ACADEMIA ROMÂNĂ

Comitetul Român de Istorie și Filosofie a Științei și Tehnicii

Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei

          

organizează

 

Simpozionul

Principiile cercetării științifice

și Academia Română ca vector al dezvoltării culturii naționale

 

31 octombrie 2019, orele 15-18

Academia Română, Sala de Consiliu

(Calea Victoriei, 125)

 

Apelul la contribuții: http://noema.crifst.ro/index.php/ro/evenimente?id=105

 

PROGRAM

 

Dr. Mihai Brezeanu,  Acad. Dan Dascălu PwC România	Sub spectrul legii lui Moore - continuitate și inovare în micro și nano-electronică
Dr. ing. Dan Șerbănescu DLMFS	Tehnologiile nucleare și generațiile
M.D. Ph.D. Olimpia Nicolaescu DLMFS	Factori ce intervin în formarea unui medic în diferite etape ale evoluției sale
Dr. psih. Liliana Enăchescu DLMFS	Personalitatea cercetătorului științific
Dr. Gabriel Nagâț DLMFS	Descriptiv și prescriptiv în cunoașterea tehnologică
Prof. univ. dr. Ana Bazac DLMFS	Ce determină inerția modelelor de explicație științifică?

 

 

***

 

REZUMATE

 

 

Sub spectrul legii lui Moore - continuitate și inovare în micro și nano- electronică 

Mihai Brezeanu,  Dan Dascălu

 

În 1965, inginerul și omul de afaceri american Gordon Moore lansa, într-un articol publicat de revista Electronics, predicția conform căreia, în următorii 10 ani, complexitatea circuitelor electronice avea să se dubleze anual. Amendată de mai multe ori în deceniile următoare, previziunea, consacrată sub numele de Legea lui Moore, a ajuns să guverneze planificarea progresului tehnologic în domeniul microelectronicii, făcând din aceasta una dintre cele mai competitive ramuri ale economiei mondiale.

Principalul motor care e permis dezvoltarea acestui domeniu în acord cu foarte ambițioasa lege a lui Moore a fost inovarea. Activitatea a mii de grupuri de cercetători, din universități, institute de cercetare sau companii industriale, a condus la obținerea de rezultate originale, formalizate în zeci de milioane de patente. Prin analize teoretice, calcule numerice si experimente practice, cercetătorii au contribuit la dezvoltarea materialelor, dispozitivelor si circuitelor electronice de bază.

Apanajul, vreme de decenii, al inginerilor electroniști, dezvoltarea micro-electronicii si, mai ales, a nano-electronicii depinde, în prezent, de cooperarea dintre specialiști în multiple discipline. Pentru realizarea unui senzor de ultima generație, de pildă, e nevoie de cunoștințe din domeniul electronicii, chimiei teoretice, chimiei aplicate, fizicii, științei materialelor si, adesea, biologiei. Pentru ca respectivul senzor sa fie integrat într-un sistem folosit într-o aplicație practica, e nevoie, de asemenea, de contribuții din domeniul automatizărilor si tehnologiei informației.

În acest context, colaborarea și buna comunicare între cercetători cu pregătire complementară devin condiții obligatorii pentru realizarea dispozitivelor si circuitelor electronice ale viitorului. Dezvoltarea abilităților de comunicare și de lucru în echipe multi-disciplinare reprezintă una dintre provocările cele mai semnificative ale anilor ce vor urma.

În timp ce, din punctul de vedere al performanțelor tehnice, domeniul electronicii a evoluat, în ultima jumătate de secol, conform coordonatelor trasate de succesivele versiuni ale legii lui Moore, schimbările ce au privit inginerii și cercetătorii din acest domeniu au fost rareori subiectul unei analize temeinice. Atât la nivelul pregătirii universitare, cât și la cel al carierei profesionale, fie ea desfășurate în mediul academic sau în cel industrial, oamenii electronicii s-au văzut confruntați, de la o generație la alta, cu noi și noi provocări, dileme și motive de neliniște. Un dialog public între doi reprezentanți ai domeniului, de vârste diferite, dar cu pasiuni comune, va încerca sa enunțe și să dezbată câteva dintre schimbările majore care au intervenit, din anii ’60 până azi, în domeniul resurse umane ale electronicii.

 

 

***

 

Tehnologiile nucleare și generațiile

Dan Șerbănescu

 

Centralele Nuclearoelectrice și cele de fuziune aflate în cercetare pot fi considerate ca tehnologii, cu implicațiile ce decurg din aceasta, cum ar fi considerare evoluției lor după o curbă tehnologică, așa – zisa curbă-s.

