ACADEMIA ROMÂNĂ

 

SESIUNEA DE PRIMĂVARĂ 2019

a

Diviziei de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei,

CRIFST

 

Tema: Ce întemeiază știința, ce întemeiază tehnica

 

 

25 aprilie 2019, orele 15-18

Sala de Consiliu, Academia Română

(Calea Victoriei, 125)

 

 Apelul la contribuții

 

 

PROGRAM

 

1. Prof. univ. dr. ing. Gheorghe M. ȘTEFAN m.c. al Academiei Române DLMFS	Experiență – creație – cunoaștere
2. Lector univ. dr. Mihaela BUIA DLMFS	Contribuții ale lumii virtuale la complexitatea disciplinarității
3. Dr. ing. Dan ȘERBĂNESCU DLMFS	Oklo – reactorul natural : cât de diferit este acest reactor, de cel creat de către om și ce putem învăța de acolo?
4. Conf. univ. dr. Maria-Elena Osiceanu DIS	Psihologia între ştiinţă şi tehnică/„tehnici”
5. Ș. l. drd. ing. Eugen VASILE UPB- ETTI-EAII	Unele modele matematice de sisteme dinamice în biologie
6. Dr. cc. Gabriel NAGÂȚ DLMFS	Tehnologie, moralitate și cunoaștere
7. Dr. cc. Henrieta Anișoara ȘERBAN DLMFS	Legitimare prin cunoaștere, etică și participare democratică în alegerile tehnologice
8. Prof. univ. dr. Ana BAZAC DLMFS	Există oare un specific profund al științei?

 

 

Știință și inginerie

 

Inginerul este cel care lasă în urma lui ceva care funcționează. Gândit și executat astfel încât
să funcționeze independent de cel care a creat obiectul sau procesul respectiv. Câteodată cercetătorul se joacă de-a ingineria și creează ceva interesant, dar imperfect din punct de vedere funcțional, cum a fost și primul tranzistor (dispozitiv electronic). A trebuit să intervină știința (aici fizica corpului solid) pentru a explica ce se petrece în acest dispozitiv și a permite proiectarea inginerească a unui produs și dezvoltarea tehnologica a unei fabricații.

Dar inovarea din inginerie continuă, creează noi semne de întrebare și ne face să ne întoarcem înapoi și să batem iarăși la porțile științei – avem nevoie de o cunoaștere mai profundă a lucrurilor.

Acesta este jocul de "ping-pong" între știință și inginerie, un spectacol fascinant care evoluează într-o spirală fără sfârșit. Ce este mai important în această dualitate?

 

Acad. Dan Dascălu

 

 

În activitatea dvs. de cercetare ce faceți: știință "sau" tehnică?

Și știință și tehnică! IA este prin definiție și știință și tehnică. Fără știință tehnologia inteligentă nu progresează, iar fără tehnică nu există demonstrația.

Acad. Dan Tufiș

 

 

 

***

 

 

Experiență – creație – cunoaștere

 Gheorghe M. ȘTEFAN

 

Tot ceea ce omul întemeiază devine inteligibil în complexul creat de experiențele pe care le trăiește și de reacțiile sale creative ce se revarsă în cunoașterea pe care o acumulează. Jocul dintre fenomen și formă în acțiune și gândire determină modurile întemeierilor pe care omul le realizează în lumile sale. Este vorba despre procese pe care le percepem disociate sub forma științei, tehnicii, matematicii, artei ... . Dar distincțiile existente nu justifică disocierile pe care modernitatea le-a impus. Există șansa unei echilibrate reintegrări care să păstreze distincțiile utile eliminând disocieri disfuncționale?

 

 

***

 

 

Contribuții ale lumii virtuale la complexitatea disciplinarității

Mihaela BUIA

 

Disciplinaritatea este interesantă și importantă pentru multe categorii de specialiști. Cu toate acestea, definiții mulțumitoare ale disciplinarității nu se prea găsesc. Cele care există totuși, nu cuprind nici pe departe tot ceea ce este esențial din ceea ce se studiază și se scrie legat de acest termen. Diferitele puncte de vedere au condus la apariția unor lucrări ce încearcă să exploreze complexitatea acestui domeniu prin situarea autorilor respectivi pe poziții diferite, cel mai adesea complementare. Așa au apărut termeni ca intra-, inter-, multi, pluri-, trans- și chiar anti-disciplinaritate. Termenii (cu aceste prefixe) cel mai frecvent utilizați sunt adjective ce însoțesc, califică substantivul approach (abordare). Crossdisciplinary rămâne greu de tradus.

