ACADEMIA ROMÂNĂ

Comitetul Român de Istorie și Filosofie a Științei și Tehnicii (CRIFST)

Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei (DLMFS)

 

SESIUNEA DE TOAMNĂ / ANUALĂ - 2019

7 noiembrie 2019, orele 15-18
Academia Română, Sala de Consiliu
(Calea Victoriei, 125)

PROGRAM

 

Dr. ing. Gorun Manolescu
DLMFS
Schiţa unei Noi (post) epistemologii. Gândirea Chaordică: o nouă abordare privind evoluţia ştiinţei
Dr. ing. Dan Şerbănescu
DLMFS
Despre unele abordări integratoare ale fizicii și științelor minții
Prof. univ. dr. ing. Ștefan Trăușan-Matu
DLMFS
Istoria conceptului de infinit, cu trimitere la inteligeța artificială, transumanism și postumanism
Dr. cc. Gabriel Nagâț
DLMFS

Lucian Blaga și analiza „stilistică” în filosofia științei

Prof. univ. dr. Ana Bazac
DLMFS
Teoria prăbușirii civilizației actuale: analiză epistemologică

 

 

 

Apelul la contribuții: http://noema.crifst.ro/index.php/ro/evenimente?id=106

 

***

 

REZUMATE

 

 ***

 

Schiţa unei Noi (post) epistemologii. Gândirea Chaordică: o nouă abordare privind evoluţia ştiinţei

Gorun Manolescu

 

 

Teza pe care o susţinem este că evoluţia ştiinţei,denumire generică ce subîntinde atât ştiinţele exacte cât şi umanioarele, şi care constituie una dintre caracteristicile de bază ale epistemologiei, poate fi înţeleasă drept o modalitate de gândire „chaordică”.

 

Dar ce este o gândire chaordică (GC)?

 

În primul rând, o asemenea gândire este diferită [Eijnatten, 2004] de teoria matematică a haosului determinist [Codreanu, 207] - o aparentă contradicţie în termeni - în cadrul căreia metaforicul „efect al fluturelui” este esenţial (o fluturare de aripă a unui fluture într-un loc poate produce, la distanţă, schimbări drastice). Şi ea este diferită deoarece GC nu este şi nu poate fi formalizată. (Ca, de altfel şi de exemplu, nici gândirea Bottom Up Top Down [Manolescu, 1982] precum şi alte modalităţi de gândire, cum ar fi gândirea fragmentară [Sora, 1978; Braga, 2006; Manolescu, 2018], cea asociativă[Osborn, 1953; ş.a.m.d.]

 

În al doilea rând, o asemenea gândire consideră că haosul (CHA) şi ordinea (ORD) apar simultan [Eijnatten, 2004].

 

În al treilea rând, obiectul GC îl reprezintă un sistem de mare complexitate, dinamic în sensul schimbării relativ rapidă a structurii sale şi având o cauzalitate neliniară (multiplicitatea cauzelor nu poate fi pusă în evidenţă atunci când apare un efect: emergenţa, spre deosebire de cauzalitatea liniară în cadrul căreia se selectează o unică cauză, pe care o considerăm fundamentală, iar restul cauzelor care pot să apară este neglijat [Eijnatten, 2004].

 

În al patrulea rând, GC presupune existenţa a trei „lentile” prin care privim simultan realitatea lumii: (a) la un nivel scăzut de complexitate considerăm că avem de-a face ca un sistem închis. (b) la o complexitate medie, ca un sistem deschis şi, în fine, (c) la o complexitate extremă, ca un sistem chaordic. Între cele trei modalităţi există următoarele relaţii: (i) un sistem chaordic poate deveni unul deschis, dar reciproca nu este adevărată; (ii) un sistem deschis poate deveni unul închis, reciproca nu este adevărată. Astfel un nivel superior al ierarhiei transcende dar şi include un nivel inferior [Eijnatten, 2004].

 

În al cincilea rând, GC presupune o evoluţie cu discontinuităţi. Astfel ea poate „sări” brusc şi nu gradual, la diverse niveluri de complexitate. Ciclul de viaţă al unui sistem chaordic ar putea fi descris astfel: el se naşte, atinge maturitatea ajungând la limita creşterii sale după care el poate muri sau să sară la următorul nivel de complexitate, intrând într-un nou ciclu. Când ajunge la maturitate, un asemenea sistem intră într-o stare, mai lungă sau mai scurtă, de stabilitate ca apoi, dacă nu moare, va intra într-o stare de relativă instabilitate [Eijnatten, 2004].

 

În al şaselea rând GC este o gândire integratoare/integrativă. Ea include sistemicul, dar îl şi depăşeşte [Manolescu, 2018].

 

Îl include deoarece: (i) presupune fixarea unui scop şi parcurgerea cu feedback-uri a unei traiectorii pentru atingerea sa şi (ii) se supune unei logici mereologice [Frege, 1891], care urmăreşte încadrarea naturală a părţilor în întreg, sensul acestui întreg fiind atingerea obiectivului propus, fără a nega o relativă independenţă a părţilor în măsura în care aceasta nu impietează asupra atingerii obiectivului [Manolescu, 2018] .

 

Depăşeşte sistemicul deoarece: (i) structura internă a „întregului” prezintă o geometrie variabilă; ea se modifică dinamic în funcţie de feedback-urile primite în timpul parcurgerii traiectoriei spre atingerea obiectivului; aceste schimbări având o amploare mai mică (repetiţie cu diferenţe, un fel de mişcare virtual-circulară – [Deleuze, 1995, Manolescu 2010]) sau mai mare, adevărate rupturi (în care centrul virtual este „descentrat” – [Deleuze, 1990, Manolescu 2010]); (ii) schimbările structurii interne sunt transformări topologice în sensul păstrării unui invariant caracterizat „holonimic” şi anume, orice entitate (obiect) al structurii oglindeşte, prin relaţiile sale cu celelalte obiecte, atât întregul cât şi pe fiecare dinte celelalte entităţi (obiecte) [Reţeaua Indra, apud. Manolescu, 2006]  în măsura în care o structură nu conţine ca obiect şi întregul (similar cu faptul că mulţimea tuturor părţilor unei mulţimi nu se autoconţine ca parte – [Whitehead and Russell 1910, 1912]).   

 

Privind cu atenţie cele de mai sus, putem avansa ideea că GC ar putea fi o rafinare dar şi o dezvoltare consistentă a unei gândiri paradigmatice [ Kuhn, 1977].

 

În fine, mai adăugăm: „chaordicul” a fost pentru prima dată pus în evidenţă şi botezat astfel, în 1970, de către Dee Hock [apud. Eijnatten, 2004], fondatorul şi CEO (chief executive officer) al organizaţiei care a lansat card-ul Visa (ulterior a apărut şi Mastercard-ul), plecând de la premiza că un astfel de card introduce ordine în haosul diverselor tipuri de monede existente pe mapamond.

 

Încercarea noastră de a privi evoluţia ştiinţei prin prisma GC se bazează pe faptul că în zilele noastre, în lumea din care facem parte, au loc schimbări extrem de neaşteptate şi rapide. Întrebarea este dacă, până acum, anterior epocii postmoderne în care trăim, astfel de schimbări nu au avut loc tot timpul? Un posibil răspuns este pozitiv. Numai că până în prezent ele au fost suficient de lente încât să nu poată fi percepute. În schimb, acum, datorită rapidităţii schimbărilor aceasta a provocat  o creştere la fel de rapidă a complexităţii lumii care  pare a se apropria de limita sa de creştere. Rezultatul a fost apariţia unei instabilităţi caracterizată prin impredictibilitate şi, în consecinţă, prin imposibilitatea unui control cât de cât acceptabil [Manolescu 2010]. Credem că factorul principal care a generat această situaţie este evoluţia fulminantă din ultimul timp (sfârşitul sec. XX şi începutul sec. XXI) a ştiinţei, respectiv a tehno-ştiinţei, înţelegând sub această denumire generică (de tehno-ştiinţă) un set de ştiinţe pilot, (fizică cuantică şi sub-cuantică, inginerie genetică, nano inginerie, neuro ştiinţe, ştiinţa cogniţiei şi corolarul acesteia, inteligenţa artificială) rezultatele acestora fiind rapid implementate cu ajutorul unor tehnologii adecvate, şi ele într-o dezvoltare corelată şi simultană (tehnologii pilot?).  Ori evoluţia ştiinţei în general constituie, după cum se ştie, obiectul epistemologiei. Prin urmare, revine acesteia sarcina de a oferi noi modalităţi explicative şi acţionale, renunţând la conceptele învechite ale unui trecut vetust de care se face încă uz. Impresia noastră este că, fără a fi conştientă, epistemologia actuală realizează, de fapt, o manipulare de gen „gaslihting”[1]. Adică  o manipulare prin care se caută cu insistenţă referirea aşa zis „conceptual-raţională” la stări de lucruri depăşite ca şi când acestea ar fi , ar continua să fie, actuale, recurgând astfel la modelări de gen „sistem închis” şi, cel mult şi extrem de rar, la cele de gen „sistem deschis”, sau/şi la o integralitate sistemică [David Bohm, 1980]. În acest fel se practică o rostogolire de concepte învechite şi un joc conceptual fără miză care nu se mai referă la realitatea pe care o trăim acum. În opinia noastră GC ar putea oferi o posibilă soluţie de ieşire din criza epistemologică. Cum? Acest lucru va încerca a fi arătat in extenso în lucrarea pe care o propunem.

 

Nu vom încheia acest rezumat fără a sugera că modelul structural-fenomenologic propus de Mihai Drăgănescu [Drăgănescu, 1979, 11985, 2007] ar putea reprezenta el însuşi o „gândire cahordică” prin care noua (post) epistemologie ar putea fi mai uşor construită şi înţeleasă. 

 

Cuvinte cheie: gândire chaordică, sistem închis, sistem deschis, sistem chaordic, complexitate, integralitate, noua (post) epistemologie, gaslihting. 

 

 

[1] “Gaslighting” (denumire metaforică vizând un gaz toxic care provoacă o „iluminare” halucinantă) este o tehnică de manipulare psihologică prin care agresorul manipulează diversele situaţii în mod repetat pentru a face ca memoria şi percepţiile victimei să se deformeze.  Termenul a fost introdus în 1938 de Patrick Hamilton într-un film şi a fost (şi este) utilizat în cercetările de psihiatrie clinică, precum şi în marketingul politic.

 

***

 

Despre unele abordări integratoare ale fizicii și științelor minții

Dan Șerbănescu

 

 

Lucrarea prezintă o perspectivă nouă asupra posibilelor similitudini, dacă nu chiar mai mult, între

  • comportamentul de tip topologic, dovedit din ce în ce mai multe cazuri, ca fiind răspândit în lumea fizicii și a modelelor înseși ale acesteia și
  • rezultate de ultimă oră (dar și mai vechi) din domeniile ce studiază mintea omenescă,

 

Sunt prezentate astfel de aspecte pentru

  • Relația posibilă dintre comportamentul fizic al unor substanțe, ființe vii și aspectele ce descriu componentele creierului care asigură o serie de funcții și conexiuni, multe dovedite deja în literatură ca având un comportament ce poate fi descris cu același abordări topologice.
  • Printre modelele fizice lipsite sau nu de viață ce fac obiectul studiului fizicii, se prezintă și aspecte legate de similitudinile modelării sistemelor energetice (vii sau nevii), artificiale sau naturale și/sau combinate vii-nevii privite prin prisma rezultatelor unor evaluări de risc efectuate anterior.

 

Dintre rezultatele mai recente din lumea științelor minții, considerate ca având relevanță pentru această abordare se pot considera exemple cum ar fi:

 

  • În condițiile în care încă nu sunt înțelese complet conexiunile hardware interne ale creierului, crește numărul abordărilor care utilizează instrumentele de topologie algebrică pentru a le descifra
  • Rezultate experimentale din lumea vie aduc noutăți surprinzătoare, care susțin faptul ca o abordare topologica poate sa le explice existența și comportamentul, cum ar fi :
  • Descrierea ciano-bacteriilor și comportamentul lor topologic
  • Unele exemple de studii despre creier si minte cu tangențe si /sau abordări directe legate de topologie, ca de exemplu :
    • Urmărirea tiparelor de clicuri printr-o filtrare a rețelei dezvăluie cavități topologice cheie din rețeaua structurală a creierului, domeniu în care avem precursori ai acestor idei ;și în țară(dr. Dan Psatta), dar și
    • Multiple rezultate actuale in cercetări internaționale (de exemplu la -Institute for Strategic Research Consciousness research and Theoretical Physics group The Quantum Brain and the Topological Consciousness

Se propune utilizarea unei abordări în descrierea unor sisteme care sunt și se pot modela ca sisteme topologice (abordare propusă anterior de către autor – metoda ITAKE - Integrated Topological Approach on knowledge and Existence - pentru sisteme și modele topologice)

 

Această abordare pleacă de la o dezvoltările topologice ale lui David Hilbert, care vorbea despre căutarea și găsirea de soluții de tip syzygy. Pentru această abordare s-au definit, sub forma unor conjecturi, următoarele trei principii:

  1. Structura topologică a obiectului fizic și/sau a modelului său si partea sa componentă pentru modelul de cunoaștere dat de fizică este descrisă de noțiunea de categorie.
  2. Procesul de construire a acestei structuri are loc în iterații applicate categoriilor menționate anterior, definite de un set de syzygy
  3. Procesul duce asimptotic căgtre o stare finală stabilă, a cărei structură însă nu poate fi cunoscută dinainte

 

 

***

 

Istoria conceptului de infinit, cu trimitere la inteligeța artificială, transumanism și postumanism

Ștefan Trăușan-Matu

 

 

Conceptul de infinit a fost o constantă în istoria gândirii și științei, de la filosofii Greciei antice până la problemele care au dus la investigațiile asupra fundamentării matematicii din secolul trecut, un efect lateral fiind modelarea calculului, care stă la baza algoritmilor, inclusiv celor din inteligența artificială. Aceasta din urmă intră însă în conflict cu multe religii, în special privitor la ideea obținerii unei infinite existențe prin postumanism. Oricum, chiar în dezvoltarea oricărui algoritm există pericolul apariției unor cicluri infinite, detectarea acestora fiind demonstrată ca imposibilă în general. O altă problemă este trecerea de la un număr finit de date la o regulă cu infinitate valabilitate.

 

 

***

 

Lucian Blaga și analiza „stilistică” în filosofia științei

 Gabriel Nagâț

 

 

Prin expresia „stiluri de raționare științifică de tradiție europeană” A. C. Crombie desemnează șase „stiluri de gândire sau metode de cercetare și de demonstrație științifică”: metoda postulării, experimentul, construcția ipotetică și analogică, comparația și taxonomia, analiza statistică și examinarea istorică a dezvoltării genetice. După cum remarcă Ian Hacking, acestea nu determină un conținut anume sau o știință specifică, dar fac posibile sau introduc elemente de noutate precum obiecte noi, dovezi empirice noi, legi, posibilități, noi tipuri de clasificare și explicare și, mai ales, enunțuri noi, ori mai degrabă „noi maniere de-a fi un candidat la adevăr sau falsitate”.

            Așa cum se știe, Lucian Blaga era și el interesat de „influența pe care factorii stilistici o exercită asupra plăsmuirilor «teoretice» ale științei, dar și asupra altor momente și structuri intime ale acesteia” (Știință și creație, 1942). În acest sens, el menționa noutățile pe care le aduce un „stil spiritual” (eg, apariția unor noi maniere de clasificare prin trecerea la un nou stil cultural). Ar părea deci îndreptățită întrebarea dacă nu cumva Blaga poate fi lecturat cu folos și prin prisma conceptualizării de factură „stilistică” pe care o întâlnim în noua epistemologie istorică, inițiată începând cu anii 1980. Unul dintre cele mai bune indicii în favoarea interpretării ideilor lui prin prisma teoriei contemporane a „stilurilor de raționare” este afirmația că, în cadrul cunoașterii de tip II „«adevărul» este produs și judecat după alte criterii decât în cadrul cunoașterii de tip 1. Așa-zisele «adevăruri» la care parvine cunoașterea de tip II, poartă pecetea sau stigmatele categoriilor stilistice, inexistente în cadrul cunoașterii de tip I. Unui om de știință care lucrează într-un anume «câmp stilistic» i se vor părea de exemplu «adevărate» sau «verosimile» numai construcțiile teoretice care urmează liniile stilistice ale «câmpului» său” (ibidem, subl.mea). Îmi propun să examinez în ce măsură sintagma „stil spiritual”, folosită deseori de Blaga, prezintă în raport cu „stilul de raționare” nu doar o asemănare terminologică, ci una veritabil conceptuală.

