ACADEMIA ROMÂNĂ

Comitetul Român de Istorie și Filosofie a Științei și Tehnicii (CRIFST)

Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei (DLMFS)

 

SIMPOZIONUL

 

Despre riscuri în ştiinţă şi tehnică (II)

 

30 iunie 2022, orele 15:00-18:00
(Academia Română: Casa oamenilor de știință, sala Zodiac (Piața Lahovari, 9))

 

PROGRAM

 

Gheorghe M. Ștefan	Program Simpozion - Despre riscuri în ştiinţă şi tehnică (II)
Olimpia Nicolaescu	Riscuri rezultate din nerespectarea codului de deontologie medicală
Dan Șerbănescu	Despre riscurile actuale ale inovării/neinovării în știință și tehnică Unele lecții actuale din energetică în general și din cea nucleară în particular.
Dan Șerbănescu	Amplasarea reactoarelor modulare mici (SMR) în România, provocări și beneficii
Ana Bazac	Eupredictibilitatea
Iulian Popescu	Despre riscuri în proiectare și riscuri în execuție (text transmis)

REZUMATE

 

 

Ne poate proteja știința de excesele tehnologiei?

 

Gheorghe M. Ștefan *

 

Tehnologiile se bazează pe câștigurile oferite de știință, dar sunt și rezultatul voinței, mai mult sau mai puțin bine temperate, a factorilor de decizie din lumea pe care omul și-a construit-o pentru a se proteja de natură. Din păcate, lumea omului nu reușește să ne protejeze și de aspectele naturii care încă domină în ființa umană. Omul a devenit prea puternic pentru a-și neglija natura nestăpânită, care îi afectează deciziile, întru bine sau rău. Poate știința, care a oferit mijloacele creației tehnologice, să ofere și modalități de temperare a utilizării acestora? Credem că nu.

"Man, the unknown" poate face ravagii în lumea lui, pe care, din păcate, o poate folosi atât pentru distrugere, cât și chiar pentru autodistrugere. Dar, pentru a tempera omul, trebuie mai întâi să fie cunoscut. Pentru această, știință are nevoie de noi „logici, metodologii și filozofii”. Ființa umană nu poate fi redusă la structuri, nu poate fi formalizată pentru a fi supusă metodologiilor practicate în prezent în știință. Putem concepe modalități de cunoaștere care armonizează actuala reducere formal-structurală cu diversitățile ireductibile ale fenomenelor existențiale? Cu alte cuvinte, se poate vorbi de o cunoaștere structural-fenomenologică (o spun conștient fiind de faptul că există tot atâtea teorii fenomenologice câți gânditori într-ale fenomenologiei)? Consider că tehnologiile informaţionale ne vor oferi şansa de a controla o complexitate suficient de mare astfel încât complexitatea ireductibilă a unor fenomene să poată fi menţinută în atenţia cercetătorilor. Inteligența artificială ne aduce din ce în ce mai aproape de forme pe care nu le mai percepem în mod explicit, iar teoria categoriilor ne permite să definim functori între categorii definite informal. Astfel, structural-fenomenologia pare să câștige suportul tehnologic și metodologic prin care putem cunoaște și bine tempera natura umană.

 

^* Prof. univ. em. dr. ing. (UPB), m.c. al Academiei Române, DLMFS

 

*

Riscuri rezultate din nerespectarea codului de deontologie medicală

 

Olimpia Nicolaescu *

 