Imaginația bogată dar și neputințele, provocările precum și amenințările limitelor de toate felurile – chiar limitele disciplinelor – sunt doar câțiva dintre factorii care i-au determinat pe cei mai îndrăzneți să nu se mai mulțumească cu lumea reală. S-au simțit forțați, obligați, chiar datori să evadeze. Așa au apărut lumile virtuale. La început ca jocuri, apoi ca o alternativă – întâi din ce în ce mai tentantă, apoi acaparatoare -, a lumii reale în care ei au continuat să existe, dar fără a i se mai dedica în totalitate, ca până atunci.

Există deja multe lumi virtuale, create de membrii comunităților de internauți, care se manifestă prin intermediul avatarurilor. Locuitorii lumilor virtuale nu se pot mulțumi numai cu ce oferă lumea considerată reală. Dacă ar face asta, lumile virtuale n-ar mai avea rost. Dar pentru că există și se manifestă din ce în ce mai intens, mai divers, înseamnă că au rost. Este un spațiu în care utilizatorii își pot retrăi experiențele eșuate, își pot manifesta convingeri și atitudini, intenții și scopuri pe care lumea reală nu le acceptă nici în cele mai permisive comunități. Acolo ei pot spera și visa cu ochii deschiși, cu obiective și scopuri cunoscute numai de ei. Dar important de știut este că nu există un scop final al întregii comunități care se manifestă într-o lume virtuală, oricare ar fi aceea. Și dacă nu există un scop final, nu există nici final. În acele lumi, avatarurile sunt în același timp lance și scut, sabie și armură. Pentru că ele îndrăznesc, provoacă, atacă, dar și apără. Internauții învață multe lucruri benefice din experiențele trăite în lumea virtuală și apoi le pot transpune, selectiv și inteligent adaptate, în lumea reală. Cei care doresc trăiri intense se pot manifesta prin mai multe avataruri pe care le pot pune în situații conflictuale, urmărind apoi și interferând cu reacțiile altora. Studiind ce se întâmplă în acele lumi ale imaginației fără limite, lumea reală poate profita în multe feluri de existența lumilor virtuale. Dar trebuie să învețe să se și apere de unele provocări pe care nimeni nu le-a experimentat în lumea reală. Există totuși și lucruri interzise, dar nu sunt aceleași în toate lumile virtuale.

Studierea lumilor virtuale prezintă interes profesional pentru multe categorii de specialiști: psihologi, sociologi, economiști, legiuitori, designeri, specialiștii în publicitate, producători de jocuri pe computer etc. Disciplinele care i-au format pe toți aceștia – discipline pe care cei mai mulți continuă să le studieze în versiunea lor reală – sunt direct și complicat vizate. Complexitatea lor este inerent amplificată mai ales în sens pozitiv, favorabil, de nevoia de a studia, a înțelege și a ne explica ce se întâmplă în multitudinea de contexte generate de cei care se manifestă prin avataruri. Pentru filozofie provocările sunt marcate mai ales de noutate. Cei preocupați de acest domeniu ar trebui să încerce să răspundă pe înțelesul cât mai multora la întrebări precum: a) care este și cum evoluează relația dintre sinele natural și sinele virtual (avatarul)? B) se aplică oare cugetarea „viața bate filmul” și relației dintre cele două lumi, adică „viața reală bate viața virtuală” sau raportul se inversează? Trebuie precizat că în lumile virtuale nu se manifestă numai specialiști.

Realitatea virtuală este altceva. Este un mediu simulat în care pot fi trăite experiențe interactive generate de computer. Continuă să se dezvolte datorită interesului pe care îl generează precum și datorită utilității lor deja demonstrate în multe domenii: robotică, medicină (chirurgie, neuroștiințe etc.), interacțiunea om-computer, turism, învățarea limbilor străine etc. Tehnologia avansează și permite simulări cu o fidelitate din ce în ce mai mare, impusă, pretinsă și apreciată de internauți.

Se apreciază că educația poate profita foarte mult de experiențele trăite atât în lumile virtuale cât și în realitatea virtuală. Numărul utilizatorilor este în creștere, iar vârsta lor este în scădere. Acest din urmă aspect este doar în aparență surprinzător, nu și în realitate, dacă ne gândim că numărul de nativi digitali este în creștere. Abilitățile lor față de cele ale imigranților digitali sunt spectaculoase. Dar dacă surprinzător nu este, îngrijorător este, mai ales datorită faptului că spațiul virtual este un formator din ce în ce mai nemilos de deprinderi, de orientare profesională, de comportament (ce se manifestă inclusiv în lumea reală), de filozofie de viață. Este un formator căruia nu ne-a învățat nimeni cum să-i facem față.