 

 

***

 

Teoria prăbușirii civilizației actuale: analiză epistemologică

Ana Bazac

 

    I. Epistemologia între acumulare și irosire (nu face parte din rezumat, ci e doar o premisă, dar la care se va raporta analiza teoriei)

 

Epistemologia, mai clar, cercetarea procesului de cunoaștere dar și, inerent, un set de cunoștințe despre acest proces, au evoluat pe măsură ce oamenii au cunoscut lumea în practica lor permanentă și, concret, pe măsură ce au evoluat științele. Așadar, este vorba de un mod de reflectare a procesului de cunoaștere, un mod de reflecție asupra acestui proces și, din nou inerent, de interpretare a sa.

Lucrurile sunt complicate, desigur, iar epistemologii au fost și sunt handicapați de cel puțin două fenomene: de îndepărtarea lor practică de procesele concrete de cunoaștere, inclusiv de cele din științe[1], și de referințele bibliografice limitate și fragmentate. Unii au spus că filosofia – iar epistemologia este o disciplină filosofică – este o lectură și analiză a unor cărți. Astăzi există Internetul, deci o lărgire inimaginabilă înainte a bibliografiei, dar – poate tocmai Internetul, adică bogăția și noutatea informațiilor și punctelor de vedere, dă mai bine în vileag caracterul restrâns al referințelor alese de un epistemolog sau altul – lucrurile nu s-au schimbat calitativ.

Totuși, ce ferește cercetarea epistemologică de imaginea copilărească și slabă/insuficientă dată de situația creionată mai sus? Asumarea relației dintre continuitatea istorică a conceptelor și teoriilor despre cunoaștere și discontinuitatea la fel de istorică a acestora, adică insistența asupra continuității și discontinuității problemelor din cunoaștere. Iar asta implică precizia în folosirea conceptelor, adică legarea diferitelor semnificații date unor concepte sau altora de momentul istoric/condițiile în care s-au înfiripat conceptele și semnificațiile.

După cum știm, exprimarea metaforică este „pre-știință”, adică este un procedeu epistemic de considerare a unui lucru necunoscut prin comparația sa mai laxă cu lucruri cunoscute. Cunoașterea științifică/știința poate folosi metafore și apoi, când deja a ajuns la o relativă cunoaștere a lucrului, dar în umbra acestor metafore conceptele trebuie folosite foarte precis, iar asta înseamnă excluderea/îndepărtarea unor concepte neprecizate ca și a unor comparații cu aceste concepte neprecizate. În rezolvarea unei probleme, multiplicarea ipotezelor –  de care vorbea Occam și pe care o considera drept rarefiere a explicației, chiar deturnare a ei spre greșeală – are loc mereu prin concepte și, deci, înseamnă și multiplicarea conceptelor: de care nu e nevoie și care nu sunt nici explicate. Iar astfel, etc.-ul din vorbirea comună nu își are locul într-un text epistemologic.

 

*

Un exemplu de ignorare a continuității și discontinuității problemelor din cunoaștere este atitudinea față de teoria sistemelor și separarea acesteia de praxisul uman, condițiile și consecințele acestuia.

Conceptul de sistem, foarte vechi, a însemnat inițial decuparea mentală de către cercetător a fragmentului din realitatea empirică (directă) și, la fel de timpuriu, decuparea mentală a unui proces abstract ca cel logic, de ex. O dată cu dezvoltarea matematicii moderne, conceptul de sistem a apărut cu atât mai mult în realitatea abstractă. Științele moderne au evidențiat necesitatea de a cerceta lucrurile țintit, deci de a circumscrie sistemele – ele fiind, astfel, închise – dar întotdeauna cercetătorul știa că era vorba de o decupare mentală și că există n relații în afara sistemului decupat, într-un ocean al realității. Conceptul de sistem este, deci, construit – reflectând, desigur, procese reale – deci ales de cercetător.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu cercetarea fragmentată au apărut și idei de integrare și de deschidere a sistemelor studiate. Iar în prima jumătate a secolului al XX-lea, deschiderea s-a manifestat și prin perspectiva nouă, holistă: la început doar asupra domeniului, iar din ultimele decenii ale secolului asupra realității în ansamblul ei.

De asemenea, sistemele închise din punctul de vedere al obiectivului studiat au fost, cel puțin din secolul al XX-lea (prima jumătate) variate din punctul de vedere al tipului de sistem studiat: cel puțin diferența dintre sistemele vii și cele nevii a dus la dezvoltarea concomitentă în științele vieții și ale naturii a cercetării și în sisteme închise și în sisteme deschise.

 

*

Caracterul închis al unui sistem e eficient pentru cunoașterea relațiilor sale interne un timp/până ce explicațiile/teoriile rezultate din analiza sistemului închis sunt suficiente despre funcționarea acelui sistem; mai clar, sistemul închis este decupat pentru a înțelege funcționarea unui singur lanț cauzal sau al unei structuri cu elemente puține; dar odată cu apariția a noi întrebări și a incongruențelor dintre teoriile respective și probleme/situații existente în sistem, abordarea schimbă sistemul, adică îl lărgește cu noi spații și aspecte ce se aflau anterior în afara sistemului. Ba mai mult: obiectul de studiu poate să devină – și devine – și sistemul de relații din afara sistemului.

Desigur că, cu cât sistemele se deschid și, în același timp, sunt integrate în sisteme cuprinzătoare și sunt studiate astfel, complexitatea aspectelor, relațiilor și problemelor crește, adică interdependențele dintre sisteme trebuie studiate și se studiază greu, mai ales pentru că interdependențele se multiplică pe măsură ce se studiază rolul elementelor din sistemul cuprinzător și relațiile dintre ele și din el. În acest fel, interdependențele dintre (sub)sisteme – și nu doar dintre elementele sistemului studiat inițial – devin generative în teoriile despre aceste sisteme cuprinzătoare și, în același timp, factori de nesiguranță, de nou/neașteptat. Deși studiul sistemelor cuprinzătoare evidențiază regularități în funcționarea acestora – și se bazează pe reguli în relațiile dintre structurile unui sistem/ansamblurile de elemente din fiecare sistem și, pe de altă parte, funcțiile tuturor acestora – complexitatea interdependențelor ce au mereu nevoie de luarea în seamă a altor noi elemente/sisteme (și care sunt și aleatorii) face ca predictibilitatea să fie doar statistică sau în principiu. Ordinea/conformarea sistemelor la aceste reguli devine, în cunoașterea unor asemenea sisteme, doar un parametru statistic sau în principiu. Orice sistem deschis presupune deja coexistența ordinii (conformarea la reguli) și a dezordinii/haosului determinat de elementele noi care provoacă relații (răspunsuri, reacții) noi prin care sistemul se adaptează – pozitiv sau negativ – la elementele noi și la evenimentele noi (adică la apariția acestor elemente dar și a relațiilor cauzate de ele).

După cum știm, însă, cunoașterea științifică are drept rost aplicația ei. Mai mult, din cel puțin a doua jumătate a secolului trecut studiul științific a devenit, în bună măsură, precomandat. Modelele de cauzalitate[2] a fenomenelor în cadrul teoriei sistemelor au avut și au în vedere predictibilitatea existenței și comportamentului fenomenelor atât la nivelul cazului unic – din moment ce elementele (trăsăturile lor cantitative și calitative) se schimbă, se schimbă și interdependențele concrete ce dau caracteristica de caz unic – cât și la nivelul sistemelor cuprinzătoare. Dar aceste modele nu sunt cele mai reușite mereu. Astfel încât a existat și tentația – în esență, exterioară științei – de a născoci noi concepte pentru a abate atenția asupra unor pro forma „noi” sisteme.

 

*

Dar în știință, conceptele sunt făurite dacă, fiind corecte semantic – adică transmițând semnificații în cadrul unei teorii demonstrate/demonstrabile[3]se referă la aspecte noi, neacoperite de vechile concepte ce nu dau seamă (sau nu satisfăcător) de aceste noi aspecte. După cum, nu orice concept ce descrie un fenomen/o caracteristică trebuie să devină numele unui sistem. Legile din fizică, de ex., nu dau „sisteme legice/legifilice”. Iar asta, deoarece realitatea este complexă și nu se reduce numai la comportamente fizice ce „ascultă” de legi care, să nu uităm, sunt constructe mentale realizate după decuparea unor sisteme din această realitate. Mai mult, teoria haosului este teoria sistemelor complexe în care comportamentul sistemelor dinamice include și ordinea/o anumită ordine, deci detectabilitatea repetării relațiilor ca și cum ar fi conforme unor reguli. Altfel spus, fiecare sistem este caracterizat concomitent și de regularitate, repetiție, „ordine” dar și de spontaneitate sau acomodare/reacție la elemente/stimuli noi și neprevăzuți în ordinea veche: și, în fiecare domeniu, fiecare sistem poate fi studiat și în manieră închisă, deci excluzând orice elemente exterioare fragmentului simplificat decupat de cercetător, dar și în manieră deschisă, luând în seamă și integrând noi elemente, relații, aspecte, fenomene, deci evidențiind o cauzalitate în mănunchi și neliniară. După cum, fiecare sistem – sau, aici, mai degrabă fiecare set de elemente luate în seamă de cercetător – poate fi studiat din multe puncte de vedere, deci ca multe sisteme: de ex. sistemul buco-dental poate fi studiat și ca sistem mecanic, și ca sistem chimic, și ca sistem biologic (integrat în organism prin sisteme diferite), deoarece aceste sisteme pe care le ia în seamă și le studiază cercetătorul sunt fațete ale realității; și, desigur, atât sistemul mecanic cât și cel chimic sau biologic implică subsisteme, adică aspecte ordonabile în cadrul sistemului respectiv.

 

*

Și instrumentele epistemice (de ex. conceptele) și concepțiile ontologice – deci imaginea generală a domeniului/sistemului macro specific domeniului – sunt dependente de probleme concrete/ orientate pe probleme[4] și trebuie să fie eficiente, inclusiv prin compararea lor cu alte instrumente și ontologii. Cu alte cuvinte, capacitatea de înțelegere a sistemelor este legată de caracterul concret al sistemelor: noi trebuie să înțelegem sisteme concrete, și nu să edificăm o metafizică speculativă a sistemelor. Chiar dacă înțelegerea sistemelor concrete depinde de concepția ontologică pe care o avem/o alegem[5].

În efortul de a înțelege sisteme concrete, trebuie să se depășească  „pseudoconcretul”[6], adică – așa cum am formulat plecând de la nevoia științei de a ajunge la cauze – lumea fenomenală în aparența cauzalității formale vizibile/în proiecții mentale de fenomene vizibile, ca rezultat al unui praxis fetișizat. Exemplele/empiricul nu țin loc de teorie și nu constituie argumente: numai o teorie este un argument împotriva altei teorii, adică exemplele trebuie integrate și interpretate în cadrul unei teorii. În același timp, pentru înțelegerea sistemelor concrete este absolut superfluă etichetarea: ideea abstractă în locul explicării cauzalității profunde/dincolo de cauzalitatea vizibilă; Hegel a denumit etichetarea drept „abstracție simplă” în care gândesc oamenii  care înlocuiesc căutarea determinațiilor concrete și legarea lor cauzală[7]. Atunci când un autor dă drept model de „armonie” o firmă/organizație ce gestionează întâmplarea într-un sistem simplu de transfer de informație, este evident că el nu are în vedere nici simplitatea nici caracterul închis al acestui sistem, deci nici contradicțiile ce explică sistemele complexe[8]. (Și nici gradele de echilibrare/armonizare a tendințelor dintr-un sistem).

Simplitatea comprehensiunii nu este dată de modele cauzale formale, și în orice caz nu poate fi realizată prin multiplicarea conceptelor ce repetă teorii deja existente.

Referințele bibliografice și evidențierea conceptelor și sistemelor depind nu doar de curiozitate și tehnica de cogniție, ci și de condiționări externe acestei tehnici. Între aceste condiționări se află și dorința de a ocoli abordarea non-conformistă a problemelor/sistemelor complexe: de aici și tendința reducționistă la o teorie simplistă a aparențelor. Ce este o teorie simplistă a aparențelor? Ea are în vedere, cu toată aparenta complexitate, un sistem închis pe care se altoiesc concepte moderne – în sensul de aduse la zi – pentru a gestiona acest sistem separat de sistemele cuprinzătoare[9].

 

*

Așadar, teoriile simpliste ale aparențelor nu privesc științele fundamentale/teoriile fundamentale din fizică, chimie, biologie, ci teoriile aplicative, adică cele care depind nu doar de nivelul cunoașterii ci și de interese și alegeri exterioare. Ca urmare, condiționările externe ale referințelor bibliografice și ale evidențierii conceptelor și sistemelor nu se referă numai la accesul inerent limitat la informația științifică, ci privesc și interesele și alegerile exterioare tehnicii cognitive ca atare: aceste interese și alegeri exterioare sunt ideologice. Mai clar: și creația științifică și oferta cercetătorilor depind de concepția lor despre om, lume și societate, iar această concepție nu este numai rezultatul unor tehnici cognitive neutre ci și al pozițiilor sociale asumate de ei.

Alegerea unei teorii simpliste a aparențelor în locul unei teorii ce chestionează cauzalitatea complexă este însă timp pierdut pentru ceilalți cercetători. Deoarece problema rămâne și energia lor nu este îndreptată spre această chestionare, ci spre analiza teoriei simpliste a aparențelor. Și chiar dacă această teorie simplistă este respinsă, disponibilitatea de a aborda lucrurile altfel este, totuși, erodată.

Și atunci, o dată mai mult, epistemologia este/trebuie să fie critică: nu o simplă informare despre teorii științifice. Iar pentru că această atitudine – așa cum au fost educați intelectualii în general – nu este mereu confortabilă, între criteriile de analiză a teoriilor științifice aplicate nu ar trebui să lipsească cel al consecințelor multiple ale fiecăreia dintre teoriile aplicative. Consecințele privesc și ele sistemele despre care se conturează teoriile aplicative: atât în ceea ce privește funcționarea lor internă/deci sub raportul de sisteme închise, cât și în ceea ce privește sistemele cuprinzătoare. Și, fiind disciplină filosofică, epistemologia nu ar trebui să ocolească un concept esențial în modelul aristotelic al cauzalității: telos. Dar și fără o asemenea alunecare continentală, epistemologia critică poate ajunge la sistemul consecințelor unei teorii aplicative.

 

*

 

Modul în care se evidențiază cauzarea[10] semnalează caracterul închis sau deschis al sistemului cercetat într-un moment. Dar, încă o dată, fiecare sistem este/poate fi privit și analizat și ca sistem închis și ca sistem deschis. În fiecare mod avem și conformarea la reguli – deci predictibilitatea – și necesitatea de a transcende granițele sistemului deoarece există fenomene care nu pot fi înțelese decât din afara sistemului discutat, adică numai prin re-crearea unui nou sistem: a unei noi structuri cu funcțiile aferente, mai interesantă în noul moment. Iar din punctul de vedere al informației legate de sistem, e vorba despre o selecție a informației potrivit tipului de sistem ales și a problemelor (putem folosi oarecum metafora butoiului perforat în partea sa de sus[11] deci reținând informația necesară). Dar încă o dată, întotdeauna cercetătorul știe că există sisteme cuprinzătoare (cu aferenta informație științifică).

 

*

În sfârșit, modernizarea teoriilor științifice depinde de modernizarea mijloacelor tehnologice de colectare și procesare a informației, dar și de tipul de interese cognitive ale cercetătorilor. Rețelele inteligente de transfer de energie electrică presupun nu doar IA, ci și concepția de macro-planning unitar, după cum reducerea mortalității și  a patologiilor depinde nu doar de IT, ci și de concepția despre sănătate ca drept sau ca marfă.