Activitatea medicilor români se bazează pe Codul de deontologie medicală al Colegiului Medicilor din Romînia, intrat în vigoare la data de 6 ianuarie 2017. Acest cod este fundamentat pe câteva principii în exercitarea profesiei de medic: 1) întreaga activitate profesională a medicului este dedicată exclusiv apărării vieții, sănătății și integrității fizice și psihice a ființei umane; 2) actul medical se va exercita fără niciun fel de discriminare în ceea ce privește starea de sănătate și șansele de vindecare ale pacientului; 3) respectul demnității ființei umane și a interesului și binelui acesteia în toate deciziile cu caracter medical; 4) respectarea normelor și obligațiilor profesionale precum și a regulile de conduită specifice fiecărui caz; 5) apărarea independenței profesionale, fiind interzisă orice determinare a actului medical ori a deciziei profesionale de rațiuni de rentabilitate economică sau de ordin administrativ; 6) relația medicului cu pacientul va fi una exclusiv profesională și va avea la bază înțelegerea și compasiunea față de suferință; 7) medicul își va dedica întreaga știință și pricepere interesului pacientului său; 8) cu excepția unor cazuri de urgență vitală, medicul acționează potrivit specialității, competențelor și practicii pe care le are; 9) de-a lungul întregii sale activități, medicul își va respecta colegii, ferindu-se și abținându-se să îi denigreze.

Nerespectarea acestor principii constituie tot atâtea riscuri în exercitarea profesiei medicale. Riscurile sunt legate de consimțământul medical informat, păstrarea secretului medical, regulile generale de comportament în activitatea medicală (fapte și acte nedeontologice, afectarea independenței profesionale, lipsa transparenței în activitatea medicală, colaborarea interdisciplinară, actul medical la distanță, refuzul acordării asistenței medicale), activități conexe actului medical (realitatea și legalitatea documentelor completate de medic, conformitatea acestora cu specialitatea medicală, obligații legate de sănătatea publică, semnalarea erorilor profesionale, concurența neloială între medici) precum și de cercetarea medicală (cercetarea pe ființa umană, transplantul de organe, ș.a.) cu limitele pe care le impune această cercetare.

^* M.D., Ph.D., DLMFS.

 

*

Despre riscurile actuale ale inovării/neinovării în știință și tehnică

Unele lecții actuale din energetică în general și din cea nucleară în particular

 

Dan Șerbănescu *

 

Revoluția științifică actuală are o turnură dramatică în domeniul energiei, și se petrece în contextual general al societății, de modificări mari, de zbateri politice, sociale și economice ce depind în mare măsură de această revoluție științifică.

Dezbateri intense asupra riscurilor diverselor surse de energie sunt duse în contextul atingerii țintelor de decarbonificare a mediului aflate în fața întregii planete. Deși respectarea deciziilor renunțării la utilizarea combustibilor fosili este o sarcină ce pare greu de îndeplinit la nivel global, având puternice conotații politice și făcând parte dintr-un adevărat război economic mondial, totuși la nivelul țărilor, cum este și cazul României, sunt hotărâte ținte care presupun renunțarea rapidă la combustibilii fosili, începând cu cărbunele mai ales. Cu toate acestea, în treacăt fie spus, s-a văzut că mereu există o ierarhie a riscurilor; astfel între riscurile neluării în considerație a urmărilor unui război, aparent regional, și cele ale nivelurilor de CO2 s-a decis o înghețare partial a unora dintre măsurile ținte și astfel, o serie de reîntoarceri, chiar la producția pe cărbune, par acceptabile tacit.

 

Dar vorba aceea “CO2-ul știe? “Dacă da, cum tratăm ierarhia riscurilor? Ne gândim acum din mers cu spatele la zid? De ce nu ne-am gândit de la început ?

 

S-a văzut că setarea de obiective luând ca țintă un anumit risc – concret, schimbările climatice – nu trebuie făcută superficial și /sau ghidată de idei fixe cu tentă politică și mai puțin științifică, neglijând posibilitatea ca viața reală să fie caracterizată de o adevărată rețea de riscuri interconectate, în care diminuarea unora duce la probleme prin creșterea altora, nemaivorbind de situația în care apar riscuri imediate catastrofale – război sau criză mondială acută financiar-alimentară. S-a dovedit că a planifica în energie cu idei paranoide guvernate de ideologii este o strategie catastrofală.