Consecința în ansamblu este aceea că disciplinele și disciplinaritatea nu puteau rămâne în limitele lor de dinaintea erei digitale. Noutatea și complexitatea cunoștințelor dobândite în aceste lumi și în această nouă realitate încearcă să-și găsească locul în spațiul deja complex al disciplinelor tradiționale. Dar dimensiunile vechiului suportă presiuni care produc modificări esențiale. Se vorbește de multă vreme despre adâncirea prăpastiei dintre generații. Dar imersiunea unui număr în creștere de internauți – mai ales a nativilor digitali – în acest spațiu în care orice nou venit este bine venit – adâncește și mai mult prăpastia. Este parcă din ce în ce mai multă nevoie de punți între generații. Studierea acestor lumi noi, acceptarea cât mai multor cunoștințe dobândite din asemenea studii ca factor de creștere a complexității disciplinarității ar putea/poate deveni un constructor de astfel de punți între generații.

 

 

***

 

 

Oklo – reactorul natural : cât de diferit este

acest reactor de cel creat de către om și

ce putem învăța de acolo?

 

Dan ȘERBĂNESCU

 

 De opt decenii știința a descoperit fenomenul energiei degajate de fisiunea nucleară, un fenomen care degajă de aproximativ un million de ori mai multă energie decât cea obținută din procesele de ardere chimică a unor combustibili fosili. De un timp relativ scurt, puțin peste jumătate de secol, această energie a devenit un pilon de bază al sistemelor de asigurare cu energie al omenirii, fiind o componentă definitorie a secolului XX și o abordare importantă (în unele țări considerată de bază) a evoluției economice și sociale ale acestui secol. Aceste procese s-au petrecut atât datorită unor evoluții spectaculoase ale științei / științelor care descriu aceste fenomene, cât și evoluției tehnologiilor care să asigure implementarea ideilor științei nucleare in viața de zi cu zi.

Prezentarea enunță câteva întrebări importante, derivate din perspectiva cazului particular al științei și tehnologiei nucleare, cum ar fi:

• Care este relația dintre știință și tehnologiile sale de implementare și / sau tehnologiile dezvoltate/descoperite accidental, fără existența inițială a unei teorii parte a unei științe (care a fost și cazul energiei nucleare) și știința pe care a generat-o?
• Cum evoluează știința, o dată stabilită într-unul dintre mecanismele de mai sus ? Care este motorul dezvoltării sale? În acest sens este de interes opinia bazată pe cazul particular al fizicii nucleare asupra rolului și motoarelor evoluției științei (nucleare): ciclurile științei și modelările schimbărilor tehnologice, care creează împreună un sistem comun autosuficient.
• Mecanismele interne de schimbare, trecerea de la un set de paradigme la altul, precum și relația dintre aceste mecanisme interne și schimbările/evenimentele (unele de tip catastrofal) derivate din experiment / viața reală, precum și evoluțiile (sistematice sau descoperite accidental) ale tehnologiilor nucleare
• Care este relația dintre aspectele menționate ca posibile explicații la intrebările de mai sus cu descoperirea unor sisteme care sunt create de natură, dar pare că au principii similare ?

Din acest ultim punct de vedere se prezintă impactul asupra științei și tehnologiei nucleare a unor cazuri particulare ce au tangență cu domeniul nuclear, cum ar fi descoperiri din explorarea spațiului, rezultate neașteptate din experimente de fizică cuantică și un reactor natural care a funcționat acum cca două miliarde de ani pe planeta noastră.

Această din urmă descoperire, care nu mai este nouă (datează de mai bine de patru decenii), dar este în continuare neînțeleasă și neexplicată satisfacător, a fost prezisă de fapt de un cercetator (Kuroda) cu două decenii înainte de a se petrece. Pe de altă parte, noi masurători și date din explorarea spațiului, fizica cuantică, biologie si geologie produc complicații în a avea explicații unanim acceptate pentru acest fenomen. Lipsa acestor explicații duce la momente de confuzie asupra modului în care cele descoperite la Oklo și în fenomene similare cu cele din tehnologiile nucleare generate de om trebuie și pot fi folosite.

Noi valențe și perspective ale bionicii și ingineriei inverse (față de artefacte similare) ne sunt necesare de asemenea pentru o mai bună ințelegere a importanței acestei descoperiri.