Această abordare se referă la următoarele aspecte :

• Tehnologiile nucleare sunt o sumă /interdependență de tehnologii, dintre care cea a fisiunii/fuziunii este dominantă. Dar ea are componente cum ar fi tehnologia digitală, tehnologia robotică și de realitate virtuală, tehnologia de management de sisteme și de considerare a impactului generațiilor (personal de cercetare, proiectare sau exploatare).

• Toate aceste interferențe sunt mai nou luate în considerație în domeniul nuclear, unde se proiectează instalații care vor funcționa și peste 60 de ani, când vor fi alte generații de personal și tehnologii.

Comunicarea va prezenta specificul acestei abordări în domeniul nuclear pentru care transferul între generații și proiectarea anticipând mediul și oamenii care vor utiliza tehnologia peste 50 – 100 de ani fac parte din modelul standard deja de abordare a problemei.

 

 

***

 

Factori ce intervin în formarea unui medic în diferite etape ale evoluției sale 

Olimpia Nicolaescu

 

Întrebări:

1. Cum este influențat tânărul medic de către mentorii și profesorii săi? Se poate forma și fără aceste influențe? Cum se transmite ștafeta?
2. Clinicianul nu face cercetare ci beneficiaza de ea, în ce mod?

 

Medicina, artă și știință în același timp, și-a asumat misiunea dificilă de a preveni și ușura suferința umană, fie ea psihică sau fizică. În același timp ea se preocupă de procesele fundamentale ale vieții, care trebuie cunoscute înainte de a fi stăpânite și modificate în interesul omului. Meseria de medic este una dintre cele mai vechi din lume. Fie că i s-a spus doctor, vraci-vrăjitor, vindecator, tămăduitor, medicul a fost și a rămas o persoană importantă în viața societății, fiind printre cei mai respectați oameni ai comunității. Medicii, reprezentanții acestui amestec de știință, artă, meserie, sunt chemați să aplice cu o artă desăvârșită, dar cu o cunoaștere profundă, conduși de o adevărată înțelegere și compasiune pentru aproape, rezultatul cercetărilor și descoperirilor medicale.

Jurământul lui Hippocrate este un jurământ care cuprinde îndatoririle morale ale unui medic în exercitarea profesiunii sale. Este atribuit lui Hippocrate, medic din Grecia antică. Multe din principiile acestui jurământ sunt și astăzi valabile, ca păstrarea secretului profesional și respectul deplin pentru viața umană de la începuturile sale. Acest jurământ a fost actualizat și adoptat într-o formă nouă și prescurtată de către Asociaţia Medicală Mondială în cadrul Declaraţiei de la Geneva din anul 1975.

În multe universități, absolvenții facultăților de medicină rostesc la sfârșitul ceremoniei de încheiere a ciclului universitar jurământul lui Hippocrate.

”Odată admis printre membrii profesiunii de medic mă angajez solemn să-mi consacru viaţa în slujba umanităţii;

Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care le sunt datorate;

Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate;

Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligaţie sacră;

Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi chiar şi după decesul acestora;

Voi menţine prin toate mijloacele onoarea şi nobila tradiţie a profesiunii de medic;

Colegii mei vor fi fraţii mei;

Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, partid sau stare socială;

Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la începuturile sale chiar sub ameninţare şi nu voi utiliza cunoştinţele mele medicale contrar legilor umanităţii.

Fac acest jurământ in mod solemn, liber, pe onoare!”

Pentru a realiza dezideratele de mai sus, medicul se formează și progresează etapă cu etapă, cu răbdare și în timp, în mii de ore de muncă și de pregătire, care se întinde pe parcursul întregii vieți. Schematizînd, există următoarele etape în viața unui medic: 1) alegerea profesiei și pregătirea pentru admitere care începe cu 2-3 ani înainte; 2) facultatea de medicină cu o durată de 6 ani care nu este printre cele mai simple; 3) rezidențiatul, cu o durată de 3-6 ani; 4) perioada de maturitate și afirmare personală; 5) perioada de predare a ștafetei, de transmitere a experienței și cunoștiințelor accumulate

 

Meseria de medic incepe probabil cu mult inainte de a termina facultatea de medicină, atunci cand iți spui pentru prima dată că vrei să te faci doctor. Adolescentul nu are încă argumentația unei alegeri conștiente sau responsabile, el alege de multe ori pentru că așa ii impun părinții, pentru a obține o poziție de prestigiu în societate, pentru a obține o diplomă și implicit un venit mai bun, sau își dorește să schimbe lumea și să o facă mai bună. Mulți aleg însă pentru că doresc să ajute oamenii şi să salveze vieţi, dar nu ştiu încă în acest moment cum vor face acest lucru. Majoritatea știu însă că îi așteaptă ani de muncă, vor afla pe parcurs că îi așteaptă și multă responsabilitate.