Țara noastră, rămasă în urmă la retehnologizarea centralelor pe cărbune – prin introducerea de sisteme de filtrare moderne si reînnoirea tehnologiilor – s-a găsit în fața singurei opțiuni pentru o tranziție contra cronometru la un nivel țintă european de decarbonificare: gaz, probabil repornire pe cărbuni, ceva petrol, nucleare (dar unele se vor opri pentru câțiva ani pentru retehnologizare, după un program anunțat de acum zece ani), regenerabile cât pot și ele și… strategii și planuri pentru ce va fi peste opt-zece ani când contăm pe energie nucleară… Nu pare ceva foarte profund și mai ales din timp gândit, că de evaluare de riscuri și analize de reziliențe de sisteme energetice este prea mult să avem pretenția.

Aceasta în contextul în care avem programe energetice haotice, cu implementări ad hoc de surse regenerabile ca panaceu universal, cu o lipsă crasă a inovării și adaptării la schimbări a sistemului energetic național și a cercetării energetice (de fapt am cam desființat facultățile, liceele de specialitate așa că avem și explicații de ce nu mai știm și nici nu vrem să știm cum se produce energia), o bâlbâială greu de înțeles, pentru care ți-ar trebui multă energie ca să nu faci comentarii neștiințifice. Nu cercetăm și dezvoltăm mai nimic, decât „planuri cincinale”, nu folosim resursele proprii fosile cu metode de filtrare și protecție ca în alte părți (care ne dau sfaturi ca noi să nu le folosim și ne sfătuiesc/cer să oprim centralele de fapt) așa că este greu să faci comentarii științifice. Astfel am părăsit sprijinul statului (la mulți alții chiar cu economie de piață el se face la vedere) pentru programe energetice; avem doar fel de fel de versiuni de strategii energetice, care, absolut ironic, se schimbă la 4-5 ani, deși un program energetic se dezvoltă și se întreține pe zeci de ani.

Explicația oficială este

„Suntem forțați de tratate regionale și Banca Mondială”, ceea ce este parțial adevărat, dar nu menționează că:

• ne-am propus singuri multe ținte, oferind la aderare să le îndeplinim la termene ce încep sa treacă, ținte care ne fac mult rău
• și că, ulterior, nici nu am făcut absolut nimic în peste 30 de ani să avem producție de energie proprie.

Ah! Da, am produs vorbe și planuri.

Așa a dispărut sprijinul societății pentru surse cu adevărat alternative cum este cea nucleară, pentru care decidenții au hotărât că nu este o prioritate inovarea. Nu s-a făcut niciodată o evaluare a ce este și care este riscul neinovării, dar de câteva luni se vede fără analize cât este de mare. Similară a fost situația cu utilizarea bogățiilor de surse fosile, pe care cu îmbunățiri /inovări le-am putea utiliza respectând strategiile de atingere a țintelor. În general, țintele au fost tratate politic și au fost impuse și acceptate cu o ușurință greu de înțeles. Nemaivorbind de faptul că aceste ținte au devenit recent, cum era de așteptat, absolut ridicole, chiar nocive. Acum când peste noi vin catastrofe, cum este un război, a face o comparație între cele două riscuri arată ce subțiri au fost evaluările de strategii, fără scenarii de rezervă, fără analize de riscuri. Or, considerarea ierarhizată a riscurilor și potențialor daune când planifici într-un domeniu știintific și tehnologic cu ciclu lung, cum este energia, este imperioasă. Ignorarea acestei abordări poate fi exprimată plastic: „Ai ca țintă să cumperi o pălărie de soare cu bor larg iarna, când ai rămas fără bocanci”.

 

Deși, în paralel, la noi s-au introdus, sub formă de import direct, soluții de producere în instalații de energie regenerabilă, aceste inovații și-au atins deja în acest moment limita de dezvoltare ca nivel de producție. Iar eficiența energiei – din surse regenerabile sau nu – a fost, la fel, tratată politic. Lipsa unei cercetări reale, cu personal calificat și consultarea specialiștilor experimentați este cauza tuturor acestor aspecte.