Devine limpede că numai o abordare multidisciplinară poate da răspunsuri acceptabile și acceptate de comunitatea științifică și tehnică. Fenomenul Oklo devine astfel pentru energia nucleară o provocare pentru abordarea multidisciplinară : și pentru a pentru a-l explica și pentru a-l utiliza.

 

 

***

 

 

Psihologia între ştiinţă şi tehnică / „tehnici”

Maria-Elena Osiceanu

 

Dacă asocierea termenului de psihologie cu cel de ştiinţă a provocat şi continuă să provoace dezbateri aprinse, în schimb, apropierea psihologiei de tehnică (în special, în varianta de plural a termenului – „tehnici”!), a fost mai frecventă şi a suscitat mai puţine controverse.

Că lucrurile se petrec aşa, o demonstrează, de altfel, o simplă căutare în motorul Google. Astfel, numărul resurselor furnizate pentru a fundamenta relaţia „psihologiei cu tehnicile” este semnificativ mai mare decât al celor care relevă afinităţile dintre „psihologie şi tehnică”.

Conexiunile psihologiei cu „tehnicile” sunt extrem de strânse. Practic, nu există domeniu investigativ sau practic-aplicativ al psihologiei care să nu facă trimitere la o tehnică specifică de evaluare şi/ sau de intervenţie. Mai mult, întreaga metodologie a domeniului se fundamentează pe utilizarea unor asemenea „tehnici” şi instrumente, definite ca „metode folosite în diagnosticul şi tratamentul comportamentului uman, personalităţii şi tulburărilor mintale”. Cu toate acestea, aplicarea excesivă a diverselor tipuri de tehnici în domeniul psihologiei poate să genereze un risc major: „de-psihologizarea psihologiei”.

Statutul psihologiei, în calitate de disciplină ştiinţifică a fost vreme îndelungată contestat, reproşându-i-se acesteia lipsa de legi şi metode de cercetare specifice, iar obiectului său de studiu – „sufletul omului” / psihicul uman – faptul că este „inefabil, imponderabil, impalpabil” şi chiar „inexistent”…

Abordările ştiinţifice identifică legităţile universale de tip cauză-efect, dar şi „mecanismul” de funcţionare a unor fenomene din natură, pentru a face predicţii cu privire la desfăşurarea lor şi pentru a le controla. Înscriindu-se în siajul acestor explicaţii cauzale, sunt psihologi care din dorinţa de a fi riguroşi din punct de vedere ştiinţific, urmăresc să surprindă relaţiile dintre diverse fenomene psihologice (variabilele de cercetare!), ce pot fi, uneori, „constructe” fără legătură cu realitatea şi care, în situaţii atipice, inedite tind să devină „altceva” decât erau iniţial.

În ultimele decenii, ştiinţele exacte au făcut progrese uluitoare, mai ales datorită metodelor obiective pe care le-au folosit în cercetare, iar dezvoltarea noilor tehnologii a fost posibilă, în special, prin aplicarea riguroasă şi temeinică a achiziţiilor ştiinţifice, în domeniul tehnic. Impresionaţi de rezultatele obţinute de cercetarea din ştiinţele exacte şi de progresul tehnologic enorm pe care acestea le-au generat în respectivele domenii, psihologii au fost tentaţi să le „împrumute” metodele, omiţând un lucru esenţial, acela că reuşita a fost asigurată tocmai de excluderea aspectului subiectiv, adică a elementului uman, care este, de fapt, însuşi obiectul de studiu al psihologiei.

În încercarea sa de a deveni „cât mai ştiinţifică”, constrânsă din motive de obiectivitate să-şi suprime „faţa umană”, psihologia riscă să-şi distrugă esenţa, să „ucidă”, efectiv, individul uman, pe care pretinde, în fond, că-l studiază şi să ajungă o disciplină fără principala sa „materie de studiu”, şi anume, fără: „sufletul omului.

Pornind de la interogaţiile binecunoscute care diferenţiază ştiinţa de tehnică – ce / de ce, respectiv, cum –, am putea trage o concluzie, într-o formulare anecdotică, şi anume, că psihologia trebuie să se bucure de privilegiul pe care i-l oferă şi i-l asigură „cum”-ul (altfel spus, să ştie să folosească „inspirat”, dar corect şi onest, tehnica/ tehnicile), în scopul de a-şi întemeia în mod onorabil „ce”-ul şi „de ce”-ul (cu alte cuvinte, pentru a-şi putea dobândi pe deplin, recunoaşterea ca ştiinţă!), fără „teama de a-şi pierde sufletul”.