 

Munca grea începe încă din facultate, perioada unor acumulări maxime. Studentul în medicină  își însușește un limbaj propriu, caută explicații, își pune întrebări, din care întrebarea ”De ce?” e cea mai frecventă. Învață să renunțe la timpul liber, la week-enduri, la dorința de a-și pune pe primul plan prietenii sau familia și chiar la ideea că se va îmbogăți vreodată din această meserie. Privit din afară aceasta pare să fie considerată etapa cea mai grea din formarea unui medic, tomuri de mii de pagini care trebuie înțelese și memorate, examene dure, care par uneori de netrecut. Studentul nu poate parcurge singur acest drum, el are nevoie de mentori, pe care îi găsește în profesorii săi. În această etapă însă actul de îndrumare este mai impersonal, omul de la catedră are în față o sală cu 100 de studenți, pe care nu are timp să îi personalizeze, iar sistemul actual de examinare cu grile, deși mai obiectiv, pierde din legătura profesor-student și nici nu poate pune în valoare particularitățile fiecărui student. S-ar părea că memoria este principalul proces psihic solicitat în această etapă. Adevărații mentori însă sunt aceia care nu urmăresc în primul rând să se recunoască în studenții lor, ci să le ofere suportul de a se dezvolta liber, conform posibilităților și dorințelor lor, într-o lume extrem de mobilă. Tinerii trebuie ajutați să se cunoască, să știe ce doresc și ce pot, să își adapteze dorințele la oferta generoasă pe care le-o face secolul al XXI-lea. În concluzie, am putea caracteriza această perioadă ca o perioadă de acumulare.

 

Adevărata perioadă de formare începe odată cu rezidențiatul (secundariatul), perioadă în care medicul se pregătește să salveze vieți, să ia decizii corecte, învățând de această dată tot mult, dar nu numai teoretic, ci și practic. Decizia de a urma o specialitate sau alta trebuie luată cu atenție, fiind în principiu pe viață. Aceasta este etapa cea mai grea de formare a unui medic, etapa realismului, etapă în care înveți să îți folosești în condiții de stress toate noțiunile însușite în studenție, etapă în care începi să îți cunoști limitele și să afli că vei studia toată viața, dar nu vei putea să știi totul, înveți să interacționezi cu oamenii și să nu privești fiecare pierdere a unui pacient ca pe un eșec personal, începi să capeți curaj și încredere. Nu mai înveți acum după cursuri universitare, cauți articole în specialitatea ta, vrei să știi și să aplici ce e nou, participi la conferințe, simpozioane și congrese, unde vrei să îți comunici și experiența ta. Pacienții nu se aleg, trebuie să ai disponibilitatea de a-i ajuta pe fiecare, nu poți și nu trebuie să te dedublezi, trebuie să fii pentru fiecare dintre cei care îți deschid ușa cabinetului sau te așteaptă dimineața la vizită la fel de bun. Trebuie să înveți răbdarea și umilința, aroganța nu are ce căuta în actul vindecării, deschiderea totală, cu compasiune și empatie către pacient, te va ajuta să evoluezi. Tot acum se învață și cât e de greu să pierzi un pacient în urma unor eforturi supraomenești de a-l salva, și poate e și mai greu să comunici familiilor pline de speranță și care te-au investit cu toată încrederea lor, această tristă veste.

 

Nu e adevărat că în timp moartea îți devine familiară și că te obișnuiești cu ea, numai conștiința faptului că ai făcut tot ce se putea, ba poate uneori chiar mai mult, te poate ajuta în aceste situații. Vei învăța să faci o echipă cu alți medici, cu asistentele, cu infirmierele, conștientizând faptul că fiecare are un rol, mai mare sau mai mic, dar important, în actul terapeutic. În afara faptului că trebuie să fie documentat și informat, un doctor bun trebuie să respecte procedurile și legea pentru a-și salva pacientul. Deși nu le place, doctorii trebuie să documenteze tot ce fac, completează foi de observație, proceduri, rețete, recomandări, etc. atât pentru siguranța și informarea pacienților, cât și pentru a putea răspunde de faptele lor.

 

Toate acestea le înveți lângă un mentor, un model pentru tine. Medicina nu este o profesie care ”se fură”, se învață cu un mare efort, și mai ales trebuie să existe în permanență cineva dispus să te învețe. În această etapă înveți responsabilitatea actului medical, având însă în permanență încrederea că ai deasupra ta un coordonator, dispus oricând să intervină atunci când te afli în impas.Transmițând cunoștiințe, un mentor oferă în primul rând încredere. Încrederea că atunci când vei fi numai tu cu pacientul vei găsi resursele necesare pentru a-l face bine. Concluzionând, etapa rezidențiatului înseamnă utilizarea cunoștiințelor, încredere, intuiție, responsabilitate.  