Dar pe plan internațional se dezvoltă cercetări științifice fundamentale și se dezvoltă tehnologii energetice pentru acest secol și ceea ce va urma. Astfel, se studiază surse pentru secolul următor: reactori de fuziune, energii neconvenționale de mare eficiență (solare pe orbite planetare cu randamente cel puțin pentuple față de ce facem pe Pământ, energie de fisiune de ultimă generație (à propos, la o centrală de fuziune ne va trebui să avem cel puțin trei centrale de fisiune să o pornim; cam greu de făcut cu eoliene și fotovoltaice terestre). De aici o lecție foarte importantă: Nu poți planifica în energie să treci de la candelă la fuziune; trecerea se face nivel de energie cu nivel de energie, acesta este sensul dezvoltării civilizației noastre. Cum poate fi îndeplinită ținta ecologică a reducerii maxime a poluării și în același timp ținta asigurării armonioase a nevoilor mereu crescânde?

Dezvoltarea civilizației nu poate fi disociată de creșterea nivelului de energie pe care îl putem stăpâni și folosi fără a ne polua sau distruge. Acesta este acum sensul cercetării științifice în energetică, și el este diferit și opus elaborării formale de programe.

În acest cadru, pasul următor este asigurarea nivelului energetic minimal pentru susținerea energiilor secolelor următoare, de exemplu fuziunea, sau energia gravitațională, sau sprijinirea producerii de energie pe orbite terestre și nu numai, și transmiterea pe Pământ. Dar diferența dintre această cercetare și elaborarea formală de programe este imensă. Alinierea politică la cuvinte de ordine din domenii acoperă rămânerea în urmă a cercetării și dezvoltării, aici a celei din energetică. Un obiectiv al acesteia este asigurarea de surse de materii prime și noi tehnologii de producere a energiei.

Planurile de viitor la nivel internațional iau în considerație stabilitatea și reziliența asigurării de resurse, dintre care energia este fundamentală. În lume se fac astfel de calcule și unele rezultate ale autorului au fost comunicate anterior pentru România și țările baltice.

Revenind la sursele de energie ale următorilor 50-100 de ani, în mod sigur se vor baza pe energetica nucleară de fisiune pentru a susține pasul/ saltul următor. În acest context apar noi generații de soluții științifice (acum suntem la generația IV) dar și noi tehnologii. Energetica nucleară este sprijinită de o știință aplicată, parte a fizicii, care va evolua mult odată cu apariția de noi tehnologii/descoperiri, precum calculatoarele cuantice (ce vor permite calcule mult mai rapide), nanotehnologiile, IA, centrale digitale gemene sau mai ales “noi generații de pământeni (alpha, beta etc)”. Reactorii nucleari vor fi mult mai robuști, mai compacți, mai eficienți și vor costa tot mai puțin. Unele dintre direcții prevăd optimizarea, uneori prin micșorarea reactorilor care funcționează deja, sau prin noi metode de producere a energiei în reactor, dar tot bazat pe fisiune (reactori rapizi sau termici cu apă sau alți agenți de răcire, cu zona activă solidă sau topită).

Noile tehnologii vor avea riscurile lor și cea mai mare greșeală, pe care specialiștii nu o mai fac, ar fi să declari paranoid că nu se defectează. Nu doar proiectul reactorului în sine, dar și modalitatea de combatere a accidentelor posibile vor fi din ce în ce mai sofisticate; cu calculatoare puternice, robotizare și IA, disciplina complexă a reactoarelor – de la cercetare la dezafectare – va arăta foarte diferit, în sensul de diminuare spectaculoasă a riscurilor, cu ordine de mărime, încă din acest secol. În această direcție se înscrie ce aflăm și noi, importând de la alții câtă vreme nu mai cercetăm noi înșine – pentru utilizare în acest deceniu – noi filiere, cum sunt reactorii modulari mici. Aceștia au multe din atributele de cercetare, fabricație și exploatare ale noii generații.