 

 

***

 

Unele modele matematice de sisteme dinamice în biologie

Eugen VASILE

 

Sunt analizate modele abstracte privind dinamica “populaţiilor”.

Sunt precizate de o formă standard şi concisă terminologia adecvată şi sunt analizate unele interpretări calitative sau extinderi de model.

 

 

***

 

 

Tehnologie, moralitate și cunoaștere

Gabriel NAGÂȚ

 

Având ca punct de plecare anumite percepții la nivelul simțului comun, potențate de o viziune culturală asupra feluritelor realizări tehnologice, filosofia contemporană a tehnologiei s-a manifestat mai întâi ca o reflecție de tip cultural-umanist, interesată exclusiv de efectele artefactelor tehnologice asupra societății, politicii, moralității sau culturii umane în general. Se poate deci spune că veritabila filosofie a tehnologiei a apărut abia atunci când, renunțându-se la idiosincrazii care exprimau, în fond, antipatia față de știință, s-a optat pentru o viziune preponderent empirică ce a condus la examinarea calificată a practicilor tehnologice însele și a realizărilor specifice, în măsura în care termenul „tehnologie” vizează deopotrivă un tip de activitate, un tip de cunoaștere și un sistem de artefacte. Probabil că descoperirea cea mai incitantă la care a condus această abordare analitică privește chiar diferențierea conceptului clasic al cunoașterii științifice de un concept al cunoașterii inginerești și tehnologice. Îmi propun să examinez felul cum este conceptualizată, în literatura recentă, această diferență vizând tipul/tipurile de cunoaștere cu care se operează în activitatea tehnologică și să evidențiez cum anume ar putea fi regândit, din această perspectivă, conceptul „științific” al cunoașterii.

 

 

***

 

 

Legitimare prin cunoaștere, etică și participare democratică în alegerile tehnologice

Henrieta Anișoara ȘERBAN

 

Temeiul comun al științei și tehnologiei este cunoașterea științifică. Cunoașterea științifică se întemeiază pe cunoașterea științifică validată și legitimată, acceptată ca precedent, drept cunoaștere de tip științific, de către comunități științifice recunoscute și validate prin apartenența la universități și centre de cercetare situate pe primele locuri în ierarhiile mondiale recente. Tehnologia se întemeiază pe o cunoaștere științifică procedurală, pragmatică și utilitaristă sau pe o cunoaștere științifică ce poate conduce la astfel de teorii și proceduri, precum și la tehnologii cu aplicativitate economică, militară, medicală, artistică și cu influențe asupra stilului de viață. Dacă vorbim deja din ultimele decenii ale secolului XX despre problema legitimării cunoașterii (vezi și J. _Fr. Lyotard, Raport asupra legitimității cunoașterii), cu atât mai acut se pune (spre exemplu, după Hiroshima) problema legitimării etico-utilitariste a tehnologiei (și tehnologiilor). Dacă în ceea ce privește știința o mai largă participare democratică este dezirabilă, dar nu poate urma decât căile deschise de profesionalizare și incluziune, prin recunoaștere profesională, în comunitățile științifice, în cazul tehnologiei o mai largă participare și conștientizare democratică, prin educație de masă, comportă o maximă urgență în perspectiva stabilirii și menținerii raportului optim între valorile etice și cele utilitariste (inclusiv cele de tip economic sau militar). Ca urmare, din această perspectivă, dacă rememorăm maxima „știința fără conștiință este o crimă la adresa umanității”, implicațiile acesteia sunt ce puțin la fel de mai puternice în ceea ce privește tehnologia și tehnologiile, dar mai urgente, dată fiind prezența și omniprezența tehnologiei în cotidian, ceea ce indică importanța stimulării unei culturi etice tehnologice în societățile cunoașterii.

 

 

***

 

 

Există oare un specific profund al științei?
(Temeiurile și rațiunile de a fi ale științei și tehnicii)

Ana BAZAC

 

Punctul de vedere potrivit căruia știința (Ș) ar fi de un ordin mai profund decât tehnica (T) este și el o idee: deci construită de către oameni și inevitabil istorică. El își are originea în imaginea veche despre filosofie ca activitate de contemplare, opusă vulgarei faceri. Ș nu e, desigur, contemplare – concede punctul de vedere – dar ea este aceea care escavează principiile profunde ale existenței, iar ajungerea la legi și aceste principii profunde dă „carnea” și științei și filosofiei științei. Tehnica este altceva: ea aplică Ș.