 

După rezidențiat, în perioada de maturitate, nu mai ai coordonatorul deasupra ta, mentorul îți devine coleg. Deja  totul pare mai ușor acum, dar e numai o aparență.  Acumulările teoretice și practice din precedentele etape sunt puse în slujba pacienților iar medicul trebuie să facă tot ceea ce poate și știe pentru a alina suferințele semenilor. Medicina nu este numai despre curiozitatea pentru descoperirile medicale și aplicarea lor, este în primul rând despre oameni, despre compasiunea pentru cel tratat, despre responsabilitatea pe care medicul o simte pentru viața acestuia. În această etapă medicul accede pe scară profesională și administrativă, capătă vizibilitate și recunoaștere. Devine medic primar în specialitatea aleasă, în urma unui nou examen, iar pentru cei care își doresc evoluția, parcurgerea unor studii doctorale se impune.  Promovarea administrativă (șef de secție, manager de spital, etc.) are o mai mică tangență în zilele noastre cu arta vindecării, fiind legată în primul rând de aspectul din ce în ce mai ”comercial” al acestei profesii, aspect care nu trebuie desconsiderat însă.

 Medicina la modul cel mai concret este un serviciu, și anume cel mai scump dintre servicii, cunoașterea și cercetarea urmate de aplicația practică ulterioară costă bani, mulți bani de cele mai multe ori. Aș îndrăzni să spun că cercetările în biologie și medicină sunt poate cele mai importante la ora actuală. Asta deoarece, în primul rând omul dorește să se cunoască pe sine, iar cunoașterea sinelui să conducă la creșterea duratei de viață, pe cât posibil într-o bună starea de sănătate, atât fizic cât și mental, pentru a putea duce o viață productivă social și economic pe o durată cât mai mare de timp (conform definiției stării de sănătate a Organizației Mondiale a Sănătății).

Puțini dintre medici au însă o capacitate creativă și inovativă, sau sunt puși în situația de a și-o exercita, de așa manieră încât să fie capabili să lămurească adevăruri ultime privind etio-patogenia unor boli, să descopere noi molecule sau proceduri terapeutice sau să inoveze tehnici de diagnostic. Clinicienii, reprezentând majoritatea medicilor, aplică rezultatele cercetării, identifică, formulează și comunică problemele ce apar în timpul monitorizării bolnavilor, problemele identificate reprezentând noi teme de cercetare pentru viitor. Trăim într-o perioadă a cunoașterii științifice, a noutăților zilnice, medicul trebuie să se adapteze acestui ritm alert al modifcărilor și să aloce zilnic un număr de ore informării sale. Numai în specialitatea pe care eu am practicat-o timp de 40 de ani, pneumologia, am trăit și experimentat mari progrese, din care voi cita câteva: scurtarea diagnosticului de laborator al tuberculozei de la doua luni la două ore prin teste genetice, îmbunătățirea terapiei astmului bronșic după ce a fost recunoscut rolul inflamației în patogenie, creșterea duratei de supraviețuire în cancerul bronho-pulmonar, etc.

Medicul trebuie să se adapteze în permanență noului, să accepte și să evolueze în ritm cu timpul, să uite sau măcar să actualizeze expresia ”Pe vremea mea…”. Experiența trebuie să se îmbine cu curiozitatea și dorința de a pune în slujba bolnavilor mijloace diagnostice și terapeutice din ce în ce mai individualizate și adaptate suferinței fiecăruia, progresele extraordinare înregistrate în genetică și imunologie în ultima vreme oferind acest lucru.

Etapa de maturitate înseamnă deci vieți salvate, participarea la actul cunoașterii, vizibilitate, recunoaștere, promovare profesională

Drumul unui medic nu se sfârșește niciodată, el supraviețuiește profesional prin cei pe care ii formează și îi ghidează, deoarece ajuns în ultima etapă a evoluției sale, medicul devine el însuși mentor. El predă bagajul de experiență și de acumulări ale unei vieți petrecute lângă oamenii aflați în suferință, medicilor tineri, aflați acum la început de drum. Fiind cel mai bun cunoscător al evoluției în biologie, medicul acceptă să încheie acum un ciclu, ciclu devenirii și al progresului ființei umane în general, al medicului în special. Un ciclu se termină numai pentru a permite altui ciclu să înceapă, la un nivel superior de acumulări. Aș numi această ultimă etapă din cariera unui medic, etapa renașterii prin speranța de mai bine, mai nou, mai dinamic.          