 

Avem două opțiuni:

1. Putem să resetăm programul nuclear și să facem ce nu am mai făcut după 1989, să consolidăm ce avem deja, să cercetăm noi înșine pornind de la ceva deja studiat, să ne pregătim fabrici și oameni și să exploatăm centralele gândind la următoarele lor generații.
2. Sau putem comenta, discuta, scrie programe și să nu facem nimic.

Fiecare dintre aceste decizii are riscurile sale.

Dar riscul opțiunii II - de a nu face nimic, tot dezbătând și criticând – este letal. Nu cred că asta vrem.

 

^* ing. fizician, dr.ing. energetică nucleară, expert risc și securitate nucleară, Nuclearelectrica S.A.; DLMFS.

 

*

Amplasarea reactoarelor modulare mici (SMR) în România, provocări și beneficii

 

Dan Șerbanescu

Reprezentant în simpozion al Nuclearelectrica S.A.

 

În cadrul workshop-ului Small Modular and Advanced Reactors Workshop Planning IV, organizat la București de USTDA în parteneriat cu Departamentul de Comerț al SUA, NuScale și Nuclearelectrica au semnat un Memorandum de Înțelegere și au anunțat amplasamentul primului reactor modular mic (SMR) din România: pe locul fostei termocentrale de la Doicești, județul Dâmbovița.

 

În urma Memorandumului de Înțelegere („MOU”), companiile vor efectua studii de inginerie, analize tehnice și activități de licențiere și autorizare pe amplasamentul din Doicești, județul Dâmbovița, locația selectată pentru implementarea primei centrale NuScale VOYGR™.

 

Amplasamentul a fost identificat în urma unui studiu aprofundat, realizat cu fonduri în valoare de 1,2 milioane de dolari primite de Nuclearelectrica la începutul anului 2021, în cadrul unui grant oferit de USTDA, pentru a identifica și evalua diferite amplasamente pentru implementarea reactoarelor modulare mici în România.

 

În urma studiului, au fost identificate mai multe potențiale amplasamente adecvate. Amplasamentul fostei termocentrale de la Doicești a obținut toate calificările în ceea ce privește securitatea, fiind potrivit criteriilor de proiectare și principiilor de securitate ale reactoarelor modulare mici NuScale, și respectă pe deplin criteriile de amplasare cerute de standardele internaționale și naționale. De asemenea, amplasamentul este disponibil în timp util pentru a îndeplini obiectivele României pentru implementarea reactoarelor modulare mici în acest deceniu și pentru a permite României să devină un centru pentru implementarea reactoarelor modulare mici în regiune.

 

Tehnologia SMR a NuScale cea mai matură în ceea ce privește aprobările, fiind prima și singura tehnologie SMR din lume care a primit aprobarea din partea Comisiei SUA de Reglementare Nucleară în august 2020, are în același timp și cele mai avansate planuri de implementare, cu contracte deja confirmate pentru dezvoltarea componentelor sale.

 

Alegerea amplasamanetului este un prim pas important pentru România în demersul de implementare a reactoarelor modulare mici, la trei ani de la primul Memorandum de Înțelegere cu NuScale, în care Nuclearelectrica a analizat tehnologia, siguranța, maturitatea și disponibilitatea acesteia în vederea implementării și a îndeplinirii obiectivelor României în materie de securitate energetică și decarbonizare.

 

În prezentare se discută riscurile actuale ale inovării, precum si ale neinovării în știință și tehnică, în particular în energetica nucleară, pornind de la lecțiile actuale și ajungând la beneficiile estimate.

 

*

Eupredictibilitatea

 

Ana Bazac *

 

Riscul generează reacția de a-l prevedea, adică de a-l opri/anula/deturna. Ca urmare, sistemele de acțiune umană trebuie să conțină și sistemul de management al lor, astfel încât posibilele consecințe rele/dăunătoare să fie minimizate până la anulare. Sigur că e vorba și de anulare, deoarece sistemele de acțiune umană – cu sistemele tehnice pe care le includ – sunt periodic ameliorate în sensul reevaluării lor, deci al reproiectării lor astfel încât, cel puțin unele dintre aspectele problematice sau riscante, așa cum au apărut din experiența practică și teoretică anterioară, să fie rezolvate.