În cadrul relațiilor capitaliste, cunoașterea este productivă (pentru capital)/o muncă producătoare de valoare și plusvaloare, deci subordonată acestor relații. Tipul de interese cognitive ale cercetătorilor se traduce prin intermediul ansamblului de determinări conceptuale și materiale din această societate.

Iar rezultatele/consecințele cunoașterii depășesc coerența și plauzibilitatea dovedită a teoriilor: chiar dacă ideile noi sunt construite, ele vin pe baza interacțiunilor cu lumea[12] și, cu toate instrumentele de computație ce le susțin – și dau teorii coerente – sunt probate în urmările lor, țintite și generale. Managementul organizațiilor și firmelor a beneficiat de calcule sofisticate și de concepte, dar crizele și contradicțiile economice le-au infirmat: sau a fost eficient în mod restrictiv și prin socializarea pierderilor. Folosirea unor concepte din fizică sau născocirea altora noi nu au adus un spor de eficiență a teoriilor din management mai mare decât integrarea unor concepte economice, psihologice și filosofice[13].

De aceea, o problemă ce poate să provoace concepte noi este aceea a relației reciproce știință – societate în perioada actuală. Libertatea cercetării anulează la unii necesitatea restrângerii aplicațiilor fără verificarea lor multiplă. Iar asta multiplică problemele sociale.

 

 II. Teoria prăbușirii civilizației actuale: analiză epistemologică REZUMAT

 

O teorie care îmbină acumularea cunoașterii și, în afara unei critici evidente, auto-critica – ce este, și în știință, și semnul simțului umorului – este teoria prăbușirii civilizației actuale.

Dacă este socotită o simplă teorie catastrofistă,  atunci i se pot menționa antecedentele istorice care sunt de mai multe feluri: teorii mitice și religioase (universaliste), teorii morale, teorii politice (mai degrabă particulariste, dar nu numai), teorii tehnofobe, distopii în ficțiuni sciento- și tehno-centrate.

Dar teoria nu este o simplă manifestare periodică a catastrofismului:  prezentarea  evidențiază tocmai trăsăturile unice și care o diferențiază radical de antecedentele de mai sus.

Teoria nu este o simplă evocare a multiplelor crize ce s-au aglomerat astăzi, ci o evidențiere a caracterului existențial și global a crizei sistemului societate-natură potrivit actualelor relații sociale. Descrierea argumentelor teoriei – în fața concepției tehnofile potrivit căreia expandarea TI și IA va duce la rezolvarea miraculoasă a problemelor mediului, sau pur și simplu le ignoră – provoacă tocmai conceptele esențiale ce dau criteriile asumării unei teorii/unui punct de vedere și ale preluării de către ceilalți a teoriei/punctului de vedere, în dialogul uman: falsificare, plauzibilitate, fals, ignorare, trecere sub tăcere, eficiență acțională, parțial și total.

O dată mai mult, vedem că epistemologia nu este doar o colecție de tipare de cunoaștere pe baza unor intuiții evidente legate de fragmente de situații simple și ușor rezolvabile cel mult punând în ecuație și factori exteriori întâmplării, ci o cercetare a proceselor concrete de cunoaștere legate de probleme și sisteme complexe. Metodele de cunoaștere științifică permit evaluarea teoriei, dar ele nu acționează niciodată în afara influențelor exterioare științei. Aceste influențe exterioare sunt lentilele prin care oamenii ajung să vadă aspectele evidențiate de cercetătorii care au ajuns la concluzia dezmembrării civilizației actuale[14]. De aceea, a pune problema încrederii în știință fără a considera aceste influențe – soldate inclusiv cu susținerea de către unii cercetători a unei practici științifice departe de cerințele acesteia – înseamnă a frustra epistemologia de condițiile cunoașterii.

A privi știința ca sistem deschis încă nu înseamnă nimic. Cunoașterea este – presupoziția este antică – un sistem deschis. Dar știința o fac cercetătorii, încadrați în societate și  în vâltoarea influențelor de valori de tot felul, dar în care cele dominante sunt determinante și pentru viața cercetătorilor și pentru activitatea lor de cercetare. Standardele de științificitate – claritate, demonstrație rațională, probare (experimente, date), verificare, falsificare, validare teoretică și practică, inclusiv comunicarea științei – sunt dependente tocmai de, nu abstractul caracter de sistem deschis al mulțimii de cercetători ci de, caracterul colectiv al muncii de cercetare: deci inclusiv al falsificării și justificării. Acest caracter este cel care asigură,  chiar dacă numai în parte, buna-credință a cercetătorilor în dialogul lor asupra ipotezelor și teoriilor științifice, deci privind argumentele, probele, operațiile de verificare și falsifiere. Iar buna-credință înseamnă aici asumarea deschisă a valorilor de către cercetători, sinceritatea absolută legată de realizarea standardelor de științificitate, adică urmărirea prioritară a acestor standarde independent de valorile asumate și de influențele externe. Această bună-credință este ceea ce Merton a numit dezinteresare/căutare dezinteresată a adevărului în cunoașterea lumii.

Dar dacă sunt întrunite criteriile de consens majoritar al comunității diverse de cercetători în legătură cu o problemă – aici, consecințele distructive pentru civilizația umană și mediul său determinate de ordinea socială globală actuală – atunci a nega această teorie este echivalent cu negarea  expertizei în cunoaștere. Căci teoria este rezultatul experților specializați în diferite domenii și sisteme de probleme[15] – și care, conștienți de limitele pe care le pune specializarea, nu au dat, fiecare, decât rezultatele cercetării în aria specializării; teoria întreagă este doar coroborarea tuturor acestor rezultate specializate.

În sfârșit, este important ca nu doar să se evidențieze punctele de ruptură pe care le prezintă situația actuală a sistemului societate-natură[16], ci și modelul de gândire permis și cerut de știință: gândirea pe termen lung – și nu pe termen scurt, ca în ordinea socială actuală – rațională, critică – deci anticipativăcolectivă și  globală. Numai pe această bază – ce implică macro-planning, inclusiv global – știința și aplicațiile ei extraordinare pot să confrunte problemele sociale și ale mediului, și numai pe această bază se pot controla punctele de ruptură: dar este singura soluție, căci nu există alta[17].

 


[1] Aceasta este și o cauză a folosirii de către filosofia analitică a exemplelor banale din viața de zi cu zi (și a intuițiilor legate de ele).
[2] În maniera tradițională a materiei substanță sau în aceea a teoriei relativității în care „avem numai conexiunea între două evenimente”, Bertrand Russell, The ABC of Relativity (1925), Fourth Edition, Revised by B. Russell, London, Allen & Unwin, 1959, p. 146.
[3] Chiar dacă acea teorie, probată de experiențe, nu explică de ce se comportă lumea în felul descris de ea (ex. mecanica cuantică).
[4] Walter Kofler, “Epistemological and ontological tools for an extended view of a human person as a social being and its environments (I: Considerations about ontological and epistemological options and restrictions)”, Biocosmology – Neo-Aristotelism, Vol. 2, No. 4, 2012, pp. 279-298.
[5] „Trebuie să ne așteptăm ca lumea să fie subordonată legii numai în măsura în care noi o ordonăm cu inteligența noastră”, A. Einstein, „Letter on March 30, 1952”, in A. Einstein, Letters to Solovine, translated by Wade Baskin, with an introduction by Maurice Solovine, New York, Philosophical Library, 1987, pp. 132-133.
[6] Karel Kosik, Dialectics of the Concrete: A Study on Problems of Man and World (1963), Translated from the Czech by Karel Kovanda with James Schmidt, Dordrecht, Boston, D. Reidel Publishing Company, 1976.
[7] G.W.F. Hegel, 'Who thinks abstractly?' [1807-1808], in Walter Kaufmann, Hegel: Texts and Commentary, Garden City, NY, Anchor Books, 1966, pp. 113-118. După G. W.  F. Hegel, 'Wer denkt abstrakt?'  (1807), în Glockner-Ausgabe, Stuttgart, 1930, dar și în G. W. F.  Hegel, Werke in zwanzig Bänden, Frankfurt am Main, Surkamp Verlag, 1970, 2 Band (Jenaer Schriften – 1801-1807), pp. 575-580.
[8] Ca urmare, gândirea de acest tip e cantonată la nivelul fenomenelor vizibile, fără să încerce să penetreze relațiile cauzale care explică nu doar de ce ceea ce este vizibil se prezintă ca și cum ar fi în mod firesc plat și lipsit de probleme mai profunde decât cele vizibile, ci și contradicțiile ce trebuie înțelese dincolo de nivelul fenomenal.
[9] Vezi teoria „chaordică” din managementul firmelor  (deci inclusiv din managementul resurselor umane), care a preluat ideea de coexistență a dezordinii/haosului și ordinii din teoria haosului, pentru a semnala dificultatea de a menține firma stabilă și viabilă cât mai mult timp și pașii necesari pentru asta. Dacă în cartea care a promovat acest nou „concept” – Dee W. Hock, Birth of the Chaordic Age, Berrett-Koehler Publishers, 2000 – modelul firmei care evoluează este firma autorului, Visa International, transfer monetar internațional între bănci, în Frans M. van Eijnatten, Chaordic Systems Thinking: Some Suggestions for a Complexity Framework to Inform a Learning Organization, First International Conference on Performance Measures, Benchmarking and Best Practices in the New Economy, “Business Excellence ‘03”, University of Minho, Guimaraes, Portugal, June 10-13, 2003, pp. 1-35, ResearchGate, se insistă, asumând același „concept”,  asupra caracteristicilor întreprinderii/organizației moderne: conștiință (în sensul de conștientizare a apartenenței la firmă și  a necesității de perfecționare), conectivitate (în sensul de schimbare a întregului, și nu doar a părților din firmă), indeterminare (necesitatea fluidizării și rezilienței, deoarece întreprinderea se confruntă cu necunoscute), disipare (din cauza pierderilor, întreprinderea trebuie să se înnoiască preventiv), emergență (dezvoltarea se realizează prin contribuția colectivă de auto-organizare, auto-referință și auto-transcendență, p. 10, citare exactă).
   Folosirea unor concepte, chiar dacă sunt sugestive, nu este, însă, suficientă pentru succesul întreprinderii/firmei. Mai mult, economia a evidențiat demult existența firmei private într-o piață nesigură și a avansat toate aspectele sugerate de conceptele de mai sus. Iar în Future Services & Societal Systems in Society 5.0, 2016, Center for Research and Development Strategy, Japan Science and Technology Agency, 254 p., nu se amintește deloc de haos sau de „chaordic”, deoarece nu în fluturarea unor concepte stă înnoirea societății, și nu doar a firmeelor.
[10] Vezi Judea Pearl and Dana Mackenzie, The Book of Why: The New Science of Cause and Effect, New York, Basic Books, 2018, unde se face diferența între cauzarea fenomenală și cea  profundă și unde se dau și instrumentele de modelare complexă (metoda grafurilor cauzale) prin care se poate trece de la cauzare fenomenală, bazată pe observarea comportamentului trecut al unui sistem și crearea algoritmurilor bazate pe similaritate și extrapolare (ceea ce există și în programele IT), la  cauzare în procesele de intervenție umană, incluzând experimentele mentale legate de intervenție („ce s-ar întâmpla dacă am face…?”), și la cauzarea în întrebările „contrafactuale”, bazate pe raționamente abductive și generând soluții pentru probleme morale și științifice, ca și pentru IA. Cauzarea nu este doar rezultatul strângerii și selecției datelor ci, mai ales, al ontologiei sau supozițiilor despre funcționarea lumii, adică al asumpțiilor despre procesele generatoare de date.
[11] Walter Kofler, “Epistemological and ontological tools for an extended view of a human person as a social being and its environments (II: The increasing inhomogeneity of the power of science and an ‘Aristotelian’ proposal to cope with)”, Biocosmology – Neo-Aristotelism, Vol. 8, Nos. 3&4, Summer/Autumn 2018, pp. 431-448.
[12] Gordana Dodig-Crnkovic, “Where Do New Ideas Come From? How Do They Emerge? Epistemology as Computation (Information Processing) ”, în Cristian S. Calude (Ed.), Randomness & Complexity from Leibniz to Chaitin, Singapore, World Scientific, 2007, pp. 263-280.
[13] Vezi managementul spațiului și timpului, de ex.
[14] Pentru bibliografia acestei concluzii, vezi Ana Bazac, “The Microenvironment and the Human Space”, Noema, 2019, pp. 95-153.
[15] Ideea încrederii în știință ca rezultat al muncii experților, deși specializați, deci limitați de aria problemelor și competențelor, și la Naomi Oreskes, Why Trust Science?,  Princeton University Press, 2019.  
[16] Yves Cochet, Devant l'effondrement: Essai de collapsologie, Paris, Les Liens qui Libèrent, 2019. De fapt, aceste puncte de ruptură sunt tocmai rezultatul ocolirii raționalității științifice.
[17] Martin Rees, On the Future: Prospects for Humanity, Princeton University Press, 2018.

 

 

- sus -

 

ACADEMIA ROMÂNĂ

Comitetul Român de Istorie și Filosofie a Științei și Tehnicii

Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei

          

organizează

 

Simpozionul

Principiile cercetării științifice

și Academia Română ca vector al dezvoltării culturii naționale

 

31 octombrie 2019, orele 15-18

Academia Română, Sala de Consiliu

(Calea Victoriei, 125)

 

Apelul la contribuții: http://noema.crifst.ro/index.php/ro/evenimente?id=105

 

PROGRAM

 

Dr. Mihai Brezeanu,  Acad. Dan Dascălu
PwC România
Sub spectrul legii lui Moore - continuitate și inovare în micro și nano-electronică
Dr. ing. Dan Șerbănescu
DLMFS
Tehnologiile nucleare și generațiile
M.D. Ph.D. Olimpia Nicolaescu
DLMFS
Factori ce intervin în formarea unui medic în diferite etape ale evoluției sale
Dr. psih. Liliana Enăchescu
DLMFS
Personalitatea cercetătorului științific
Dr. Gabriel Nagâț
DLMFS
Descriptiv și prescriptiv în cunoașterea tehnologică
Prof. univ. dr. Ana Bazac
DLMFS
Ce determină inerția modelelor de explicație științifică?

 

 

***

 

REZUMATE

 

 

Sub spectrul legii lui Moore - continuitate și inovare în micro și nano- electronică 

Mihai Brezeanu,  Dan Dascălu

 

În 1965, inginerul și omul de afaceri american Gordon Moore lansa, într-un articol publicat de revista Electronics, predicția conform căreia, în următorii 10 ani, complexitatea circuitelor electronice avea să se dubleze anual. Amendată de mai multe ori în deceniile următoare, previziunea, consacrată sub numele de Legea lui Moore, a ajuns să guverneze planificarea progresului tehnologic în domeniul microelectronicii, făcând din aceasta una dintre cele mai competitive ramuri ale economiei mondiale.

Principalul motor care e permis dezvoltarea acestui domeniu în acord cu foarte ambițioasa lege a lui Moore a fost inovarea. Activitatea a mii de grupuri de cercetători, din universități, institute de cercetare sau companii industriale, a condus la obținerea de rezultate originale, formalizate în zeci de milioane de patente. Prin analize teoretice, calcule numerice si experimente practice, cercetătorii au contribuit la dezvoltarea materialelor, dispozitivelor si circuitelor electronice de bază.

Apanajul, vreme de decenii, al inginerilor electroniști, dezvoltarea micro-electronicii si, mai ales, a nano-electronicii depinde, în prezent, de cooperarea dintre specialiști în multiple discipline. Pentru realizarea unui senzor de ultima generație, de pildă, e nevoie de cunoștințe din domeniul electronicii, chimiei teoretice, chimiei aplicate, fizicii, științei materialelor si, adesea, biologiei. Pentru ca respectivul senzor sa fie integrat într-un sistem folosit într-o aplicație practica, e nevoie, de asemenea, de contribuții din domeniul automatizărilor si tehnologiei informației.

În acest context, colaborarea și buna comunicare între cercetători cu pregătire complementară devin condiții obligatorii pentru realizarea dispozitivelor si circuitelor electronice ale viitorului. Dezvoltarea abilităților de comunicare și de lucru în echipe multi-disciplinare reprezintă una dintre provocările cele mai semnificative ale anilor ce vor urma.