Prezentarea este o critică/analiză a acestui punct de vedere. Dar, în general, punctele de vedere unilaterale/care reduc complexitatea la un aspect sau altul nu sunt numai opinii bune de combătut, ci și/dau și teme de cercetare: cel puțin deoarece ele atrag atenția asupra unei probleme, ca și asupra faptului că sunt posibile puncte de vedere opuse asupra problemei (dar la fel de unilaterale).

Tocmai acesta este motivul desfășurării argumentației, poate nu chiar ca și cum s-ar porni de la asumarea punctului de vedere de mai sus, ci: de la chestionarea Ș și T în „ceea ce au ele mai profund”. Care sunt genurile lor proxime și care diferențele specifice? Cunoaștere, cauze, corelații, cauzare, întemeiere, legi/regularități, predicții și predictibilitate, modele (iar aici, modele matematice), relația subiect-obiect, obiectiv, artificial/artefact, industrie sunt concepte ce apar în argumentație, dar ușor, firesc, crescendo, adică fără să genereze deznădejdea în fața complexității și care se complace în relativism.

Concluzia este aceea a intersecției/suprapunerii aproape totale a Ș si T: căci într-adevăr, ceea ce le diferențiază este nu legea obiectivă a naturii, descoperită de Ș, ci fabricarea artefactului în/„de către” T, și încă într-un mod cantitativ care schimbă lumea.

Și Ș și T descoperă legi, la fel de obiective. Dar oare la fel de fundamentale? Pentru a răspunde ar trebui să vedem dacă între o lege a naturii și una din tehnologia informației se poate face o ierarhie (una superioară, cealaltă inferioară). Se poate? Nu cumva astăzi dispare, din această privință, diferențierea istorică clasică/apăsată Ș – T ? Putem oare să considerăm drept Ș /legi Ș doar cele fundamentale din fizică, chimie și biologie? Putem oare considera că modelele create și legile care sunt descoperite lucrând de ex. la echipamente și procese industriale/mai larg, sisteme tehnice sunt „doar aplicații ale științei”?

Propunerea mea, sugerată de concluzia de mai sus, este de a considera apartenența la Ș sau T ca adjective/atribute ale proceselor de cunoaștere:

• „tehnic” fiind ceea ce este circumscris de un limbaj, mijloace și scopuri precise – „tehnic”/de specialitate –
• iar „științific” descriind ceea ce e dat prin inferența riguroasă, demonstrații, raționalism/punerea sub semnul întrebării și a premizelor și, deci, demonstrarea/demonstrabilitatea și a premiselor, cauzare și explicarea complexității și varietății lanțurilor (și rețelelor) cauzale.

În acest sens, ceea ce se face în tehnică este absolut științific, după cum expunerea unei probleme dintr-o știință sau alta este – după ce s-a trecut de la stadiul inițial de ipotetizare (ce presupune și exprimări metaforice și impreciziuni) și înainte de a fi transpusă în limbaj accesibil de popularizare – extrem de tehnică.

Desigur că propunerea mea nu vizează defel renunțarea la a numi fizica, biologia etc. științe, și nici de a nu folosi concepte deja clare ca „tehnică” și diferitele „tehnici”. Ea este doar un răspuns la frământarea – care provoacă filosofia, și nu numai – față de problema esenței științei și a tehnicii (în raportarea lor reciprocă). Propunerea – ce constă, deci, în a evidenția comuniunea principială Ș-T, și nu doar faptul că și una și cealaltă pot fi izvoare de probleme pentru și una și cealaltă – trimite la ideea, care nu ne este ne-familiară, a unui continuum legi din diferite domenii (și descoperite de diferite științe și de tehnică), legi generale, principii, concepte filosofice: a interdependenței lor și în sens generațional și în sens structural.

În sfârșit, nici această problemă a „specificului profund” nu este exclusiv tehnică, ci reflectă și faptul – banal – că Ș și T (și filosofia, desigur, căci „în numele filosofiei” s-a avansat punctul de vedere al ierarhizării clare și irevocabile Ș și T) sunt instituții sociale, iar cercetătorii își pun cele mai fine întrebări tehnice fiind încadrați și în multiplele constrângeri instituționale ce construiesc întreaga societate și în Weltanschauung-ul dominant. Dar dacă cercetătorilor le e clar că nici măcar aparentele abordări abstracte nu scapă din încadrarea socială, atunci puterea lor de autocritică este liberă, nu?