O trăsătură a sistemelor de acțiune umană este și trebuie, deci, să fie predictibilitatea funcționării și managementului lor. Această trăsătură este sine qua non nu doar pentru încrederea oamenilor în aceste sisteme și, deci, pentru participarea la ele și pentru folosirea lor, ci și pentru integritatea și rostul sistemelor ca atare.

Prezentarea distinge între predictibilitatea sistemelor tehnice și predictibilitatea sistemelor de acțiune umană. Prima se referă la funcționarea sistemelor tehnice în parametrii proiectați și la stăpânirea acestui proces. Predictibilitatea sistemelor tehnice este neutră față de valori, adică față de scopurile și criteriile exterioare parametrilor tehnici dați pentru eficiența sistemelor tehnice ca atare.

Dar sistemele tehnice nu sunt absolut autonome față de sistemele de acțiune umană. Această evidență este creionată prin relevarea situațiilor posibile de coexistență a sistemelor tehnice și a celor de acțiune umană.

Predictibilitatea sistemelor de acțiune umană are ca obiectiv cunoașterea anticipativă a lor și încorporează valori-criterii ce reflectă relațiile sociale, și ce și cum apreciază oamenii raporturile dintre ei și scopurile lor și ale raporturilor. Predictibilitatea poate conține și prezice turnuri ale acțiunii marcate de valori și scopuri negative, dăunătoare. Dar scopul predictibilității sistemelor de acțiune umană este evoluția lor favorabilă. În acest sens se contrapune termenului inventat ad hoc, eupredictibilitatea, predictibilitatea zadarnică ce nu este urmată de strategii coerente și inerent holiste de eliminare a acțiunilor generatoare de consecințe nocive și fatale.

 

^* Prof. univ. dr., DLMFS.

 

***

 

Text trimis

Despre riscuri în proiectare și riscuri în execuție

 

Iulian Popescu *

 

În orice activitate a omului există riscuri. Dar omul trebuie să fie mereu atent să se ferească de pericole. Ne amintim povestea „Prostia omenească” de Ion Creangă. O femeie îi făcuse baie copilaşului, îl pusese în postava lui, care-i era leagăn şi-l pusese lângă sobă. Tot privind la el s-a speriat şi a început să plângă. A venit mama ei să vadă ce s-a întâmplat.

"Mamă, mamă! copilul meu are să moară.

• Când şi cum?
• Iată cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?
• Îl văd. Şi?
• De s-a sui mâţa, are să-l trântească drept în capul copilului şi să mi-l omoare".

Aici femeia a intuit riscul, dar n-a mutat drobul, care era posibil să cadă pe copil. Mai departe bărbatul femeii a plecat în lume ca să vadă dacă mai există asemenea proşti. Şi a găsit, aşa că s-a întors acasă; doar femeia lui „evaluase riscul”.

Copiii sunt învăţaţi să fie atenţi să nu se lovească, să nu cadă, ucenicii învaţă reguli de protecţie a muncii, muncitorii ştiu să nu se accidenteze cu maşinile sau sculele cu care lucrează. Prin urmare, fiecare om ţine seama de riscurile şi pericolele la care este supus. În inginerie problema riscurilor este permanent în atenţia proiectantului. Orice eroare făcută la calcule sau la desene, poate duce la accidente care pot fi grave. Unele erori au consecinţe mici, efectele lor fiind uşor remediate, altele însă pot avea consecinţe foarte grave. De exemplu, dacă proiectantul pune o cotă greşită pe un desen, acea cotă va fi executată după desen, iar piesa va fi necorespunzăţoare. Dacă piesa se montează la o macara, atunci pericolul este mare. Dacă piesa este unicat atunci se repară sau se înlocuieşte imediat. Dacă însă piesa se execută în mii de exemplare, atunci acel lot devine rebut, caz în care proiectantul va plăti daune. [Un profesor le spunea studenţilor de la Mecanică să fie atenţi, că în fabrici rebuturile se plătesc pe când la cofetării… se mănâncă!…].