În timp ce, din punctul de vedere al performanțelor tehnice, domeniul electronicii a evoluat, în ultima jumătate de secol, conform coordonatelor trasate de succesivele versiuni ale legii lui Moore, schimbările ce au privit inginerii și cercetătorii din acest domeniu au fost rareori subiectul unei analize temeinice. Atât la nivelul pregătirii universitare, cât și la cel al carierei profesionale, fie ea desfășurate în mediul academic sau în cel industrial, oamenii electronicii s-au văzut confruntați, de la o generație la alta, cu noi și noi provocări, dileme și motive de neliniște. Un dialog public între doi reprezentanți ai domeniului, de vârste diferite, dar cu pasiuni comune, va încerca sa enunțe și să dezbată câteva dintre schimbările majore care au intervenit, din anii ’60 până azi, în domeniul resurse umane ale electronicii.

 

 

***

 

Tehnologiile nucleare și generațiile

Dan Șerbănescu

 

Centralele Nuclearoelectrice și cele de fuziune aflate în cercetare pot fi considerate ca tehnologii, cu implicațiile ce decurg din aceasta, cum ar fi considerare evoluției lor după o curbă tehnologică, așa – zisa curbă-s.

Această abordare se referă la următoarele aspecte :

  • Tehnologiile nucleare sunt o sumă /interdependență de tehnologii, dintre care cea a fisiunii/fuziunii este dominantă. Dar ea are componente cum ar fi tehnologia digitală, tehnologia robotică și de realitate virtuală, tehnologia de management de sisteme și de considerare a impactului generațiilor (personal de cercetare, proiectare sau exploatare).
  • Toate aceste interferențe sunt mai nou luate în considerație în domeniul nuclear, unde se proiectează instalații care vor funcționa și peste 60 de ani, când vor fi alte generații de personal și tehnologii.

Comunicarea va prezenta specificul acestei abordări în domeniul nuclear pentru care transferul între generații și proiectarea anticipând mediul și oamenii care vor utiliza tehnologia peste 50 – 100 de ani fac parte din modelul standard deja de abordare a problemei.

 

 

***

 

Factori ce intervin în formarea unui medic în diferite etape ale evoluției sale 

Olimpia Nicolaescu

 

Întrebări:

  1. Cum este influențat tânărul medic de către mentorii și profesorii săi? Se poate forma și fără aceste influențe? Cum se transmite ștafeta?
  2. Clinicianul nu face cercetare ci beneficiaza de ea, în ce mod?

 

Medicina, artă și știință în același timp, și-a asumat misiunea dificilă de a preveni și ușura suferința umană, fie ea psihică sau fizică. În același timp ea se preocupă de procesele fundamentale ale vieții, care trebuie cunoscute înainte de a fi stăpânite și modificate în interesul omului. Meseria de medic este una dintre cele mai vechi din lume. Fie că i s-a spus doctor, vraci-vrăjitor, vindecator, tămăduitor, medicul a fost și a rămas o persoană importantă în viața societății, fiind printre cei mai respectați oameni ai comunității. Medicii, reprezentanții acestui amestec de știință, artă, meserie, sunt chemați să aplice cu o artă desăvârșită, dar cu o cunoaștere profundă, conduși de o adevărată înțelegere și compasiune pentru aproape, rezultatul cercetărilor și descoperirilor medicale.

Jurământul lui Hippocrate este un jurământ care cuprinde îndatoririle morale ale unui medic în exercitarea profesiunii sale. Este atribuit lui Hippocrate, medic din Grecia antică. Multe din principiile acestui jurământ sunt și astăzi valabile, ca păstrarea secretului profesional și respectul deplin pentru viața umană de la începuturile sale. Acest jurământ a fost actualizat și adoptat într-o formă nouă și prescurtată de către Asociaţia Medicală Mondială în cadrul Declaraţiei de la Geneva din anul 1975.

În multe universități, absolvenții facultăților de medicină rostesc la sfârșitul ceremoniei de încheiere a ciclului universitar jurământul lui Hippocrate.

”Odată admis printre membrii profesiunii de medic mă angajez solemn să-mi consacru viaţa în slujba umanităţii;

Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care le sunt datorate;

Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate;

Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligaţie sacră;

Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi chiar şi după decesul acestora;

Voi menţine prin toate mijloacele onoarea şi nobila tradiţie a profesiunii de medic;

Colegii mei vor fi fraţii mei;

Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, partid sau stare socială;

Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la începuturile sale chiar sub ameninţare şi nu voi utiliza cunoştinţele mele medicale contrar legilor umanităţii.

Fac acest jurământ in mod solemn, liber, pe onoare!”

Pentru a realiza dezideratele de mai sus, medicul se formează și progresează etapă cu etapă, cu răbdare și în timp, în mii de ore de muncă și de pregătire, care se întinde pe parcursul întregii vieți. Schematizînd, există următoarele etape în viața unui medic: 1) alegerea profesiei și pregătirea pentru admitere care începe cu 2-3 ani înainte; 2) facultatea de medicină cu o durată de 6 ani care nu este printre cele mai simple; 3) rezidențiatul, cu o durată de 3-6 ani; 4) perioada de maturitate și afirmare personală; 5) perioada de predare a ștafetei, de transmitere a experienței și cunoștiințelor accumulate

 

Meseria de medic incepe probabil cu mult inainte de a termina facultatea de medicină, atunci cand iți spui pentru prima dată că vrei să te faci doctor. Adolescentul nu are încă argumentația unei alegeri conștiente sau responsabile, el alege de multe ori pentru că așa ii impun părinții, pentru a obține o poziție de prestigiu în societate, pentru a obține o diplomă și implicit un venit mai bun, sau își dorește să schimbe lumea și să o facă mai bună. Mulți aleg însă pentru că doresc să ajute oamenii şi să salveze vieţi, dar nu ştiu încă în acest moment cum vor face acest lucru. Majoritatea știu însă că îi așteaptă ani de muncă, vor afla pe parcurs că îi așteaptă și multă responsabilitate.

 

Munca grea începe încă din facultate, perioada unor acumulări maxime. Studentul în medicină  își însușește un limbaj propriu, caută explicații, își pune întrebări, din care întrebarea ”De ce?” e cea mai frecventă. Învață să renunțe la timpul liber, la week-enduri, la dorința de a-și pune pe primul plan prietenii sau familia și chiar la ideea că se va îmbogăți vreodată din această meserie. Privit din afară aceasta pare să fie considerată etapa cea mai grea din formarea unui medic, tomuri de mii de pagini care trebuie înțelese și memorate, examene dure, care par uneori de netrecut. Studentul nu poate parcurge singur acest drum, el are nevoie de mentori, pe care îi găsește în profesorii săi. În această etapă însă actul de îndrumare este mai impersonal, omul de la catedră are în față o sală cu 100 de studenți, pe care nu are timp să îi personalizeze, iar sistemul actual de examinare cu grile, deși mai obiectiv, pierde din legătura profesor-student și nici nu poate pune în valoare particularitățile fiecărui student. S-ar părea că memoria este principalul proces psihic solicitat în această etapă. Adevărații mentori însă sunt aceia care nu urmăresc în primul rând să se recunoască în studenții lor, ci să le ofere suportul de a se dezvolta liber, conform posibilităților și dorințelor lor, într-o lume extrem de mobilă. Tinerii trebuie ajutați să se cunoască, să știe ce doresc și ce pot, să își adapteze dorințele la oferta generoasă pe care le-o face secolul al XXI-lea. În concluzie, am putea caracteriza această perioadă ca o perioadă de acumulare.

 

Adevărata perioadă de formare începe odată cu rezidențiatul (secundariatul), perioadă în care medicul se pregătește să salveze vieți, să ia decizii corecte, învățând de această dată tot mult, dar nu numai teoretic, ci și practic. Decizia de a urma o specialitate sau alta trebuie luată cu atenție, fiind în principiu pe viață. Aceasta este etapa cea mai grea de formare a unui medic, etapa realismului, etapă în care înveți să îți folosești în condiții de stress toate noțiunile însușite în studenție, etapă în care începi să îți cunoști limitele și să afli că vei studia toată viața, dar nu vei putea să știi totul, înveți să interacționezi cu oamenii și să nu privești fiecare pierdere a unui pacient ca pe un eșec personal, începi să capeți curaj și încredere. Nu mai înveți acum după cursuri universitare, cauți articole în specialitatea ta, vrei să știi și să aplici ce e nou, participi la conferințe, simpozioane și congrese, unde vrei să îți comunici și experiența ta. Pacienții nu se aleg, trebuie să ai disponibilitatea de a-i ajuta pe fiecare, nu poți și nu trebuie să te dedublezi, trebuie să fii pentru fiecare dintre cei care îți deschid ușa cabinetului sau te așteaptă dimineața la vizită la fel de bun. Trebuie să înveți răbdarea și umilința, aroganța nu are ce căuta în actul vindecării, deschiderea totală, cu compasiune și empatie către pacient, te va ajuta să evoluezi. Tot acum se învață și cât e de greu să pierzi un pacient în urma unor eforturi supraomenești de a-l salva, și poate e și mai greu să comunici familiilor pline de speranță și care te-au investit cu toată încrederea lor, această tristă veste.

 

Nu e adevărat că în timp moartea îți devine familiară și că te obișnuiești cu ea, numai conștiința faptului că ai făcut tot ce se putea, ba poate uneori chiar mai mult, te poate ajuta în aceste situații. Vei învăța să faci o echipă cu alți medici, cu asistentele, cu infirmierele, conștientizând faptul că fiecare are un rol, mai mare sau mai mic, dar important, în actul terapeutic. În afara faptului că trebuie să fie documentat și informat, un doctor bun trebuie să respecte procedurile și legea pentru a-și salva pacientul. Deși nu le place, doctorii trebuie să documenteze tot ce fac, completează foi de observație, proceduri, rețete, recomandări, etc. atât pentru siguranța și informarea pacienților, cât și pentru a putea răspunde de faptele lor.

 

Toate acestea le înveți lângă un mentor, un model pentru tine. Medicina nu este o profesie care ”se fură”, se învață cu un mare efort, și mai ales trebuie să existe în permanență cineva dispus să te învețe. În această etapă înveți responsabilitatea actului medical, având însă în permanență încrederea că ai deasupra ta un coordonator, dispus oricând să intervină atunci când te afli în impas.Transmițând cunoștiințe, un mentor oferă în primul rând încredere. Încrederea că atunci când vei fi numai tu cu pacientul vei găsi resursele necesare pentru a-l face bine. Concluzionând, etapa rezidențiatului înseamnă utilizarea cunoștiințelor, încredere, intuiție, responsabilitate.  

 

După rezidențiat, în perioada de maturitate, nu mai ai coordonatorul deasupra ta, mentorul îți devine coleg. Deja  totul pare mai ușor acum, dar e numai o aparență.  Acumulările teoretice și practice din precedentele etape sunt puse în slujba pacienților iar medicul trebuie să facă tot ceea ce poate și știe pentru a alina suferințele semenilor. Medicina nu este numai despre curiozitatea pentru descoperirile medicale și aplicarea lor, este în primul rând despre oameni, despre compasiunea pentru cel tratat, despre responsabilitatea pe care medicul o simte pentru viața acestuia. În această etapă medicul accede pe scară profesională și administrativă, capătă vizibilitate și recunoaștere. Devine medic primar în specialitatea aleasă, în urma unui nou examen, iar pentru cei care își doresc evoluția, parcurgerea unor studii doctorale se impune.  Promovarea administrativă (șef de secție, manager de spital, etc.) are o mai mică tangență în zilele noastre cu arta vindecării, fiind legată în primul rând de aspectul din ce în ce mai ”comercial” al acestei profesii, aspect care nu trebuie desconsiderat însă.

 Medicina la modul cel mai concret este un serviciu, și anume cel mai scump dintre servicii, cunoașterea și cercetarea urmate de aplicația practică ulterioară costă bani, mulți bani de cele mai multe ori. Aș îndrăzni să spun că cercetările în biologie și medicină sunt poate cele mai importante la ora actuală. Asta deoarece, în primul rând omul dorește să se cunoască pe sine, iar cunoașterea sinelui să conducă la creșterea duratei de viață, pe cât posibil într-o bună starea de sănătate, atât fizic cât și mental, pentru a putea duce o viață productivă social și economic pe o durată cât mai mare de timp (conform definiției stării de sănătate a Organizației Mondiale a Sănătății).

Puțini dintre medici au însă o capacitate creativă și inovativă, sau sunt puși în situația de a și-o exercita, de așa manieră încât să fie capabili să lămurească adevăruri ultime privind etio-patogenia unor boli, să descopere noi molecule sau proceduri terapeutice sau să inoveze tehnici de diagnostic. Clinicienii, reprezentând majoritatea medicilor, aplică rezultatele cercetării, identifică, formulează și comunică problemele ce apar în timpul monitorizării bolnavilor, problemele identificate reprezentând noi teme de cercetare pentru viitor. Trăim într-o perioadă a cunoașterii științifice, a noutăților zilnice, medicul trebuie să se adapteze acestui ritm alert al modifcărilor și să aloce zilnic un număr de ore informării sale. Numai în specialitatea pe care eu am practicat-o timp de 40 de ani, pneumologia, am trăit și experimentat mari progrese, din care voi cita câteva: scurtarea diagnosticului de laborator al tuberculozei de la doua luni la două ore prin teste genetice, îmbunătățirea terapiei astmului bronșic după ce a fost recunoscut rolul inflamației în patogenie, creșterea duratei de supraviețuire în cancerul bronho-pulmonar, etc.

Medicul trebuie să se adapteze în permanență noului, să accepte și să evolueze în ritm cu timpul, să uite sau măcar să actualizeze expresia ”Pe vremea mea…”. Experiența trebuie să se îmbine cu curiozitatea și dorința de a pune în slujba bolnavilor mijloace diagnostice și terapeutice din ce în ce mai individualizate și adaptate suferinței fiecăruia, progresele extraordinare înregistrate în genetică și imunologie în ultima vreme oferind acest lucru.

Etapa de maturitate înseamnă deci vieți salvate, participarea la actul cunoașterii, vizibilitate, recunoaștere, promovare profesională

Drumul unui medic nu se sfârșește niciodată, el supraviețuiește profesional prin cei pe care ii formează și îi ghidează, deoarece ajuns în ultima etapă a evoluției sale, medicul devine el însuși mentor. El predă bagajul de experiență și de acumulări ale unei vieți petrecute lângă oamenii aflați în suferință, medicilor tineri, aflați acum la început de drum. Fiind cel mai bun cunoscător al evoluției în biologie, medicul acceptă să încheie acum un ciclu, ciclu devenirii și al progresului ființei umane în general, al medicului în special. Un ciclu se termină numai pentru a permite altui ciclu să înceapă, la un nivel superior de acumulări. Aș numi această ultimă etapă din cariera unui medic, etapa renașterii prin speranța de mai bine, mai nou, mai dinamic.          

Voi încheia personalizând această expunere și mulțumind tuturor celor care mi-au supravegheat și urmărit întreaga carieră medicală, și pe care mi-aș fi dorit să îi am încă alături: dr. Dumitru Burnea, primul medic pe care eu l-am cunoscut în Institutul de Pneumoftiziologie şi care mi-a ghidat întreg stagiul de pregătire ca secundar de pneumoftiziologie, prof. Ştefan Berceanu - cel care mi-a insuflat pasiunea pentru imunologie, dr. Ștefan Constantin – de la care am aflat ce importantă este supravegherea în teritoriu a bolnavilor cu tuberculoză. Mulţumesc celui care a avut cel mai important rol în formarea mea ca pneumolog, cel alături de care am lucrat zece ani, dr. Cosma Popescu; în momentul în care am ocupat postul de șef de secție după pensionarea domniei sale, mi-a înmânat cartea lui Laennec ”De l'Auscultation Médiate”, spunându-mi că acea carte a stat pe biroul fiecărui șef de secție de la înființarea serviciului în anul 1950 și că este momentul să stea pe biroul meu.  Pentru conducătorul ştiinţific al tezei mele de doctorat și cel care a considerat că eu am calitățile necesare pentru a urma o carieră didactică, încurajându-mă în acest sens, conf. Ovidiu Bercea, păstrez aceleaşi sentimente de respect pe care studenta de anul V de acum 41 de ani le avea pentru profesorul de la catedră, cel care a susţinut primul curs de pneumologie pe care eu l-am audiat. Pentru faptul că a fost alături de mine la toate emoţiile şi examenele pe care le-am susţinut în Institutul de Pneumoftiziologie (examen de medic specialist, examen de medic primar, examen de şef de secţie, examenele în cadru stagiului de doctorat, etc.), precum şi pentru minuţioasa atenţie cu care a urmărit fiecare etapă de pregătire a tezei mele de doctorat, îi mulţumesc domnului dr. Eugeniu Păunescu. În stilul domniei sale propriu, când îndemnându-mă, când mustrându-mă, dl. doctor Cristian Didilescu, a reprezentat de fiecare dată "picătura" ce m-a determinat să mai fac un pas înainte în carieră (finalizarea tezei de doctorat, susținerea concursului pentru ocuparea unui post de șef de secție, activitate didactică la Universitatea ”Titu Maiorescu”).