Voi încheia personalizând această expunere și mulțumind tuturor celor care mi-au supravegheat și urmărit întreaga carieră medicală, și pe care mi-aș fi dorit să îi am încă alături: dr. Dumitru Burnea, primul medic pe care eu l-am cunoscut în Institutul de Pneumoftiziologie şi care mi-a ghidat întreg stagiul de pregătire ca secundar de pneumoftiziologie, prof. Ştefan Berceanu - cel care mi-a insuflat pasiunea pentru imunologie, dr. Ștefan Constantin – de la care am aflat ce importantă este supravegherea în teritoriu a bolnavilor cu tuberculoză. Mulţumesc celui care a avut cel mai important rol în formarea mea ca pneumolog, cel alături de care am lucrat zece ani, dr. Cosma Popescu; în momentul în care am ocupat postul de șef de secție după pensionarea domniei sale, mi-a înmânat cartea lui Laennec ”De l'Auscultation Médiate”, spunându-mi că acea carte a stat pe biroul fiecărui șef de secție de la înființarea serviciului în anul 1950 și că este momentul să stea pe biroul meu.  Pentru conducătorul ştiinţific al tezei mele de doctorat și cel care a considerat că eu am calitățile necesare pentru a urma o carieră didactică, încurajându-mă în acest sens, conf. Ovidiu Bercea, păstrez aceleaşi sentimente de respect pe care studenta de anul V de acum 41 de ani le avea pentru profesorul de la catedră, cel care a susţinut primul curs de pneumologie pe care eu l-am audiat. Pentru faptul că a fost alături de mine la toate emoţiile şi examenele pe care le-am susţinut în Institutul de Pneumoftiziologie (examen de medic specialist, examen de medic primar, examen de şef de secţie, examenele în cadru stagiului de doctorat, etc.), precum şi pentru minuţioasa atenţie cu care a urmărit fiecare etapă de pregătire a tezei mele de doctorat, îi mulţumesc domnului dr. Eugeniu Păunescu. În stilul domniei sale propriu, când îndemnându-mă, când mustrându-mă, dl. doctor Cristian Didilescu, a reprezentat de fiecare dată "picătura" ce m-a determinat să mai fac un pas înainte în carieră (finalizarea tezei de doctorat, susținerea concursului pentru ocuparea unui post de șef de secție, activitate didactică la Universitatea ”Titu Maiorescu”).

 

 

***

 

Personalitatea cercetătorului științific 

Liliana Enăchescu

 

“Toţi oamenii au sădită în ei dorinţa de cunoaştere”, afirma Aristotel în Metafizica. Dintotdeauna omul şi-a pus întrebări, căutând şi aşteptând răspunsuri consolatoare.

            Istoria ştiinţei consemnează numeroase momente, care au marcat ca etape epistemologice aceste eforturi.  Claude Bernard afirma, în lucrarea sa Ştiinţa experimentală, că spiritul uman a trecut prin trei etape necesare în evoluţia sa şi anume:

1. – etapa sentimentală care a produs adevărurile credinţei, respectiv teologia;
2. – etapa raţională sau filosofia care a dat naştere sistemelor scolasticii;
3. – etapa experimentală sau studiul fenomenelor naturale prin intervenţia directă o omului asupra lor.

Metoda experimentală s-a impus în cercetarea adevărului printr-o utilizare echilibrată a sentimentului raţiunii şi experienţei. Ea va creea şi o instituţie specializată reprezentată prin laborator. Pentru Claude Bernard, laboratorul este condiţia sine qua non a dezvoltării tuturor ştiinţelor experimentale.

            Pentru Michel Foucault (Arheologia cunoaşterii) fiecare etapă epistemică  se caracterizează printr-un anumit punct de vedere specific, o anumită metodologie, care fixează obiectivele urmărite, dar şi o anumită specializare a celor angajaţi în procesul de cunoaştere ştiinţifică. Odată cu organizarea activităţii de cercetare/cunoaştere ştiinţifică, apare şi se formează un nou tip de personalitate intelectuală: cercetătorul ştiinţific.

Din rândul intelectualilor ( categorie de specialişti care apar în Renaştere), se vor diferenţia cercetătorii ştiinţifici care îşi întemeiau primele rezultate ale cercetărilor întreprinse pe baza unor observaţii ale obiectului cunoaşterii.

Cercetarea ştiinţifică propriu-zisă apare şi se constituie, însă, odată cu metoda experimentală.