Riscurile mari sunt la construcţii. Clădirile sunt destinate locuinţelor, birourilor, halelor industriale, acolo fiind mulţi oameni, de aceea riscurile la proiectări eronate sunt mari, cu implicaţii deosebite.

Iată un exemplu bine cunoscut: în 10 noiembrie 1940 la ora 3,39 a avut loc un cutremur de pământ în Vrancea, de 7,4 pe scara Richter, cu durata de 45 de secunde, ca urmare au fost circa 1000 de morţi şi circa 4000 de răniţi (cifrele sunt aproximative, fiind în preajma războiului, multe date fiind secrete). Cutremurul a distrus multe blocuri, alte clădiri.

Pagubele cele mai mari au fost în Bucureşti, unde multe clădiri au fost deteriorate, altele s-au prăbuşit. Celebrul bloc Carlton, inaugurat în anul 1936, situat între Piaţa Universităţii şi Piaţa Romană, având 14 niveluri şi înălţimea de 47 de metri; având şi o sală de cinema, magazine. Structura lui era din beton armat. Bineînţeles că proiectanţii şi constructorii au fost arestaţi, fiind consideraţi vinovaţi. Evident că au urmat multe anchete şi expertize. S-a dovedit însă că proiectul a fost bun! Şi totuşi blocul s-a prăbuşit făcând multe victime. De ce oare? S-au verificat din nou proiectele, inclusiv de către specialişti străini, negăsindu-se erori de calcul. Totul era corect, corespunzând normelor tehnice germane după care se lucra atunci. Verificându-se aceste norme s-a constatat că acestea fuseseră elaborate de specialişti germani, dar nu luaseră în calcul posibilitatea unor cutremure, deoarece la germani nu existau cutremure! La noi nu existau alte norme tehnice, astfel că proiectanţii nu greşiseră! Evident că a urmat elaborarea unor norme ale noastre care luau în considerarea cutremurele. În zona Vrancea mai fuseseră cutremure însă de mică anvergură (maxim 6,8 grade Richter).

Un alt caz - într-o reşedinţă de judeţ s-a trecut la organizarea defilării de 23 august, o cooperativă locală primind ordin să facă proiectul tribunei. Şeful cooperativei, care era inginer, dar mai mult era politician, a proiectat tribuna, care s-a executat. Prim-secretarul judeţului a trimis pentru control pe un ofiţer de la genişti, care a raportat imediat că tribuna nu va rezista şi se va dărâma când va fi plină. S-au făcut pe loc modificări, adică s-a mutat defilarea în stradă cu prezidiul tot în stradă, tribuna fiind acoperită cu steaguri. A urmat o anchetă dură. Securiştii au verificat diploma inginerului şi notele din facultate, dovedindu-se că omul se târâse prin facultate mai mult cu gura, fiind în activul UTM pe facultate. Un securist mai cu experienţă a verificat cum de a trecut fostul student la examenul Profesorului Gheorghe Buzdugan, la Rezistența Materialelor, constatând că promovase examenul cu nota 8, iar la proiectul tribunei, bazat pe Rezistenţa Materialelor totul era greşit. A fost întrebat profesorul Buzdugan, care a verificat pe loc proiectul şi a spus că dumnealui nu trecuse un student aşa de slab. Securistul a verificat în amănunt şi a constatat că la restanţa din toamnă profesorul era plecat la un simpozion în străinătate, la examen numindu-se o comisie din doi şefi de lucrări care l-au trecut pe acel student… Siguranţa profesorului că n-a putut trece unul nepregătit, i-a uimit pe toţi… Unde sunt profesorii de altă dată?… Aşa dar sunt şi ingineri slabi care fac mari erori ce pot avea urmări grave.

Foarte delicate sunt mijloacele de ridicat. La acestea accidentele sunt dese, de aceea se calculează riguros şi calculele sunt neapărat verificate de un alt inginer. Aici coeficienţii de siguranţă sunt mari, fiind indicaţi în normative. În acest domeniu reparaţiile nu pot fi făcute decât de echipe specializate.

