ACADEMIA ROMÂNĂ

COMITETUL ROMÂN DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE A ȘTIINȚEI ȘI TEHNICII
Divizia de Logică, Metodologie și Filosofie a Științei

organizează (Apelul la contribuții: www.noema.crifst.ro, Evenimente)

 simpozionul aniversar

In honorem Mircea Malița – 90:  Provocările științei și civilizația actuală

23 februarie 2017, orele 14-17, Sala de consiliu (Academia Română)

 

Apelul la contributii

 

PROGRAM

 

Prof. univ. dr. ing. Gorun Manolescu  –
Despre criteriile actuale de a deosebi o teorie ştiinţifică de o teorie de altă natură (filosofico-metafizică şi/sau mistico-religioasă)

 

Cc. dr. Henrieta Anișoara Șerban   –  
Știința ca activitate și ca rezultat

Dr. ing. Dan Șerbănescu  –
Despre o perspectivă integrată a cunoașterii și existenței

Acad. Gheorghe Păun    –             
Despre limitele (bio)informaticii

Associate Professor Mihaela Malița, Prof. univ. dr. ing., m.c. al Academiei Române Gheorghe M. Ștefan –
Dinamica la care este supusă triada știință-tehnologie-produs

Prof. univ. dr. Ana Bazac –
Construcția obiectului științific și confruntarea acestuia

 


REZUMATE

 

Despre criteriile actuale de a deosebi o teorie ştiinţifică de o teorie de altă natură (filosofico-metafizică şi/sau mistico-religioasă)
Gorun Manolescu

Cum se delimitează astăzi, prin ce standarde, în cadrul ştiinţelor de vârf (astrofizică, fizică cuantică, nanotehnologii, neurofiziologia sistemului nervos central, inteligenţa artificială, etc.) o teorie ştiinţifică de una metafizică şi/sau de una religioasă? Pot fi aplicate aceste standarde şi altor ştiinţe naturale şi/sau unor ştiinţe umaniste? Ce asemănări şi deosebiri pot fi găsite între criteriul „falsificabilităţii” popperiene şi criteriile ştiinţelor actuale de vârf  pentru delimitare a unei teorii ştiinţifice de una care prezintă alt caracter?
Iată câteva întrebări la care comunicarea de faţă încearcă să propună unele răspunsuri, pe de o parte şi, pe de alta, să incite participanţii la discuţii.

 

Știința ca activitate și ca rezultat
Henrieta Anișoara Șerban  

Știința este informație, fapt și cunoaștere? Dar ce este cunoașterea? Aceasta a rămas în continuare problema cheie a epistemologiei moderne și contemporane. Începând cu scepticismul și cu reacțiile la scepticism, această problemă a cunoașterii a devenit din ce în ce mai complexă. Cunoașterea este compusă din enunțuri adevărate, valide, justificate. Eliberarea și delimitarea cunoașterii de păreri și încredințări (beliefs) reprezintă miezul definitoriu al procesului de producere a cunoașterii, iar demersul de discernere între enunțuri adevărate și beliefs a condus la o suită de noi perspective în epistemologie. Tinderea asimptotică către adevăr reprezintă ceea ce au în comun știința ca activitate și știința ca rezultat. Dar ce ar avea în comun cunoașterea filosofică, teologică sau artistică? 
Știința ca activitate ne conduce la problema kuhniană a incomensurabilității. Din această perspectivă, știința ca activitate se poate asemăna cu arta. Pe de altă parte, din perspectiva științei ca rezultat ajungem la problema progresului științific (deși activitatea științifică poate înregistra îmbunătățiri de protocol și metodologie, care pot fi considerate progres). Ca idee călăuzitoare pentru această prezentare știința este un proces cumulativ sistematic, bazat pe acumularea de cunoaștere, care nu este neapărat o acumulare liniară de cunoaștere, după cum nu este neapărat neliniară, – fiind deopotrivă, atât demersul teoretic, cât și cel practic, răspunzătoare pentru un rezultat argumentat sau și probat.


Despre o perspectivă integrată a cunoașterii și existenței
Dan Șerbănescu

În prezentare se propune o abordare integratoare a cunoașterii și existenței, așa cum poate fi văzută din punctul de vedere al unor ultime realizări ale fizicii. Fizica modernă este preocupată în tot mai mare măsură să analizeze structuri materiale, care pot fi descrise ca spații topologice. Premiul Nobel pentru fizică in 2016 a fost obținut de trei fizicieni (David J. Thouless, F. Duncan, M. Haldane și J. Michael Kosterlitz) pentru descoperiri teoretice ale tranzițiilor topologice de faze și fazelor topologice ale materiei. Încă din anii 70, J. D. Sneed propunea o abordare topologică pentru descrierea structurii logice a ecuațiilor fizicii-matematice [3]. Se poate constata astfel o creștere constantă a interesului abordărilor, care să considere fie sistemele fizice, fie metodele de descriere și modelare a lor ca spații topologice.
Această tendință este cu atât mai interesantă cu cât corepunde întrebărilor filosofiei despre caracterului unitar al realității.
În ipoteza prezentată aici, abordarea descrierea modelelor din fizică pornește de la câteva prezumții și anume, mai ales:
a. Atât sistemele fizice, cât și modelele construite pentru cunoașterea lor sunt spații topologice, iar acestea nu pot fi separate între ele, constituind un tot, un spațiu topologic integrator al realității, al existenței și cunoașterii lor.
b. Spațiile topologice, care formează această realitate, creează diverse stări și evoluează după un set de principii clar definite [17-21] și anume:
- Pentru descrierea lor se utilizează noțiunea de categorie, în înțeles matematic, ca principiu ontic si gnoseologic și ca generalizare a principiilor cibernetice pentru descrierea starilor acestei realități topologice integratoare.
- Construirea acestei realități se face prin iterații care se desfășoară pentru descrierea acestor categorii, până când se atinge un prag critic de paradoxuri, care duce la invalidarea vechilor concluzii de descriere a stărilor. Aceste concluzii au fost formulate cu ajutorul teoriei matematice a syzygy. Interpretarea acestor syzygy este de structura matematică ce definește printr-un număr minimal de elemente o anumită stare. De exemplu realitatea care cuprinde energii de nivel energetic este descrisă de:

        • cantitatea de energie care este degajată în urma procesului de transformare a energiei dintr-o formă în alta
        • variația de entropie la schimbarea formei acelei energii
        • variatia de entropie informatională prin schimbarea nivelului de energie
        • mărimi fizice măsurabile, cum ar fi cele definind spațiul si timpul fizic: spațiul parcurs de particulele purtătoare la transformarea energiei într-o alta formă, timpii proprii de desfășurare a proceselor de transformare a energiei etc.
        • elementele ale cunoașterii științifice care descriu fenomene fizice de transformare a unei forme de energie în alta (teorii, experimente, ipoteze etc) inclusiv cele derivate atât din interacțiunile inter și transdisciplinare științifice, cât și din interacțiunile “subiectului” cunoscător cu “obiectul” de cunoscut (de exemplu nivelul de energie subcuantică, pentru care se dovedește că este imposibilă separarea subiectului cunoscător de obiectul de cunoscut). Aceleași fenomene pot fi descrise cu un aparat matematic, sau fizic sau combinat, pot apela la noțiuni din biologie sau alte științe ale naturii.

- Construirea realității se face printr-un număr finit de iterații definit de numărul posibil de seturi de syzygy și este limitat de un principiu denumit al atingerii echilibrului asimptotic in descrierea unui spațiu topologic. Însă starea asimptotică la care se poate ajunge este nedeterminată și deci poate avea caracteristici de diverse naturi, nu neapărat concordante (putând fi chiar conflictuale) cu obiectivele inițiale ale construcției acestei realități.

 

Despre limitele (bio)informaticii
Gheorghe Păun

Calculatorul/informatica se află la baza unei veritabile revoluţii în comunicare şi cunoaştere, în plină desfăşurare, realizările sunt impresionante, promisiunile pe potrivă, cu un plus de optimism în zona calculului natural, în particular, a bio-calculabilităţii. Şi totuşi, există limite, frontiere, dificultăţi principiale, unele ţinând de competenţă („bariera Turing”, teza Turing-Church), altele de performanţă (fezabil versus nefezabil, în termenii diferenţei dintre clasele de complexitate P şi NP) – dar există şi veritabile „teoreme de imposibilitate” (de genul teoremelor lui M. Conrad, a teoremelor de tip „no free lunch” din calculul evolutiv şi altele). Propuneri privind posibilităţi de a trece dincolo de bariera Turing (hipercalculabilitate) sau de abordare a problemelor de complexitate exponenţială, în special folosind sugestii dinspre biologie, există multe – şi acestea, cu limitele lor, cu contestări şi promisiuni.
Prezentarea va fi preliminară şi informală, mai mult identificând limite şi sugerând unele posibilităţi de depăşire a lor, cu ilustrări mai ales din zona calculului bazat pe ADN (DNA computing) şi a celui celular (membrane computing). Vor fi formulate şi conjecturi, sugestii pentru cercetări ulterioare legate de această problematică.

 

Dinamica la care este supusă triada știință-tehnologie-produs
Mihaela Malița, Gheorghe M. Ștefan

Știința evoluează sub semnul Logos-ului. Tehnologia se supune capriciilor Pathos-ului. Produsul ar trebui să urmeze imperativele Ethos-ului. Abaterile de la o evoluție echilibrată a triadei știință-tehnologie-produs se constituie în istoria procesului de instanțiere a lumii în care viețuim. Desincronizările ce se produc în interacția acestor trei comportamente, fundamentale pentru ceea ce suntem astăzi ca indivizi, colectivități sau totalitate civilizată, fac spectacolul cu lumini și umbre al lumii noastre. Vom prezenta două studii de caz legate de concepte, întrupări tehnologice și produse ce au suferit o evoluție istorică tensionată. Ele sunt legate de domeniul calculului științific și de cel al inteligenței artificiale.

 

Construcția obiectului științific și confruntarea acestuia
Ana Bazac

Vrând să cunoască și să înțeleagă lumea, omul a construit teorii pe care le-a dorit mereu să corespundă „realității”. Așadar, în procesul cunoașterii omul a construit și lumea, punând-o în lumină din „misterul” (Blaga) fără nume. Cunoașterea are loc prin analogii și ipoteze, în urma cărora omul a dezvoltat o concepție științifică din ce în ce mai rezistentă și mai fiabilă despre lume, desigur prin intermediul științelor și „studiilor”. Lumea apare acum în același timp simplă și complexă, unitară și multistrat, continuă și discontinuă, cu autonomii ale fragmentelor/subsistemelor și ca sistem de relații de integrare ale tuturor acestora, iar științele s-au format învățând din natură dar și considerând natura și lumea în general ca funcționând ca un obiect artificial, creat de om.
Viabilitatea teoriilor este dată de permanenta confruntare „cu practica”, iar comunicarea evidențiază ce înseamnă practica și câteva aspecte ale acestui raport.