Din punct de vedere istoric, cercetătorul ştiinţific apare în planul cunoaşterii umane ca un personaj recent. El este investit cu calitatea de a descoperi adevărul şi prin aceasta de a stabili principiile şi legile ştiinţei. În felul acesta, noile descoperiri ale cercetării ştiinţifice vor înlocui treptat dogmele mistico-religioase, făcând ca “rigurozitatea pozitivă” să devină principiu şi normă. Se constituie, în acest fel, o nouă mentalitate (modalitate de a vedea şi înţelege lumea şi omul).

Calitatea de a fi a omului de ştiinţă a preocupat numeroşi specialişti. Pentru Simion Mehedinţi, în acestă categorie de intelectuali se regăsesc trei tipuri:

1. – eruditul;
2. – savantul;
3. – cercetătorul ştiinţific.

Tipurile de personalitate ale omului de ştiinţă cercetător:

Există mai multe tipuri de cercetători ştiinţifici. Calitatea de cercetător ştiinţific constă, după Hans Selye din următoarele:

1. – entuziasmul şi perseverenţa;
2. – originalitatea;
3. – inteligenţa;
4. – contactul cu realitatea;
5. – contactul cu oamenii;
6. – curiozitatea;
7. – tensiunea intelectuală şi interogaţia;
8. – nevoia răspunsurilor ca descoperiri ştiinţifice.

Plecând de la aceste criterii/caracteristici, Selye distinge următoarele tipuri de cercetători ştiinţifici:

1. Oamenii activi:
2. – colecţionarul de fapte;
3. – născocitorul.
4. Gânditorii:
5. – şoarecele de bibliotecă sau teoreticianul pur;
6. – clasificatorul sau colecţionarul de fapte;
7. – analistul sau curiosul scotocitor;
8. – sintetistul constructivist.

• Emoţionalii:

1. – marele patron, lider;
2. – veşnicul grăbit, optimist şi competitiv;
3. – inimă rece, lipsit de emoţii, cu activitate stereotipă;
4. – femeia seacă/rece de laborator, replica tipului inimă rece;
5. – narcisicul egocentric:
   1. – mimoza – tipul reactiv;
   2. – toreadorul arţăgos, plin de sine, nesociabil;
6. – polemistul agresiv, izolat şi închis, plin de sine şi nesociabil;
7. – vânătorul de faimă orgolios;
8. – sfântul devotat şi ocrotitor;
9. – pseudosfântul, opusul celui de mai sus, impostor;
10. – perfectul sau perfecţionistul.
11. Tipurile ideale: au un caracter mai mult teoretic, fiind dificil de diferenţiat practic. Ei respectă lumea şi oamenii, sunt produsul unor valori şi principii morale, sunt modeşti, respectoşi faţă de ştiinţă, discreţi, atenţi, inteligenţi, subtili.

            Cercetătorul ştiinţific, „omul de ştiinţă” în general, trebuie înţeles şi considerat ca fiind un căutător al adevărului şi principiilor ştiinţifice care guvernează lumea şi omul. El nu trebuie identificat, ci dimpotrivă separat de omul de cultură/cultivat. Cercetătorul este muncitorul riguros, activ, ordonat, cu continuitate care urmăreşte o temă sau o idee în sine, sau în corelaţie cu altele. El este specialist într-un domeniu.

Este cunoscut faptul că orice tip de personalitate îşi are rădăcinile în cultura grupului respectiv, în valorile acestuia pe  care le interiorizează. În egală măsură însă, aceste valori culturale sunt, la rândul lor, produsul spiritual al „sufletului colectiv” (vezi: Lucien Levy Bruhl, R. Linton, Kroeber, Kardiner, M. Mead, R. Benedict, etc.).

            Angajarea oamenilor de ştiinţă, savanţi şi/sau cercetători în progres este esenţială şi ea poate avea, sau poate fi deturnată în direcţia unor consecinţe dictate de interese politice negative. Este nevoie de un cod etic al cercetătorilor ştiinţifici.

            O etică generală a cercetătorilor ştiinţifici trebuie să se bazeze, să ţină seama de următoarele criterii/aspecte:

-  seriozitate în alegerea şi tratarea temei de cercetare;

-  responsabilitate profesională, morală şi socială;

-  respect faţă de sine şi respect faţă de celălalt;

-  respect faţă de muncă;

-  respect faţă de tema cercetată;

-  sinceritate şi modestie;

-  o cooperare sinceră şi corectă în acelaşi timp cu echipa de lucru/colectivul de cercetare respective;

-  respectarea statutelor şi rolurilor proprii dar şi ale celorlalţi membri ai colectivului de cercetare din care face parte;

- comunicarea rezultatelor cercetării, după o prealabilă şi minuţioasă verificare a acestora, avându-se în vedere importanţa acestora, corectitudinea lor şi valoarea ştiinţifică;

- evitarea abaterilor morale în ceea ce priveşte etica cercetării ştiinţifice.