Iată un caz mai vechi, când restricţiile nu prea erau respectate.

La o turnătorie s-a adus o macara din import, care însă a cam fost uitată într-o magazie maritimă. Când s-a adus în turnătorie pentru a manevra oala de turnare de dimensiuni mari, macaraua n-a funcţionat. Cauza: se descompletase, lipsind nişte cabluri şi alte piese. Uzina respectivă nu avea specialişti în macarale, aşa că un maistru, care era şeful secţiei turnătorie, a făcut o echipă din muncitori mai buni, dar de alte specialităţi şi au început repararea macaralei. Au mai chemat câţiva ingineri, dar nu i-au dat de cap. Dar macaraua trebuia să ducă oala de turnare la forme, doar se cerea producţie. Atunci şeful secţiei a tot încercat, găsind însă o soluţie de compromis: oala se ducea cu macaraua respectivă numai în sus şi în jos, restul mişcărilor fiind făcute cu macaraua mare a halei. Soluţia era neproductivă, cu pericole la manevrarea oalelor mari, aşa că au stabilit ca macaraua să manevreze doar oale mici, ceea ce era periculos şi neproductiv. Ca să fie siguri că oala nu va cădea, au izolat o parte din macara sudând de batiu o parte a lanţului cinematic. Au apărut însă piese mai mari în producţie, prin urmare trebuia folosită macaraua la capacitatea maximă. S-a ajuns la ceartă, aşa că a fost pus un inginer, sosit între timp, să rezolve cazul. Acesta a căutat în cărţi dar n-a găsit o asemenea macara, aşa că a raportat că el nu-i poate da de capăt. Un student seralist, a intrat şi el în acea echipă şi nerezolvând problema, a cerut ajutorul dascălului lui de Mecanisme. Acesta a studiat problema şi a ajuns la concluzia că macaraua poate funcţiona dacă două elemente n-ar fi sudate de batiu. Un muncitor mai vechi a zis că mai demult, ca să poată porni macaraua, se sudaseră acele elemente, deci sudura nu era din fabricaţie, ci locală! Au tăiat acea sudură şi… macaraua a mers. Iată cum o intervenţie neautorizată a blocat mult timp funcţionarea completă a macaralei. De data aceasta nu proiectantul era vinovat.

Un ultim exemplu de pericole! S-a proiectat şi executat un transformator foarte mare pentru o centrală electrică. Proiectul fiind foarte complicat a fost proiectat cu mare atenţie. Proiectantul a calculat parte electrică şi cea mecanică, rezolvând şi problema transportului în hală, cu o macara foarte mare, transformatorul fiind purtat în hală peste oameni şi alte transformatoare aflate în curs de montaj, fiind proiectat echilibrat, ca să nu se încline, ceea ce n-a fost uşor, doar un transformator nu este o piesă simetrică ca să nu se încline. Transformatorul a fost prins în macara şi s-a ridicat ca să fie trecut peste alte utilaje. În timp ce se ridica, un cablu prins deja în macara s-a agăţat, din neglijenţa manevranţilor, de un utilaj din hală. Transformatorul s-a înclinat şi a căzut, producând mari pagube transformatorului şi utilajelor pe care căzuse, noroc că nu căzuse pe oameni. Necazul a ajuns la guvern, fiind probleme de întârzieri de livrări la export. S-a decis să fie arestaţi cei vinovaţi. Proiectantul era nevinovat, dar era gata să fie arestat. S-au făcut expertize, reconstituiri, dovedindu-se că vinovaţi erau alții, proiectantul n-a fost vinovat!

În concluzie, unele erori de la proiectare pot produce mari necazuri, dar sunt multe situaţii în care proiectantul a lucrat corect, vinovaţi fiind alţii.

 

^* Prof. univ. em., dr. ing, Universitatea din Craiova, Academia de Științe Tehnice.