 

 

***

 

Personalitatea cercetătorului științific 

Liliana Enăchescu

 

“Toţi oamenii au sădită în ei dorinţa de cunoaştere”, afirma Aristotel în Metafizica. Dintotdeauna omul şi-a pus întrebări, căutând şi aşteptând răspunsuri consolatoare.

            Istoria ştiinţei consemnează numeroase momente, care au marcat ca etape epistemologice aceste eforturi.  Claude Bernard afirma, în lucrarea sa Ştiinţa experimentală, că spiritul uman a trecut prin trei etape necesare în evoluţia sa şi anume:

  1. – etapa sentimentală care a produs adevărurile credinţei, respectiv teologia;
  2. – etapa raţională sau filosofia care a dat naştere sistemelor scolasticii;
  3. – etapa experimentală sau studiul fenomenelor naturale prin intervenţia directă o omului asupra lor.

Metoda experimentală s-a impus în cercetarea adevărului printr-o utilizare echilibrată a sentimentului raţiunii şi experienţei. Ea va creea şi o instituţie specializată reprezentată prin laborator. Pentru Claude Bernard, laboratorul este condiţia sine qua non a dezvoltării tuturor ştiinţelor experimentale.

            Pentru Michel Foucault (Arheologia cunoaşterii) fiecare etapă epistemică  se caracterizează printr-un anumit punct de vedere specific, o anumită metodologie, care fixează obiectivele urmărite, dar şi o anumită specializare a celor angajaţi în procesul de cunoaştere ştiinţifică. Odată cu organizarea activităţii de cercetare/cunoaştere ştiinţifică, apare şi se formează un nou tip de personalitate intelectuală: cercetătorul ştiinţific.

Din rândul intelectualilor ( categorie de specialişti care apar în Renaştere), se vor diferenţia cercetătorii ştiinţifici care îşi întemeiau primele rezultate ale cercetărilor întreprinse pe baza unor observaţii ale obiectului cunoaşterii.

Cercetarea ştiinţifică propriu-zisă apare şi se constituie, însă, odată cu metoda experimentală.

Din punct de vedere istoric, cercetătorul ştiinţific apare în planul cunoaşterii umane ca un personaj recent. El este investit cu calitatea de a descoperi adevărul şi prin aceasta de a stabili principiile şi legile ştiinţei. În felul acesta, noile descoperiri ale cercetării ştiinţifice vor înlocui treptat dogmele mistico-religioase, făcând ca “rigurozitatea pozitivă” să devină principiu şi normă. Se constituie, în acest fel, o nouă mentalitate (modalitate de a vedea şi înţelege lumea şi omul).

Calitatea de a fi a omului de ştiinţă a preocupat numeroşi specialişti. Pentru Simion Mehedinţi, în acestă categorie de intelectuali se regăsesc trei tipuri:

  1. – eruditul;
  2. – savantul;
  3. – cercetătorul ştiinţific.

Tipurile de personalitate ale omului de ştiinţă cercetător:

Există mai multe tipuri de cercetători ştiinţifici. Calitatea de cercetător ştiinţific constă, după Hans Selye din următoarele:

  1. – entuziasmul şi perseverenţa;
  2. – originalitatea;
  3. – inteligenţa;
  4. – contactul cu realitatea;
  5. – contactul cu oamenii;
  6. – curiozitatea;
  7. – tensiunea intelectuală şi interogaţia;
  8. – nevoia răspunsurilor ca descoperiri ştiinţifice.

Plecând de la aceste criterii/caracteristici, Selye distinge următoarele tipuri de cercetători ştiinţifici:

  1. Oamenii activi:
  2. – colecţionarul de fapte;
  3. – născocitorul.
  4. Gânditorii:
  5. – şoarecele de bibliotecă sau teoreticianul pur;
  6. – clasificatorul sau colecţionarul de fapte;
  7. – analistul sau curiosul scotocitor;
  8. – sintetistul constructivist.
  • Emoţionalii:
  1. – marele patron, lider;
  2. – veşnicul grăbit, optimist şi competitiv;
  3. – inimă rece, lipsit de emoţii, cu activitate stereotipă;
  4. – femeia seacă/rece de laborator, replica tipului inimă rece;
  5. – narcisicul egocentric:
    1. – mimoza – tipul reactiv;
    2. – toreadorul arţăgos, plin de sine, nesociabil;
  6. – polemistul agresiv, izolat şi închis, plin de sine şi nesociabil;
  7. – vânătorul de faimă orgolios;
  8. – sfântul devotat şi ocrotitor;
  9. – pseudosfântul, opusul celui de mai sus, impostor;
  10. – perfectul sau perfecţionistul.
  11. Tipurile ideale: au un caracter mai mult teoretic, fiind dificil de diferenţiat practic. Ei respectă lumea şi oamenii, sunt produsul unor valori şi principii morale, sunt modeşti, respectoşi faţă de ştiinţă, discreţi, atenţi, inteligenţi, subtili.

            Cercetătorul ştiinţific, „omul de ştiinţă” în general, trebuie înţeles şi considerat ca fiind un căutător al adevărului şi principiilor ştiinţifice care guvernează lumea şi omul. El nu trebuie identificat, ci dimpotrivă separat de omul de cultură/cultivat. Cercetătorul este muncitorul riguros, activ, ordonat, cu continuitate care urmăreşte o temă sau o idee în sine, sau în corelaţie cu altele. El este specialist într-un domeniu.

Este cunoscut faptul că orice tip de personalitate îşi are rădăcinile în cultura grupului respectiv, în valorile acestuia pe  care le interiorizează. În egală măsură însă, aceste valori culturale sunt, la rândul lor, produsul spiritual al „sufletului colectiv” (vezi: Lucien Levy Bruhl, R. Linton, Kroeber, Kardiner, M. Mead, R. Benedict, etc.).

            Angajarea oamenilor de ştiinţă, savanţi şi/sau cercetători în progres este esenţială şi ea poate avea, sau poate fi deturnată în direcţia unor consecinţe dictate de interese politice negative. Este nevoie de un cod etic al cercetătorilor ştiinţifici.

            O etică generală a cercetătorilor ştiinţifici trebuie să se bazeze, să ţină seama de următoarele criterii/aspecte:

-  seriozitate în alegerea şi tratarea temei de cercetare;

-  responsabilitate profesională, morală şi socială;

-  respect faţă de sine şi respect faţă de celălalt;

-  respect faţă de muncă;

-  respect faţă de tema cercetată;

-  sinceritate şi modestie;

-  o cooperare sinceră şi corectă în acelaşi timp cu echipa de lucru/colectivul de cercetare respective;

-  respectarea statutelor şi rolurilor proprii dar şi ale celorlalţi membri ai colectivului de cercetare din care face parte;

- comunicarea rezultatelor cercetării, după o prealabilă şi minuţioasă verificare a acestora, avându-se în vedere importanţa acestora, corectitudinea lor şi valoarea ştiinţifică;

- evitarea abaterilor morale în ceea ce priveşte etica cercetării ştiinţifice.

            Dintre abaterile morale de la normele eticii cercetării ştiinţifice, în literatura de specialitate, sunt menţionate:

-  furtul de idei;

-  ascunderea sau înlăturarea rezultatelor nedorite;

- sublimarea unei activităţi autentice de cercetare, devalorizarea acesteia, a o transforma în lipsită de interes şi  de utilitate, prin participarea la cercetări cu caracter paralel care au acest lucru drept scop;

- oferirea drept rezultate ale cercetării ştiinţifice a unor produse lipsite de valoare, nesemnificative, inutile sau mai mult, periculoase;

- introducerea şi/sau comunicarea de rezultate false, incorecte din punct de vedere teoretic;

- prezentarea deformată, în mod deliberat, a rezultatelor cercetării;

- cenzurarea produselor rezultate din cercetările colegilor;

- utilizarea activităţii de cercetare stiinţifică în scopuri contrare intereselor sau securităţii umanităţii, în scopuri nocive, antiumanitare, antisociale, distructive, etc.

            Trebuie să avem în vedere faptul că, orice cunoaştere ştiinţifică este marcată specific, din punct de vedere istoric, de mentalitatea epocii respective. În sensul acesta, trebuie să se ţină seama de faptul că, cercetarea de cunoaştere ştiinţifică va construi un limbaj de termeni în sfera cunoştinţelor sale. Limbajul ştiinţific desemnează, în prinul rând, totalitatea cunoştinţelor şi nivelul cunoaşterii ştiinţifice al epocii respective. El, limbajul, serveşte la conservarea şi comunicarea cunoştinţelor ştiinţifice între specialişti. În egală măsură, limbajele ştiinţifice vor servi la construcţia unor enunţuri discriptive, referitoare la (care să cuprindă) cunoaşterea ştiinţifică şi să reprezinte formele/structurile ştiinţelor respective.

 

 

***

 

Descriptiv și prescriptiv în cunoașterea tehnologică 

Gabriel Nagâț

 

Tentativele filosofice de „emancipare” a cunoașterii tehnologice, de recunoaștere a ei ca un tip de demers epistemic distinct față de cunoașterea științifică, dar totodată și față de simplele reguli pre-științifice ale simțului comun, par să fi intrat într-un impas și să fi căzut cumva în desuetudine. Deși astăzi tehnologia mai este rareori privită doar ca „știință aplicată”, lipsește încă o argumentare convingătoare în favoarea tezei că ar exista îndreptățirea de-a se vorbi aici despre o cunoaștere nu doar distinctă, ci și cu o componentă complet autonomă de cunoașterea științifică. De altfel, însăși relația de permanentă influență reciprocă între știința contemporană și tehnologie, vizibilă îndeosebi sub aspectul „tehnologizării științei” („tehnoștiința”), pune tot mai constant sub semnul întrebării viabilitatea și utilitatea unui presupus ideal „autonomist”. În această comunicare intenționez să punctez câteva dintre aspectele marcante pentru studiul sistematic al demersurilor epistemice din sfera tehnologiei și, pornind de la câteva distincții clasice între știință și tehnologie (discurs descriptiv vs prescriptiv, adevăr teoretic vs utilitate, discurs explicit vs tacit), voi risca anumite conjecturi în legătură cu reconfigurarea modului de transmitere a cunoașterii de tip științific și tehnologic. O asemenea reconfigurare este tot mai des discutată pe fondul uluitoarelor manifestări de ignoranță obstinată asociate cu intrarea într-o presupusă epocă a „post-adevărului”.

 

 

***

 

Ce determină inerția modelelor de explicație științifică? 

Ana Bazac

 

Epistemologia evolutivă (Thomas Kuhn) a dat un model plauzibil și cunoscut de schimbare în știință: pentru cunoașterea unui domeniu/set de probleme, cercetătorii ajung – prin teorii țintite concret – să contureze un cadru general pentru înțelegerea domeniului/setului de probleme sau o teorie înglobatoare a tuturor teoriilor țintite concret: teorie ce este constituită din prezumțiile tuturor acestora și certificate și de concluziile lor și de logica ce leagă elementele prezumțiilor; este paradigma ce caracterizează o întreagă epocă științifică și este cadrul unor cercetări fructuoase mult timp, iar cele care se derulează astfel formează ceea ce Kuhn a numit „știința normală”. În această „știință normală”, paradigma ajută la aplicarea teoriilor pentru fenomene noi, legitimează achizițiile noi, măsurările, adică reverificarea teoriilor; această reverificare este doar implicit falsifiere: în fapt, pe de o parte, spațiul dat de paradigma generos explicatoare este suficient de mare pentru adăugiri noi, măsurători, ilustrări noi, iar pe de altă parte, toate acestea încă nu au evidențiat (suficiente) probleme insolvabile în paradigma existentă.

Totul este în acest model un proces obiectiv, în sensul în care purtătorii acestui proces sunt lipsiți de importanță (ca și cum știința s-ar autogenera singură, sau chiar ca model formal al unei științe care se autogenerează singură): paradigma explică și susține cercetarea în care, cel puțin de la un moment, încep să fie vizibile și aspecte incongruente cu acest cadru paradigmatic (și, inerent, și cu unele teorii create în acest cadru); aspectele incongruente se acumulează și, ele plus reflecția asupra lor (deci cumva din afară, filosofic, adică imaginând o altă paradigmă  deoarece pune sub semnul întrebării paradigma veche), generează o revoluție științifică.

Perioada actuală este de tranziție și din punctul de vedere al științei. Pe de o parte, dezvoltările din a doua jumătate a secolului al XX-lea ale paradigmelor create în prima jumătate a secolului trecut au fost și sunt atât de fructuoase încât deja au generat și generează teorii care trimit la alternative; pe de altă parte, în a doua jumătate a secolului al XX-lea s-au creat noi paradigme; pe de a treia parte, deja o parte a explicațiilor științifice se realizează prin modele alternative celor vechi (de ex. cele inter și transdisciplinare).  Se poate spune că această tranziție are deja nuanța unei revoluții științifice. Deoarece revoluția științifică se caracterizează nu numai prin trecerea de la o paradigmă la alta – aici, luând ca model o singură știință – ci și prin rezultatele calitative (ceea ce include, totuși, și cantitatea) ce se manifestă ca o avalanșă: în, să nu uităm niciodată, înțelegerea unor aspecte ale lumii necunoscute până acum și în înțelegerea mai bună a aspectelor relativ cunoscute până acum.

Dar modelul de epistemologie evolutivă face abstracție de subiecții care au întreprins cercetarea științifică și de cadrul social în care se manifestă subiecții. Prin asta, modelul de epistemologie evolutivă nu este mai puțin valoros: deoarece, într-adevăr, orice obiect (al omului/pentru om) poate fi și trebuie studiat sub multe unghiuri, inclusiv sub cel formal al constituției sale.

Așadar, modelul kuhnian al schimbării este: paradigmăștiința normalăprocesul de rupturi și evidențiere a caracterului insuficient sau chiar în răspăr cu noile daterevoluția științifică sau constituirea paradigmei noi.

Întrebarea din titlul comunicării vizează al 2-lea și al 3-lea moment al modelului, iar răspunsul schițat aici, deși include și o cauzalitate epistemică obiectivă – dată cel puțin de timpul necesar pentru strângerea datelor, pentru transformarea lor în informații relevante și pentru interpretarea lor într-o teorie coerentă, deci capabilă să fie o nouă cunoaștere – se concentrează  asupra cauzalității subiective, și anume doar pe aceea instituțională.

Teza susținută aici este extrem de simplă: inerția modelelor de explicație științifică este determinată și de ritmul inerent cunoașterii/ritmul epistemic – deși, deoarece procesul de cunoaștere nu este, în realitate, rupt de condiționarea sa socială complexă, e foarte greu să discernem ceea ce este obiectiv determinat de timpul de acumulare a dovezilor și mijloacelor pentru o teorie științifică de, pe de altă parte, ceea ce este rezultatul diferitelor procese sociale care încadrează și determină știința – dar și de jocul intereselor multiple din afara procesului obiectiv de cunoaștere științifică.

În jocul acestor interese este introdusă și variabila generațiilor de cercetători. Deoarece, poate mai mult ca celelalte, generațiile tinere de cercetători sunt instrumentalizate de către sistemul exterior procesului obiectiv de cunoaștere științifică.