            Dintre abaterile morale de la normele eticii cercetării ştiinţifice, în literatura de specialitate, sunt menţionate:

-  furtul de idei;

-  ascunderea sau înlăturarea rezultatelor nedorite;

- sublimarea unei activităţi autentice de cercetare, devalorizarea acesteia, a o transforma în lipsită de interes şi  de utilitate, prin participarea la cercetări cu caracter paralel care au acest lucru drept scop;

- oferirea drept rezultate ale cercetării ştiinţifice a unor produse lipsite de valoare, nesemnificative, inutile sau mai mult, periculoase;

- introducerea şi/sau comunicarea de rezultate false, incorecte din punct de vedere teoretic;

- prezentarea deformată, în mod deliberat, a rezultatelor cercetării;

- cenzurarea produselor rezultate din cercetările colegilor;

- utilizarea activităţii de cercetare stiinţifică în scopuri contrare intereselor sau securităţii umanităţii, în scopuri nocive, antiumanitare, antisociale, distructive, etc.

            Trebuie să avem în vedere faptul că, orice cunoaştere ştiinţifică este marcată specific, din punct de vedere istoric, de mentalitatea epocii respective. În sensul acesta, trebuie să se ţină seama de faptul că, cercetarea de cunoaştere ştiinţifică va construi un limbaj de termeni în sfera cunoştinţelor sale. Limbajul ştiinţific desemnează, în prinul rând, totalitatea cunoştinţelor şi nivelul cunoaşterii ştiinţifice al epocii respective. El, limbajul, serveşte la conservarea şi comunicarea cunoştinţelor ştiinţifice între specialişti. În egală măsură, limbajele ştiinţifice vor servi la construcţia unor enunţuri discriptive, referitoare la (care să cuprindă) cunoaşterea ştiinţifică şi să reprezinte formele/structurile ştiinţelor respective.

 

 

***

 

Descriptiv și prescriptiv în cunoașterea tehnologică 

Gabriel Nagâț

 

Tentativele filosofice de „emancipare” a cunoașterii tehnologice, de recunoaștere a ei ca un tip de demers epistemic distinct față de cunoașterea științifică, dar totodată și față de simplele reguli pre-științifice ale simțului comun, par să fi intrat într-un impas și să fi căzut cumva în desuetudine. Deși astăzi tehnologia mai este rareori privită doar ca „știință aplicată”, lipsește încă o argumentare convingătoare în favoarea tezei că ar exista îndreptățirea de-a se vorbi aici despre o cunoaștere nu doar distinctă, ci și cu o componentă complet autonomă de cunoașterea științifică. De altfel, însăși relația de permanentă influență reciprocă între știința contemporană și tehnologie, vizibilă îndeosebi sub aspectul „tehnologizării științei” („tehnoștiința”), pune tot mai constant sub semnul întrebării viabilitatea și utilitatea unui presupus ideal „autonomist”. În această comunicare intenționez să punctez câteva dintre aspectele marcante pentru studiul sistematic al demersurilor epistemice din sfera tehnologiei și, pornind de la câteva distincții clasice între știință și tehnologie (discurs descriptiv vs prescriptiv, adevăr teoretic vs utilitate, discurs explicit vs tacit), voi risca anumite conjecturi în legătură cu reconfigurarea modului de transmitere a cunoașterii de tip științific și tehnologic. O asemenea reconfigurare este tot mai des discutată pe fondul uluitoarelor manifestări de ignoranță obstinată asociate cu intrarea într-o presupusă epocă a „post-adevărului”.

 

 

***

 

Ce determină inerția modelelor de explicație științifică? 

Ana Bazac

 

Epistemologia evolutivă (Thomas Kuhn) a dat un model plauzibil și cunoscut de schimbare în știință: pentru cunoașterea unui domeniu/set de probleme, cercetătorii ajung – prin teorii țintite concret – să contureze un cadru general pentru înțelegerea domeniului/setului de probleme sau o teorie înglobatoare a tuturor teoriilor țintite concret: teorie ce este constituită din prezumțiile tuturor acestora și certificate și de concluziile lor și de logica ce leagă elementele prezumțiilor; este paradigma ce caracterizează o întreagă epocă științifică și este cadrul unor cercetări fructuoase mult timp, iar cele care se derulează astfel formează ceea ce Kuhn a numit „știința normală”. În această „știință normală”, paradigma ajută la aplicarea teoriilor pentru fenomene noi, legitimează achizițiile noi, măsurările, adică reverificarea teoriilor; această reverificare este doar implicit falsifiere: în fapt, pe de o parte, spațiul dat de paradigma generos explicatoare este suficient de mare pentru adăugiri noi, măsurători, ilustrări noi, iar pe de altă parte, toate acestea încă nu au evidențiat (suficiente) probleme insolvabile în paradigma existentă.

