii și prejudicii, fie pentru a elimina riscurile, fie, când acest lucru nu este posibil, pentru a le face acceptabile.

 

* M.D., Ph.D., DLMFS.

 

 

Despre sistemele de energie, transformarile și riscurile lor

 

Dan Șerbănescu *

 

Pe baza modelării prezentate în lucrări anterioare a sistemelor energetice ca fiind sisteme complexe, care în forma lor optimă sunt autoreglabile, cu reacții de tip cibernetic multidimensional (hypercibernetic) si dezvoltate fractalic pe diverse niveluri, se consideră transformările lor și implicațiile acestora.

Se definesc parametrii minimali ce caracterizează aceste transformări, ca și parametrul ce indică direcția acestora, precum și conexiunea acestora cu noțiunea de risc. Evaluările diverselor stări și transformări ale sistemelor energetice cuprind nu numai sussele, ci și reteau dependenta de acestea, pâna la utilizatori și feedbackul acestora.

Aceste transformari și provocări sunt evaluate din perspectiva implicațiilor lor, context în care se utilizează noțiunea de risc. Întrucât noțiunea de risc are accepțiuni diverse se precizează acceptiunea considerată in aceste evaluări și se fac referințe la posibilele abordări în ceea ce privește definiția de risc abordată.

Sunt prezentate trei studii de caz

1. Intercompararea riscurilor pentru diverse sisteme de energie (terestră, în accepțiunea curentă) și soluții de căutare cu unele exemple pentru asigurarea unei securitaăți și reziliențe energetice locale/regionale
2. Transformarile unor sisteme de energie cu componente biologice la provocări externe (cazul COVID)
3. Riscurile inovării în sistemele energetice, cu exemple din domeniul nuclear

 

* Dr.ing.,expert risc și securitate nucleară, Nuclearelectrica S.A.; DLMFS.

 

 

Precauție și risc în percepția publică din România a politicii energetice nucleare. O istorie recentă

 

Constantin Stoenescu *

 

În diverse evaluări privind starea de fapt și strategia politicii energeticie din România regăsim această remarcă: nu există mișcări civice sau sociale împotriva utilizării energiei nucleare. Cum am putea explica această atitudine? Cred că explicația este specificul cadrului socio-economic și politic regional în care se află România. Constrângerile geopolitice au dat naștere opiniei că trebuie să ne asigurăm independența energetică și că, pentru a face acest lucru, trebuie să avem încredere în tehnicieni și să-i lăsăm pe ei să ia cele mai bune decizii. Prin urmare, problema autorităților era să demonstreze publicului, inclusiv liderilor de opinie de formație umanistă, că experții au ales cele mai bune tehnologii. În consecință, deși efectele accidentului de la Cernobîl s-au resimțit și în România, autoritățile comuniste le-au minimalizat, iar publicul a întâmpinat cu încredere proiectul construirii unei centrale nucleare cu tehnologie canadiană. Acestă mișcare decizională politică a fost percepută atât ca un semn de independență față de URSS cât și drept o garanție că tehnologia aleasă este sigură. Prin urmare, publicul a considerat că celelalte riscuri geopolitice regionale sunt mai importante decât riscul nuclear și ele trebuie evitate în primul rând. Această percepție publică a supraviețuit până astăzi.

 

* Prof. univ. dr., Universitatea din București, Facultatea de Filozofie.

 

 

Știința și riscul de a nu cunoaște

 

Ana Bazac

 

În epistemologia structuralistă a exemplului comun, se ajunge la adevăr, adică la idei rezistente și eficiente pentru derularea experienței umane cu cât mai puține urmări nedorite, atât pe baza cunoștințelor dovedit-rezistente prealabile cât și a coerenței logice a relației pe care oamenii le stabilesc între aceste cunoștințe. Mai simplu spus, pentru adevăr sunt necesare atât informația cât și logica. La fel stau lucrurile și în știință.

Istoric, această problemă a fost legată mai degrabă de înfăptuirea logicii (de condițiile sale formale, de carențe etc.), decât de cunoștințele prealabile. Mai mult, și unul dintre obiectivele comunicării este tocmai să evidențieze două aspecte legate de abordarea acestora, o parte importantă a preocupărilor a constat în formalizarea logică a cunoștințelor prealabile și în ignorarea complexității condițiilor materiale ale adevărului în calitate de convingere adevărată justificată.

Dar obiectivul principal al comunicării, lăsat deschis, este ce se întâmplă în știință când nu există suficientă informație prealabilă.