Dar, opus așteptărilor, ipoteza avansată aici este nu a  confruntării între generații de cercetători, ci între teorii și moduri de abordare trans-generațională a cercetării științifice ca atare: desigur, în funcție de tipul de știință. Deoarece cercetarea este o activitate instituționalizată și birocratizată, generațiile tinere de cercetători nu doar că sunt obligate să se înscrie în mecanismul instituțional și birocratic al cercetării, ci sunt și educate astfel încât să preia maniera de abordare a științei de la generațiile anterioare: și ei internalizează această manieră, dacă doresc recunoașterea efortului lor de cercetare.  Cursa cu ștafetă ce este știința este, și astfel, handicapată de criterii de evaluare și de obstacole în procesele de cunoaștere, generalizare, implementare și, de ce nu?, transformare în element de cunoaștere comună.

 

 

 

 

ACADEMIA ROMÂNĂ

 

SESIUNEA DE PRIMĂVARĂ 2019

a

Diviziei de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei,

CRIFST

 

Tema: Ce întemeiază știința, ce întemeiază tehnica

 

 

25 aprilie 2019, orele 15-18

Sala de Consiliu, Academia Română

(Calea Victoriei, 125)

 

 Apelul la contribuții

 

 

PROGRAM

 

1. Prof. univ. dr. ing. Gheorghe M. ȘTEFAN

m.c. al Academiei Române

DLMFS

Experiență – creație – cunoaștere

2. Lector univ. dr. Mihaela BUIA

DLMFS

Contribuții ale lumii virtuale la complexitatea disciplinarității

3. Dr. ing. Dan ȘERBĂNESCU

DLMFS

Oklo reactorul natural : cât de diferit este acest reactor, de cel creat de către om și ce putem învăța de acolo?

4. Conf. univ. dr. Maria-Elena Osiceanu

DIS

Psihologia între ştiinţă şi tehnică/„tehnici”

5. Ș. l. drd. ing. Eugen VASILE

UPB- ETTI-EAII

Unele modele matematice de sisteme dinamice în biologie

6. Dr. cc. Gabriel NAGÂȚ

DLMFS

Tehnologie, moralitate și cunoaștere

7. Dr. cc. Henrieta Anișoara ȘERBAN

DLMFS

Legitimare prin cunoaștere, etică și participare democratică în alegerile tehnologice

8. Prof. univ. dr. Ana BAZAC

DLMFS

Există oare un specific profund al științei?

 

 

Știință și inginerie

 

Inginerul este cel care lasă în urma lui ceva care funcționează. Gândit și executat astfel încât
să funcționeze independent de cel care a creat obiectul sau procesul respectiv. Câteodată cercetătorul se joacă de-a ingineria și creează ceva interesant, dar imperfect din punct de vedere funcțional, cum a fost și primul tranzistor (dispozitiv electronic). A trebuit să intervină știința (aici fizica corpului solid) pentru a explica ce se petrece în acest dispozitiv și a permite proiectarea inginerească a unui produs și dezvoltarea tehnologica a unei fabricații.

Dar inovarea din inginerie continuă, creează noi semne de întrebare și ne face să ne întoarcem înapoi și să batem iarăși la porțile științei – avem nevoie de o cunoaștere mai profundă a lucrurilor.

Acesta este jocul de "ping-pong" între știință și inginerie, un spectacol fascinant care evoluează într-o spirală fără sfârșit. Ce este mai important în această dualitate?

 

Acad. Dan Dascălu

 

 

În activitatea dvs. de cercetare ce faceți: știință "sau" tehnică?

Și știință și tehnică! IA este prin definiție și știință și tehnică. Fără știință tehnologia inteligentă nu progresează, iar fără tehnică nu există demonstrația.

Acad. Dan Tufiș

 

 

 

***

 

 

Experiență – creație – cunoaștere

 Gheorghe M. ȘTEFAN

 

Tot ceea ce omul întemeiază devine inteligibil în complexul creat de experiențele pe care le trăiește și de reacțiile sale creative ce se revarsă în cunoașterea pe care o acumulează. Jocul dintre fenomen și formă în acțiune și gândire determină modurile întemeierilor pe care omul le realizează în lumile sale. Este vorba despre procese pe care le percepem disociate sub forma științei, tehnicii, matematicii, artei ... . Dar distincțiile existente nu justifică disocierile pe care modernitatea le-a impus. Există șansa unei echilibrate reintegrări care să păstreze distincțiile utile eliminând disocieri disfuncționale?

 

 

***

 

 

Contribuții ale lumii virtuale la complexitatea disciplinarității

Mihaela BUIA

 

Disciplinaritatea este interesantă și importantă pentru multe categorii de specialiști. Cu toate acestea, definiții mulțumitoare ale disciplinarității nu se prea găsesc. Cele care există totuși, nu cuprind nici pe departe tot ceea ce este esențial din ceea ce se studiază și se scrie legat de acest termen. Diferitele puncte de vedere au condus la apariția unor lucrări ce încearcă să exploreze complexitatea acestui domeniu prin situarea autorilor respectivi pe poziții diferite, cel mai adesea complementare. Așa au apărut termeni ca intra-, inter-, multi, pluri-, trans- și chiar anti-disciplinaritate. Termenii (cu aceste prefixe) cel mai frecvent utilizați sunt adjective ce însoțesc, califică substantivul approach (abordare). Crossdisciplinary rămâne greu de tradus.

Imaginația bogată dar și neputințele, provocările precum și amenințările limitelor de toate felurile – chiar limitele disciplinelor – sunt doar câțiva dintre factorii care i-au determinat pe cei mai îndrăzneți să nu se mai mulțumească cu lumea reală. S-au simțit forțați, obligați, chiar datori să evadeze. Așa au apărut lumile virtuale. La început ca jocuri, apoi ca o alternativă – întâi din ce în ce mai tentantă, apoi acaparatoare -, a lumii reale în care ei au continuat să existe, dar fără a i se mai dedica în totalitate, ca până atunci.

Există deja multe lumi virtuale, create de membrii comunităților de internauți, care se manifestă prin intermediul avatarurilor. Locuitorii lumilor virtuale nu se pot mulțumi numai cu ce oferă lumea considerată reală. Dacă ar face asta, lumile virtuale n-ar mai avea rost. Dar pentru că există și se manifestă din ce în ce mai intens, mai divers, înseamnă că au rost. Este un spațiu în care utilizatorii își pot retrăi experiențele eșuate, își pot manifesta convingeri și atitudini, intenții și scopuri pe care lumea reală nu le acceptă nici în cele mai permisive comunități. Acolo ei pot spera și visa cu ochii deschiși, cu obiective și scopuri cunoscute numai de ei. Dar important de știut este că nu există un scop final al întregii comunități care se manifestă într-o lume virtuală, oricare ar fi aceea. Și dacă nu există un scop final, nu există nici final. În acele lumi, avatarurile sunt în același timp lance și scut, sabie și armură. Pentru că ele îndrăznesc, provoacă, atacă, dar și apără. Internauții învață multe lucruri benefice din experiențele trăite în lumea virtuală și apoi le pot transpune, selectiv și inteligent adaptate, în lumea reală. Cei care doresc trăiri intense se pot manifesta prin mai multe avataruri pe care le pot pune în situații conflictuale, urmărind apoi și interferând cu reacțiile altora. Studiind ce se întâmplă în acele lumi ale imaginației fără limite, lumea reală poate profita în multe feluri de existența lumilor virtuale. Dar trebuie să învețe să se și apere de unele provocări pe care nimeni nu le-a experimentat în lumea reală. Există totuși și lucruri interzise, dar nu sunt aceleași în toate lumile virtuale.

Studierea lumilor virtuale prezintă interes profesional pentru multe categorii de specialiști: psihologi, sociologi, economiști, legiuitori, designeri, specialiștii în publicitate, producători de jocuri pe computer etc. Disciplinele care i-au format pe toți aceștia – discipline pe care cei mai mulți continuă să le studieze în versiunea lor reală – sunt direct și complicat vizate. Complexitatea lor este inerent amplificată mai ales în sens pozitiv, favorabil, de nevoia de a studia, a înțelege și a ne explica ce se întâmplă în multitudinea de contexte generate de cei care se manifestă prin avataruri. Pentru filozofie provocările sunt marcate mai ales de noutate. Cei preocupați de acest domeniu ar trebui să încerce să răspundă pe înțelesul cât mai multora la întrebări precum: a) care este și cum evoluează relația dintre sinele natural și sinele virtual (avatarul)? B) se aplică oare cugetarea „viața bate filmul” și relației dintre cele două lumi, adică „viața reală bate viața virtuală” sau raportul se inversează? Trebuie precizat că în lumile virtuale nu se manifestă numai specialiști.

Realitatea virtuală este altceva. Este un mediu simulat în care pot fi trăite experiențe interactive generate de computer. Continuă să se dezvolte datorită interesului pe care îl generează precum și datorită utilității lor deja demonstrate în multe domenii: robotică, medicină (chirurgie, neuroștiințe etc.), interacțiunea om-computer, turism, învățarea limbilor străine etc. Tehnologia avansează și permite simulări cu o fidelitate din ce în ce mai mare, impusă, pretinsă și apreciată de internauți.

Se apreciază că educația poate profita foarte mult de experiențele trăite atât în lumile virtuale cât și în realitatea virtuală. Numărul utilizatorilor este în creștere, iar vârsta lor este în scădere. Acest din urmă aspect este doar în aparență surprinzător, nu și în realitate, dacă ne gândim că numărul de nativi digitali este în creștere. Abilitățile lor față de cele ale imigranților digitali sunt spectaculoase. Dar dacă surprinzător nu este, îngrijorător este, mai ales datorită faptului că spațiul virtual este un formator din ce în ce mai nemilos de deprinderi, de orientare profesională, de comportament (ce se manifestă inclusiv în lumea reală), de filozofie de viață. Este un formator căruia nu ne-a învățat nimeni cum să-i facem față.

Consecința în ansamblu este aceea că disciplinele și disciplinaritatea nu puteau rămâne în limitele lor de dinaintea erei digitale. Noutatea și complexitatea cunoștințelor dobândite în aceste lumi și în această nouă realitate încearcă să-și găsească locul în spațiul deja complex al disciplinelor tradiționale. Dar dimensiunile vechiului suportă presiuni care produc modificări esențiale. Se vorbește de multă vreme despre adâncirea prăpastiei dintre generații. Dar imersiunea unui număr în creștere de internauți – mai ales a nativilor digitali – în acest spațiu în care orice nou venit este bine venit – adâncește și mai mult prăpastia. Este parcă din ce în ce mai multă nevoie de punți între generații. Studierea acestor lumi noi, acceptarea cât mai multor cunoștințe dobândite din asemenea studii ca factor de creștere a complexității disciplinarității ar putea/poate deveni un constructor de astfel de punți între generații.

 

 

***

 

 

Oklo reactorul natural : cât de diferit este

acest reactor de cel creat de către om și

ce putem învăța de acolo?

 

Dan ȘERBĂNESCU

 

 De opt decenii știința a descoperit fenomenul energiei degajate de fisiunea nucleară, un fenomen care degajă de aproximativ un million de ori mai multă energie decât cea obținută din procesele de ardere chimică a unor combustibili fosili. De un timp relativ scurt, puțin peste jumătate de secol, această energie a devenit un pilon de bază al sistemelor de asigurare cu energie al omenirii, fiind o componentă definitorie a secolului XX și o abordare importantă (în unele țări considerată de bază) a evoluției economice și sociale ale acestui secol. Aceste procese s-au petrecut atât datorită unor evoluții spectaculoase ale științei / științelor care descriu aceste fenomene, cât și evoluției tehnologiilor care să asigure implementarea ideilor științei nucleare in viața de zi cu zi.

Prezentarea enunță câteva întrebări importante, derivate din perspectiva cazului particular al științei și tehnologiei nucleare, cum ar fi:

  • Care este relația dintre știință și tehnologiile sale de implementare și / sau tehnologiile dezvoltate/descoperite accidental, fără existența inițială a unei teorii parte a unei științe (care a fost și cazul energiei nucleare) și știința pe care a generat-o?
  • Cum evoluează știința, o dată stabilită într-unul dintre mecanismele de mai sus ? Care este motorul dezvoltării sale? În acest sens este de interes opinia bazată pe cazul particular al fizicii nucleare asupra rolului și motoarelor evoluției științei (nucleare): ciclurile științei și modelările schimbărilor tehnologice, care creează împreună un sistem comun autosuficient.
  • Mecanismele interne de schimbare, trecerea de la un set de paradigme la altul, precum și relația dintre aceste mecanisme interne și schimbările/evenimentele (unele de tip catastrofal) derivate din experiment / viața reală, precum și evoluțiile (sistematice sau descoperite accidental) ale tehnologiilor nucleare
  • Care este relația dintre aspectele menționate ca posibile explicații la intrebările de mai sus cu descoperirea unor sisteme care sunt create de natură, dar pare că au principii similare ?

Din acest ultim punct de vedere se prezintă impactul asupra științei și tehnologiei nucleare a unor cazuri particulare ce au tangență cu domeniul nuclear, cum ar fi descoperiri din explorarea spațiului, rezultate neașteptate din experimente de fizică cuantică și un reactor natural care a funcționat acum cca două miliarde de ani pe planeta noastră.

Această din urmă descoperire, care nu mai este nouă (datează de mai bine de patru decenii), dar este în continuare neînțeleasă și neexplicată satisfacător, a fost prezisă de fapt de un cercetator (Kuroda) cu două decenii înainte de a se petrece. Pe de altă parte, noi masurători și date din explorarea spațiului, fizica cuantică, biologie si geologie produc complicații în a avea explicații unanim acceptate pentru acest fenomen. Lipsa acestor explicații duce la momente de confuzie asupra modului în care cele descoperite la Oklo și în fenomene similare cu cele din tehnologiile nucleare generate de om trebuie și pot fi folosite.

Noi valențe și perspective ale bionicii și ingineriei inverse (față de artefacte similare) ne sunt necesare de asemenea pentru o mai bună ințelegere a importanței acestei descoperiri.

Devine limpede că numai o abordare multidisciplinară poate da răspunsuri acceptabile și acceptate de comunitatea științifică și tehnică. Fenomenul Oklo devine astfel pentru energia nucleară o provocare pentru abordarea multidisciplinară : și pentru a pentru a-l explica și pentru a-l utiliza.

 

 

***

 

 

Psihologia între ştiinţă şi tehnică / „tehnici”

Maria-Elena Osiceanu

 

Dacă asocierea termenului de psihologie cu cel de ştiinţă a provocat şi continuă să provoace dezbateri aprinse, în schimb, apropierea psihologiei de tehnică (în special, în varianta de plural a termenului – „tehnici”!), a fost mai frecventă şi a suscitat mai puţine controverse.

Că lucrurile se petrec aşa, o demonstrează, de altfel, o simplă căutare în motorul Google. Astfel, numărul resurselor furnizate pentru a fundamenta relaţia „psihologiei cu tehnicile” este semnificativ mai mare decât al celor care relevă afinităţile dintre „psihologie şi tehnică”.

Conexiunile psihologiei cu „tehnicile” sunt extrem de strânse. Practic, nu există domeniu investigativ sau practic-aplicativ al psihologiei care să nu facă trimitere la o tehnică specifică de evaluare şi/ sau de intervenţie. Mai mult, întreaga metodologie a domeniului se fundamentează pe utilizarea unor asemenea „tehnici” şi instrumente, definite ca „metode folosite în diagnosticul şi tratamentul comportamentului uman, personalităţii şi tulburărilor mintale”. Cu toate acestea, aplicarea excesivă a diverselor tipuri de tehnici în domeniul psihologiei poate să genereze un risc major: „de-psihologizarea psihologiei”.