Totul este în acest model un proces obiectiv, în sensul în care purtătorii acestui proces sunt lipsiți de importanță (ca și cum știința s-ar autogenera singură, sau chiar ca model formal al unei științe care se autogenerează singură): paradigma explică și susține cercetarea în care, cel puțin de la un moment, încep să fie vizibile și aspecte incongruente cu acest cadru paradigmatic (și, inerent, și cu unele teorii create în acest cadru); aspectele incongruente se acumulează și, ele plus reflecția asupra lor (deci cumva din afară, filosofic, adică imaginând o altă paradigmă  deoarece pune sub semnul întrebării paradigma veche), generează o revoluție științifică.

Perioada actuală este de tranziție și din punctul de vedere al științei. Pe de o parte, dezvoltările din a doua jumătate a secolului al XX-lea ale paradigmelor create în prima jumătate a secolului trecut au fost și sunt atât de fructuoase încât deja au generat și generează teorii care trimit la alternative; pe de altă parte, în a doua jumătate a secolului al XX-lea s-au creat noi paradigme; pe de a treia parte, deja o parte a explicațiilor științifice se realizează prin modele alternative celor vechi (de ex. cele inter și transdisciplinare).  Se poate spune că această tranziție are deja nuanța unei revoluții științifice. Deoarece revoluția științifică se caracterizează nu numai prin trecerea de la o paradigmă la alta – aici, luând ca model o singură știință – ci și prin rezultatele calitative (ceea ce include, totuși, și cantitatea) ce se manifestă ca o avalanșă: în, să nu uităm niciodată, înțelegerea unor aspecte ale lumii necunoscute până acum și în înțelegerea mai bună a aspectelor relativ cunoscute până acum.

Dar modelul de epistemologie evolutivă face abstracție de subiecții care au întreprins cercetarea științifică și de cadrul social în care se manifestă subiecții. Prin asta, modelul de epistemologie evolutivă nu este mai puțin valoros: deoarece, într-adevăr, orice obiect (al omului/pentru om) poate fi și trebuie studiat sub multe unghiuri, inclusiv sub cel formal al constituției sale.

Așadar, modelul kuhnian al schimbării este: paradigmă – știința normală – procesul de rupturi și evidențiere a caracterului insuficient sau chiar în răspăr cu noile date – revoluția științifică sau constituirea paradigmei noi.

Întrebarea din titlul comunicării vizează al 2-lea și al 3-lea moment al modelului, iar răspunsul schițat aici, deși include și o cauzalitate epistemică obiectivă – dată cel puțin de timpul necesar pentru strângerea datelor, pentru transformarea lor în informații relevante și pentru interpretarea lor într-o teorie coerentă, deci capabilă să fie o nouă cunoaștere – se concentrează  asupra cauzalității subiective, și anume doar pe aceea instituțională.

Teza susținută aici este extrem de simplă: inerția modelelor de explicație științifică este determinată și de ritmul inerent cunoașterii/ritmul epistemic – deși, deoarece procesul de cunoaștere nu este, în realitate, rupt de condiționarea sa socială complexă, e foarte greu să discernem ceea ce este obiectiv determinat de timpul de acumulare a dovezilor și mijloacelor pentru o teorie științifică de, pe de altă parte, ceea ce este rezultatul diferitelor procese sociale care încadrează și determină știința – dar și de jocul intereselor multiple din afara procesului obiectiv de cunoaștere științifică.

În jocul acestor interese este introdusă și variabila generațiilor de cercetători. Deoarece, poate mai mult ca celelalte, generațiile tinere de cercetători sunt instrumentalizate de către sistemul exterior procesului obiectiv de cunoaștere științifică.

Dar, opus așteptărilor, ipoteza avansată aici este nu a  confruntării între generații de cercetători, ci între teorii și moduri de abordare trans-generațională a cercetării științifice ca atare: desigur, în funcție de tipul de știință. Deoarece cercetarea este o activitate instituționalizată și birocratizată, generațiile tinere de cercetători nu doar că sunt obligate să se înscrie în mecanismul instituțional și birocratic al cercetării, ci sunt și educate astfel încât să preia maniera de abordare a științei de la generațiile anterioare: și ei internalizează această manieră, dacă doresc recunoașterea efortului lor de cercetare.  Cursa cu ștafetă ce este știința este, și astfel, handicapată de criterii de evaluare și de obstacole în procesele de cunoaștere, generalizare, implementare și, de ce nu?, transformare în element de cunoaștere comună.