Statutul psihologiei, în calitate de disciplină ştiinţifică a fost vreme îndelungată contestat, reproşându-i-se acesteia lipsa de legi şi metode de cercetare specifice, iar obiectului său de studiu – „sufletul omului” / psihicul uman – faptul că este „inefabil, imponderabil, impalpabil” şi chiar „inexistent”…

Abordările ştiinţifice identifică legităţile universale de tip cauză-efect, dar şi „mecanismul” de funcţionare a unor fenomene din natură, pentru a face predicţii cu privire la desfăşurarea lor şi pentru a le controla. Înscriindu-se în siajul acestor explicaţii cauzale, sunt psihologi care din dorinţa de a fi riguroşi din punct de vedere ştiinţific, urmăresc să surprindă relaţiile dintre diverse fenomene psihologice (variabilele de cercetare!), ce pot fi, uneori, „constructe” fără legătură cu realitatea şi care, în situaţii atipice, inedite tind să devină „altceva” decât erau iniţial.

În ultimele decenii, ştiinţele exacte au făcut progrese uluitoare, mai ales datorită metodelor obiective pe care le-au folosit în cercetare, iar dezvoltarea noilor tehnologii a fost posibilă, în special, prin aplicarea riguroasă şi temeinică a achiziţiilor ştiinţifice, în domeniul tehnic. Impresionaţi de rezultatele obţinute de cercetarea din ştiinţele exacte şi de progresul tehnologic enorm pe care acestea le-au generat în respectivele domenii, psihologii au fost tentaţi să le „împrumute” metodele, omiţând un lucru esenţial, acela că reuşita a fost asigurată tocmai de excluderea aspectului subiectiv, adică a elementului uman, care este, de fapt, însuşi obiectul de studiu al psihologiei.

În încercarea sa de a deveni „cât mai ştiinţifică”, constrânsă din motive de obiectivitate să-şi suprime „faţa umană”, psihologia riscă să-şi distrugă esenţa, să „ucidă”, efectiv, individul uman, pe care pretinde, în fond, că-l studiază şi să ajungă o disciplină fără principala sa „materie de studiu”, şi anume, fără: „sufletul omului.

Pornind de la interogaţiile binecunoscute care diferenţiază ştiinţa de tehnică – ce / de ce, respectiv, cum –, am putea trage o concluzie, într-o formulare anecdotică, şi anume, că psihologia trebuie să se bucure de privilegiul pe care i-l oferă şi i-l asigură „cum”-ul (altfel spus, să ştie să folosească „inspirat”, dar corect şi onest, tehnica/ tehnicile), în scopul de a-şi întemeia în mod onorabil „ce”-ul şi „de ce”-ul (cu alte cuvinte, pentru a-şi putea dobândi pe deplin, recunoaşterea ca ştiinţă!), fără „teama de a-şi pierde sufletul”.

 

 

***

 

Unele modele matematice de sisteme dinamice în biologie

Eugen VASILE

 

Sunt analizate modele abstracte privind dinamica “populaţiilor”.

Sunt precizate de o formă standard şi concisă terminologia adecvată şi sunt analizate unele interpretări calitative sau extinderi de model.

 

 

***

 

 

Tehnologie, moralitate și cunoaștere

Gabriel NAGÂȚ

 

Având ca punct de plecare anumite percepții la nivelul simțului comun, potențate de o viziune culturală asupra feluritelor realizări tehnologice, filosofia contemporană a tehnologiei s-a manifestat mai întâi ca o reflecție de tip cultural-umanist, interesată exclusiv de efectele artefactelor tehnologice asupra societății, politicii, moralității sau culturii umane în general. Se poate deci spune că veritabila filosofie a tehnologiei a apărut abia atunci când, renunțându-se la idiosincrazii care exprimau, în fond, antipatia față de știință, s-a optat pentru o viziune preponderent empirică ce a condus la examinarea calificată a practicilor tehnologice însele și a realizărilor specifice, în măsura în care termenul „tehnologie” vizează deopotrivă un tip de activitate, un tip de cunoaștere și un sistem de artefacte. Probabil că descoperirea cea mai incitantă la care a condus această abordare analitică privește chiar diferențierea conceptului clasic al cunoașterii științifice de un concept al cunoașterii inginerești și tehnologice. Îmi propun să examinez felul cum este conceptualizată, în literatura recentă, această diferență vizând tipul/tipurile de cunoaștere cu care se operează în activitatea tehnologică și să evidențiez cum anume ar putea fi regândit, din această perspectivă, conceptul „științific” al cunoașterii.

 

 

***

 

 

Legitimare prin cunoaștere, etică și participare democratică în alegerile tehnologice

Henrieta Anișoara ȘERBAN

 

Temeiul comun al științei și tehnologiei este cunoașterea științifică. Cunoașterea științifică se întemeiază pe cunoașterea științifică validată și legitimată, acceptată ca precedent, drept cunoaștere de tip științific, de către comunități științifice recunoscute și validate prin apartenența la universități și centre de cercetare situate pe primele locuri în ierarhiile mondiale recente. Tehnologia se întemeiază pe o cunoaștere științifică procedurală, pragmatică și utilitaristă sau pe o cunoaștere științifică ce poate conduce la astfel de teorii și proceduri, precum și la tehnologii cu aplicativitate economică, militară, medicală, artistică și cu influențe asupra stilului de viață. Dacă vorbim deja din ultimele decenii ale secolului XX despre problema legitimării cunoașterii (vezi și J. _Fr. Lyotard, Raport asupra legitimității cunoașterii), cu atât mai acut se pune (spre exemplu, după Hiroshima) problema legitimării etico-utilitariste a tehnologiei (și tehnologiilor). Dacă în ceea ce privește știința o mai largă participare democratică este dezirabilă, dar nu poate urma decât căile deschise de profesionalizare și incluziune, prin recunoaștere profesională, în comunitățile științifice, în cazul tehnologiei o mai largă participare și conștientizare democratică, prin educație de masă, comportă o maximă urgență în perspectiva stabilirii și menținerii raportului optim între valorile etice și cele utilitariste (inclusiv cele de tip economic sau militar). Ca urmare, din această perspectivă, dacă rememorăm maxima „știința fără conștiință este o crimă la adresa umanității”, implicațiile acesteia sunt ce puțin la fel de mai puternice în ceea ce privește tehnologia și tehnologiile, dar mai urgente, dată fiind prezența și omniprezența tehnologiei în cotidian, ceea ce indică importanța stimulării unei culturi etice tehnologice în societățile cunoașterii.

 

 

***

 

 

Există oare un specific profund al științei?
(Temeiurile și rațiunile de a fi ale științei și tehnicii)

Ana BAZAC

 

Punctul de vedere potrivit căruia știința (Ș) ar fi de un ordin mai profund decât tehnica (T) este și el o idee: deci construită de către oameni și inevitabil istorică. El își are originea în imaginea veche despre filosofie ca activitate de contemplare, opusă vulgarei faceri. Ș nu e, desigur, contemplare – concede punctul de vedere – dar ea este aceea care escavează principiile profunde ale existenței, iar ajungerea la legi și aceste principii profunde dă „carnea” și științei și filosofiei științei. Tehnica este altceva: ea aplică Ș.

Prezentarea este o critică/analiză a acestui punct de vedere. Dar, în general, punctele de vedere unilaterale/care reduc complexitatea la un aspect sau altul nu sunt numai opinii bune de combătut, ci și/dau și teme de cercetare: cel puțin deoarece ele atrag atenția asupra unei probleme, ca și asupra faptului că sunt posibile puncte de vedere opuse asupra problemei (dar la fel de unilaterale).

Tocmai acesta este motivul desfășurării argumentației, poate nu chiar ca și cum s-ar porni de la asumarea punctului de vedere de mai sus, ci: de la chestionarea Ș și T în „ceea ce au ele mai profund”. Care sunt genurile lor proxime și care diferențele specifice? Cunoaștere, cauze, corelații, cauzare, întemeiere, legi/regularități, predicții și predictibilitate, modele (iar aici, modele matematice), relația subiect-obiect, obiectiv, artificial/artefact, industrie sunt concepte ce apar în argumentație, dar ușor, firesc, crescendo, adică fără să genereze deznădejdea în fața complexității și care se complace în relativism.

Concluzia este aceea a intersecției/suprapunerii aproape totale a Ș si T: căci într-adevăr, ceea ce le diferențiază este nu legea obiectivă a naturii, descoperită de Ș, ci fabricarea artefactului în/„de către” T, și încă într-un mod cantitativ care schimbă lumea.

Și Ș și T descoperă legi, la fel de obiective. Dar oare la fel de fundamentale? Pentru a răspunde ar trebui să vedem dacă între o lege a naturii și una din tehnologia informației se poate face o ierarhie (una superioară, cealaltă inferioară). Se poate? Nu cumva astăzi dispare, din această privință, diferențierea istorică clasică/apăsată Ș – T ? Putem oare să considerăm drept Ș /legi Ș doar cele fundamentale din fizică, chimie și biologie? Putem oare considera că modelele create și legile care sunt descoperite lucrând de ex. la echipamente și procese industriale/mai larg, sisteme tehnice sunt „doar aplicații ale științei”?

Propunerea mea, sugerată de concluzia de mai sus, este de a considera apartenența la Ș sau T ca adjective/atribute ale proceselor de cunoaștere:

  • „tehnic” fiind ceea ce este circumscris de un limbaj, mijloace și scopuri precise – „tehnic”/de specialitate –
  • iar „științific” descriind ceea ce e dat prin inferența riguroasă, demonstrații, raționalism/punerea sub semnul întrebării și a premizelor și, deci, demonstrarea/demonstrabilitatea și a premiselor, cauzare și explicarea complexității și varietății lanțurilor (și rețelelor) cauzale.

În acest sens, ceea ce se face în tehnică este absolut științific, după cum expunerea unei probleme dintr-o știință sau alta este – după ce s-a trecut de la stadiul inițial de ipotetizare (ce presupune și exprimări metaforice și impreciziuni) și înainte de a fi transpusă în limbaj accesibil de popularizare – extrem de tehnică.

Desigur că propunerea mea nu vizează defel renunțarea la a numi fizica, biologia etc. științe, și nici de a nu folosi concepte deja clare ca „tehnică” și diferitele „tehnici”. Ea este doar un răspuns la frământarea – care provoacă filosofia, și nu numai – față de problema esenței științei și a tehnicii (în raportarea lor reciprocă). Propunerea – ce constă, deci, în a evidenția comuniunea principială Ș-T, și nu doar faptul că și una și cealaltă pot fi izvoare de probleme pentru și una și cealaltă – trimite la ideea, care nu ne este ne-familiară, a unui continuum legi din diferite domenii (și descoperite de diferite științe și de tehnică), legi generale, principii, concepte filosofice: a interdependenței lor și în sens generațional și în sens structural.

În sfârșit, nici această problemă a „specificului profund” nu este exclusiv tehnică, ci reflectă și faptul – banal – că Ș și T (și filosofia, desigur, căci „în numele filosofiei” s-a avansat punctul de vedere al ierarhizării clare și irevocabile Ș și T) sunt instituții sociale, iar cercetătorii își pun cele mai fine întrebări tehnice fiind încadrați și în multiplele constrângeri instituționale ce construiesc întreaga societate și în Weltanschauung-ul dominant. Dar dacă cercetătorilor le e clar că nici măcar aparentele abordări abstracte nu scapă din încadrarea socială, atunci puterea lor de autocritică este liberă, nu?

 

 

 

 

ACADEMIA ROMÂNĂ

Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei

          

organizează

 

Simpozionul

Principiile cercetării științifice

și Academia Română ca vector al dezvoltării culturii naționale

 

26 septembrie 2019, orele 15-18

Sala de Consiliu, Academia Română

(Calea Victoriei, 125)

 

Apelul la contribuții: http://noema.crifst.ro/index.php/ro/evenimente?id=104

 

PROGRAM

 

 

Prof. univ. dr. ing. Gheorghe M. ȘTEFAN
m.c. al Academiei Române
DLMFS

 

Cercetarea științifică sub incidența triadei Académia-Corporații-Stat

Dr. Rolanda PREDESCU
DLMFS

 

Cercetarea între dorința de cunoaștere și utilitate: aspecte procedurale

Dr. ing. Dan ȘERBĂNESCU
DLMFS

 

Cercetarea și dezvoltarea tehnologică în fizica și energetica  nucleară – trecut prezent și viitor în cercetare: cu trimiteri la experiențe la nivel național și internațional

Prof. univ. dr. Ana BAZAC
DLMFS

 

Principiile formale ale științei și academia

 

 

* * * 

                                                                                                    

 

Acad. Dan Dascălu (Secția de Știința și Tehnologia Informației)

Reflecții pe marginea tematicii simpozionului

 

Principiile cercetării științifice

și Academia Română ca vector al dezvoltării culturii naționale

26 septembrie 2019, 15-18, Academia Română

 

 ........................................ 

 

Care este raportul între ipoteză și experiment? Ce experiment este necesar și ce experiment e superfluu? Care este rolul calculului? Cum se stabilesc obiectivele cercetării? Sunt ele neschimbate de-a lungul unei cercetări? Dar ipotezele, metodele și experimentele? Deci în ce sens se vorbește de corectarea permanentă a elementelor cercetării? Cum se trece de la ipoteză la teorie? Ce înseamnă verificarea teoriei? Se poate vorbi de o trecere de la cercetarea individuală la aceea colectivă? Există aceleași principii în știință și în tehnologie?

..........................

 

Am citat din provocarea la dialog lansată de organizatorii evenimentului. Întrebările sunt interesante și pentru cercetători, nu numai pentru cei care se ocupă de filozofia științei. Un cercetător dintr-un domeniu sau altul poate urma firul acestor întrebări pentru a dezvolta expuneri interesante,  construite pe exemplificări. Credem însă că răspunsul la întrebările de mai sus depinde de o știință sau alta și generalizările sunt extrem de riscante.--

În cele câteva rânduri care urmează ne vom referi la etica cercetării, urmărind faptul că nu numai cercetătorul individual și grupul de cercetare trebuie să respecte niște principii etice, ci și sistemul cercetării științifice trebuie să faciliteze cercetarea științifică în condiții de etică profesională.

Fără îndoială, o cercetare bazată pe principii etice ar trebui să nu afecteze ființa umană și nici să deterioreze mediul natural. Dar dacă intrăm în detalii, ne împotmolim în subiecte controversate, cum ar fi acela al organismelor modificate genetic. Există și o etică a cercetării, în sensul de a recunoaște paternitatea rezultatelor, a nu plagia. Câți dintre noi însă își pun problema cât de corectă este listarea ca autori ai unui articol de revistă științifică a unor persoane din diverse instituții, care nu au decât o legătură .......... conjuncturală cu obiectul cercetării sau cu ......... adevăratul autor al lucrării.

Să trecem însă la modul în care sistemul de cercetare poate distorsiona lucrurile, aplicând asupra cercetătorului o presiune care nu mai are legătură cu activitatea propriu-zisă de cercetare științifică.

Intermezzo. Cercetarea este (inclusiv pentru cei din instituțiile de profil ale Academiei) o vocație sau o simplă meserie? Desigur, exista cercetători de rând si o elită (10%?), ultimii fiind cu adevărat creatori. Asta se știe de multa vreme....... Indiferent de răspuns, cel care optează pentru o carieră științifică trebuie să progreseze în sistem (promovare) și să își asigure fonduri (competiții pentru proiecte).

Mai întâi, criteriile de promovare. Acestea sunt:


(1) Formale, legate de îndeplinirea unor criterii cantitative. Nu contează decât unde ai publicat și de câte ori ai fost citat. Sigur, o idee geniala, publicata la momentul potrivit îți atrage o recunoaștere măsurată in citări valoroase dar ............... la baza piramidei, unde cercetarea este o simplă meserie prin care îți câștigi existența, lucrurile sunt mult mai prozaice si compromisul este la ordinea zilei.

(2) Diferențiate nejustificat, câteodată exagerat de mult, de pildă de la un domeniu tehnic la altul, după bunul plac al Comisiilor de specialitate din CNATDCU. În aceste comisii găsim și somități care au fost promovate la vremea lor pe criterii mult mai lejere, dar ........


(3) Variabile in timp. Te zbați să acumulezi puncte și în momentul concursului constați sa ai muncit să satisfaci un criteriu care între timp a dispărut.


Doctoratul este foarte important pentru formarea științifică și pentru promovarea în carieră.
Sa luăm un exemplu de activitate în școala doctorala. Dacă ești abilitat să conduci doctorate, ar  trebui sa știi foarte bine ce face si cum gândește doctorandul pe care îl îndrumi. Dar adesea doctorandul (în tehnică) face cercetarea doctorală la fără frecvență, pentru ca este de fapt un angajat la o firmă si nu colaboratorul tău din catedră. Remediu - ești instruit cum sa folosești programe soft antiplagiat, ca să verifici dacă nu cumva doctorandul tău .............  Cum tolerăm în universitățile românești o astfel de aberație?! Oare chiar nu știm cum se face doctoratul la universitățile din țările dezvoltate? Poate ne mai și mirăm de ce absolvenții buni preferă să facă doctoratul în altă parte......

 

...................................



Sistemul competițional pentru câștigarea de proiecte își are si el hibele lui, chiar daca evaluarea este corectă (nu vorbim nici de timpul consumat cu birocrația si nici despre fluctuațiile in politica de finanțare). Iată ce se întâmplă în profunzime.


Goana permanenta după subiecte noi duce la superficialitate, ca si finalizarea proiectului in trei ani (sub durata necesară maturizării unei cercetări). Colegul cu care ai putea colabora nu este un potențial partener, ci un concurent in competiția pentru noi proiecte. Ideile noi nu se enunță, nu se propagă pentru a fi confruntate cu opinia colegilor - ele se ascund pentru ca pot fi folosite in noi propuneri.

Rata de succes in competițiile motivante este foarte scăzuta. O bună parte din proiectele promițătoare sunt puse la sertar sau abandonate......... Cine profita de pe urma acestei munci inutile? Mai mult, în cazul unei instituții de cercetare cum se poate asigura o focalizare pe obiective strategice, de durată, atunci când motivația de bază a cercetătorului câștigarea de proiecte.

Poate că cele de mai sus vi se par inconveniente naturale, inevitabile, pentru obținerea unei finanțări stimulative (care se reflectă și în retribuția individuală, benefic, nu-i așa?), dar pe măsură ce reflectezi asupra a ceea ce se întâmplă în instituțiile cu adevărat performante din lume îți dai seama că finanțarea pe bază de proiecte obținute în diverse competiții nu este suficientă pentru a obține rezultate performante. Din acest punct de vedere  institutele bugetare (cum sunt cele ale Academiei) au avantaje, dar situația este mai dificilă pentru unele institute naționale și pentru colectivele din universități. În rezumat, finanțarea pe bază de proiecte poate fi stimulativă și benefică, dar când, și pentru cine? Un subiect la care trebuie reflectat.


Cele de mai sus reprezintă o digresiune în raport cu tematica simpozionului care va avea loc peste două săptămâni. Mă aștept ca vorbitorii să se refere la principiile științifice, să  le ilustreze prin experiența personală, ignorând probleme prozaice și meschine cum sunt promovarea sau finanțarea.

Le urez succes!

12 septembrie 2019

 

 

* * *

 

 

 

Cercetarea științifică sub incidența triadei Académia-Corporații-Stat

 

Gheorghe M. ȘTEFAN  

 

Académia în ansamblul ei, nu numai Academiile, trebuie să-și reconsidere modul în care-și orientează, finanțează și fructifică cercetarea științifică. Pe cele două maluri ale Atlanticului sunt practicate modele sensibil diferite. Ele au însă în comun faptul că îngrădesc nepermis de mult libertatea instituțiilor și persoanelor implicate în cercetarea științifică. Modelul european este excesiv birocratizat, în timp ce modelul american este opresat de criterii financiare. Dolarii sunt investiți, prin politici de dreapta, în piață, iar resursele financiare ale Europei sunt risipite prin politici de stânga. În ambele situații, opinia académiei se manifestă numai într-un plan secund. Un prim pas, pe calea corectării acestei situații, ar fi reconsiderarea strategiilor académiei astfel încât  să țină cont în primul rând de criterii științifico-tehnice, și mai puțin de modalitățile birocratice sau corporatiste de finanțare. Pentru aceasta, académia va trebui să-și reconsidere poziția în triada Académia-Corporații-Stat. Rolul autorității științifice este, în ultimele decenii, exclus în prea mare măsură din procesul de stabilire și desfășurare a programelor de cercetare. Chiar autoritatea științifică este considerată pe baza unor criterii pur cantitative, birocratice, fapt care perturbă suplimentar procesul de orientare a programelor de cercetare științifică. Se numără și se votează prea mult! Prezentarea este o invitație la declanșarea efortului comun pentru identificarea căilor de reechilibrare a relațiilor în triada Académia-Corporații-Stat dominată prea autoritar peste ocean de corporații iar pe continent de stat.

 

 

* * *

 

 

Cercetarea între dorința de cunoaștere și utilitate: aspecte procedurale

 

Rolanda PREDESCU

 

Capacitatea de a stoca cunoștințe și de a rezolva probleme prin prelucrarea acestora nu mai reprezintă o caracteristică exclusiv umană. Printr-un efort uman intens, și masiv ca volum și durată, această capacitate a devenit un atribut comun calculatoarelor dotate cu inteligență artificială, a căror forță și viteză de prelucrare atinge în prezent cote impresionante, în continuă creștere.

Ceea ce a rămas, cel puțin deocamdată, exclusiv uman,  este dorința de cunoaștere, însoțită de capacitatea de a stabili scopuri și de a identifica sau formula problemele ce trebuie rezolvate pentru atingerea acestora.

 

            În acest sens, putem afirma că cercetarea se bucură de două caracteristici care se pot manifesta fie separat, fie pot interacționa:

  • Cercetarea de tip constatativ, determinată de dorința de cunoaștere a universului existent și care urmărește stabilirea adevărului ultim relativ la acesta. Ca posibil exemplu al acestui tip de cercetare, similar în esență cu abordarea de tip filozofic, ne putem referi la cercetarea individuală a filozofilor antici sau la cercetarea colectivă din mânăstirile și universitățile medievale;
  • Cercetarea de tip creativ/ inovativ/ utilitar, orientată spre îmbogățirea efectivă a universului existent, cu noi elemente componente, funcțiuni sau mijloace de operare. Acest tip de cercetare este orientat spre atingerea unor scopuri și obiective concrete și constă în identificarea, formularea și soluționarea problemelor asociate acestora, prin modelare conceptuală, simulare și experimentare.

 

În acest context, lucrarea face o trecere în revistă a următoarelor aspecte:

 

  1. Principalele etape de evoluție a sistemelor de gândire științifică în epoca modernă: de la revoluția renascentistă în știință (cu referiri la Francis Bacon și Renee Descartes), prin care au fost puse bazele metodelor de investigare științifică cu care se operează și astăzi, la pragmatismul în știință (cu referire la Charles Sanders Peirce) și la abordările curente de tip sistemic privind modul de stabilire a adevărului, respectiv construcția și validarea teoriilor științifice (cu referiri la Thomas Kuhn și Karl Popper);
  2. Principalele coordonate de funcționare ale sistemelor de cercetare actuale: de la instituții specializate, la  dezvoltarea și implementarea unei politici a cercetării și inovării, respectiv:
  • construcția și validarea strategiilor de cercetare și a planurilor de implementare a acestora, respectiv stabilirea obiectivelor prioritare pe domenii și pe tipuri de activități de cercetare, precum și a modului de alocare a resurselor;
  • punerea în aplicare a planurilor de implementare a strategiilor: construcția, implementarea, monitorizarea și evaluarea programelor și proiectelor de cercetare, ținînd cont de tipurile de activități de cercetare implicate;
  • aspecte de internaționalizare a cercetării.

 

* * *

 

Cercetarea și dezvoltarea tehnologică în fizica și energetica nucleară – trecut prezent și viitor în cercetare: cu trimiteri la experiențe la nivel național și internațional

 

Dan ȘERBĂNESCU

 

Au trecut aproape un secol și jumătate de cercetări în fizica atomică și apoi cea nucleară și opt decenii de la descoperirea energiei atomice generate de fisiunea nucleară. De puțin peste jumatate de secol omenirea utilizează această energie și in scopuri pașnice (după debutul războinic al utilizării sale) în cadrul unor sisteme sofisticate de dezvoltare de tehnologii energetice .

Istoric pare o perioadă scurtă, dar ea urmează unei perioade de evoluție a cercetării știintifice inițiate cu peste cinci secole în urmă de părinții cercetării științifice moderne, axate în mare măsură pe inovațiile și teoriile în fizică și matematică mai ales, cum au fost Galileo Galilei, Isaac Newton sau René Descartes.

În prezent fizica și enegetica nucleară sunt la o răscruce mai ales metodologică. Dileme fundamentale ale rolului experimentului și teoriei, ale interfeței și interferenței dintre știință și tehnologie, ale rolului instituțiilor și opiniilor comunității în domeniu revin și provoacă noi dezbateri. Din dezbatere nu lipsesc subiecte referitoare la interfața dintre cercetarea si tehnologia națională și cea internațională, la rolul omului de știință și al inginerulu, iar aceste dezbateri nu ne ocolesc nici pe noi, într-un timp când bulversarea societății transformă dezbaterea in momente de decizie importante pentru comunități întregi pe termen lung și foarte lung.

Din această perspectivă, în comunicare ne referim la realizări tehnice și științifice în aceste domenii, dar și la aspecte legate de

  • Componentele principale ale sistemelor care produc rezultate in fizica și energetica nucleară, cu evaluarea epistemologică a acestor rezultate și analiza eșecurilor
  • Criteriile principale de evaluare a rezultatelor, cu refeririri la sincronia și diacronia evoluției fizicii și ingineriei naționale și internaționale (prin interferența dintre civilizații și culturi diferite), inclusiv sincronia și diacronia proceselor definirii adevărului științific și tehnic și rolul instituțiilor și comunităților tehnico științifice în domeniul nuclear.
  • Limite ale dezvoltării fizicii și energeticii (interne / naționale și internaționale)
  • Efectul interferențelor altor științe și tehnologii, cum ar fi matematica, chimia și tehnologia informatică, cu problematici precum analiza contribuției matematicii, chimiei la realizările fizicii în țara noastră
  • Situația actuală și perspective.

Analiza e(in?)voluției fizicii și energeticii  este privită și din prisma duratei pentru care se face.

Despre viitorul cercetării in domeniul nuclear ne vom opri la ceea ce considerăm ca previzibil referitor la viitorul cercetării, în ceea ce privește:

  • Obiectivele
  • Metode
    • Raportul între ipoteză și experiment – Caracterul necesar și/sau superfluu și/sau total aleatoriu al experimentului și rolul său
    • Rolul școlilor care produc metodologii digitale și de realitate virtuală de calcul și simulare
    • Dinamica triadei “Ipoteză, metodă și experiment” a cercetării, cu evidențierea unor momente cum ar fi:
      • Procesul de trecere de la ipoteză la teorie
      • Verificarea teoriei și interpretarea accidentelor/eșecurilor
    • Trecerea de la cercetarea individuală la aceea colectivă
    • Diferente de principii in stiinta si tehnologie
    • Rolul instituțiilor (de ex. al Academiei) în cercetarea științifică și realizarea tehnică, cu reliefarea specificului național.  

 

Link-ul la prezentarea sub formă de PDF:

(PDF) Academia Romana Comitetul Român de Istoria si Filsofia Ştiinţei şi Tehnicii (CRIFST) Cu trimiteri la experiențe la nivel național și internațional

 

 

* * *

 

Principiile formale ale științei și academia

 

Ana Bazac

 

Principiile formale rezultă – așa ca și în cazul științei – din logica internă a unui sistem: concret, aici, din logica internă a științei.  Ele nu sunt prescripții morale, nu sunt “etică”.

Dacă înțelegem că știința este activitatea de cunoaștere întemeiată și multiplu și complex verificată, atunci sunt ușor de înțeles și standardele epistemice și cele comportamental-organizaționale ale științei. Și, cum vom vedea, nici măcar aceste din urmă standarde nu sunt exterioare logicii științei.

Este foarte important să reținem că, deși nu există „știință”, ci științe – care au propriile obiecte științifice și metode de demonstrare și verificare –, totuși toate implică standardele generale (menționate mai sus): care ne permit să evaluăm și cât de întemeiate sunt teoriile din diferitele științe. Aceste standarde, deci, sunt criterii de departajare și verificare a acestor teorii. Astfel, ele sunt universale și ne permit să vorbim de știință (versus non-știință).  

Standardele epistemice ale științei se referă la trăsăturile acestei activități/la acele trăsături ale acestei activități care permit  tocmai îndeplinirea rostului științei: cunoașterea întemeiată a lumii.  Altfel spus, fără aceste trăsături – deci fără ca știința să-și pună sub semnul întrebării ipotezele, să le demonstreze și să le verifice, inclusiv prin confruntarea cu teorii nelegate de problema pusă de un demers științific sau altul  – nu există știință ca atare. Ci speculații, mai mult sau mai puțin bazate pe fapte și fenomene. (Iar dacă s-au amintit speculațiile, atunci putem să avansăm două concluzii provocatoare: 1. că există o discontinuitate metodologică între știință și religie – care nu se îndoiește de prezumțiile sale – și 2. că filosofia este și ea un demers științific, chiar dacă nu folosește instrumentele științei; adică filosofia care nu este simplă speculație își pune sub semnul întrebării premisele și le demonstrează în mod rațional; după cum, o asemenea filosofie raționalistă se bazează neapărat pe știință, adică este mereu în consonanță cu cea mai nouă știință).

Standardele epistemice sunt, desigur, legate de trăsăturile de mai sus și ele vor fi creionate în simpozion. Ele implică și acele standarde comportamental-organizaționale: adică logica internă a standardelor epistemice presupune aceste standarde, le include și le pretinde. Este vorba de confirmarea teoriilor științifice, aspect esențial, nu doar post, al evidențierii și a coerenței interne  și a corespondenței cu existența, iar acea confruntare amintită mai sus ține nu doar de standardele epistemice, ci și de cele comportamental-organizaționale: dacă teoriile trebuie verificate de comunitatea cercetătorilor din domeniu, atunci accesul la informația științifică este subînțeles; iar dacă ansamblul teoriilor trebuie verificat de către cercetători, atunci îndeplinirea tuturor pașilor din mecanismul științei trebuie să fie absolut liberă. Ca urmare, oricât de intenționat restrânsă  este această schiță a intenției desfășurate abia în prezentare, este deja clar că standardele comportamental-organizaționale sunt cerințe interne ale realizării standardelor epistemice.

Aceste două tipuri de standarde – interne mecanismului științei – sunt acum puse față în față cu o instituție concretă legată de susținerea științei: academia, reprezentând și coordonând știința. Ca urmare, este evidențiată calitatea academiei de a fi instituție socială și, concret, încadrată în relațiile de putere. A vorbi despre o instituție doar ca „socială”, fără a preciza și caracterul său controlat politic e superficial (deci neștiințific). Dar relațiile de putere sunt contradictorii si sunt terenul luptelor de interese. Aceste aspecte se manifestă și în funcțiile academiei față de știință.  Mergem dincolo de exemplele concrete, căci important este să vedem că nu condiționările politice sunt cele care dau valoarea de adevăr a științei, ci tocmai principiile ei formale.

 

 

 

 

ACADEMIA ROMÂNĂ

COMITETUL ROMÂN DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE A ȘTIINȚEI ȘI TEHNICII

Divizia de Logică, Metodologie și Filosofie a Științei

 

Apel la contribuții

la

 

Sesiunea anuală de comunicări

7 noiembrie 2019, 15-18, Academia Română, Sala de consiliu (Calea Victoriei, 125)

 

Ca de obicei, sesiunea anuală nu are o temă anume. Cercetătorii pot prezenta orice subiect, inclusiv unul pe care de abia îl studiază. Spațiul acestei sesiuni este cu atât mai necesar cu cât el poate găzdui cercetări, continuări, discuții ale subiectelor deja prezentate în sesiuni și simpozioane anterioare.

 

De aceea, poate că semnul sub care se derulează sesiunea anuală este cel al continuării și, desigur, al dezvoltării discuțiilor și cercetărilor.

 

 

Titlurile și scurte rezumate (cu diacritice) vor fi trimise până la 1 octombrie 2019 la adresa Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea..

Lucrările in extenso, urmând stilul publicaţiei Noema (http://noema.crifst.ro), vor fi trimise până la 15 februarie 2020, la aceeași adresă.