ACADEMIA ROMÂNĂ

Comitetul Român pentru Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii (CRIFST)

Divizia de Logică, Metodologie şi Filosofia Ştiinţei (DLMFS)

 

organizează

SESIUNEA DE PRIMĂVARĂ - 2018

cu tema

 

Dezvoltări: problema sporului în cunoașterea științifică

 

26 aprilie 2018, orele 15-18

Academia Română, Sala de Consiliu

(Calea Victoriei 125)

 

 

PROGRAM

 

Dr. mat. Sorin Baiculescu

DLMFS

-   Sporul în epistemologia secolului XXI

 

 

Conf. univ. dr. mat. Cătălin Ioniţă

DLMFS

-   Sporul real în cunoaşterea ştiinţifică

 

 

Prof. univ. dr. ing. Gheorghe M. Ștefan

m.c. al Academiei Române

-   Care este forța motrice dominantă în cunoaștere: sintaxa, semnificația sau sensul?

 

 

Dr. cc. Henrieta Anişoara Şerban

DLMFS

-   Sporul în știință - o cronică a eforturilor și rezultatelor?

 

 

Dr. cc. Gabriel Nagâț

DLMFS

-   Progresul științei ca acumulare a cunoașterii și spor de înțelegere

 

 

Dr. fiz. Dan Şerbănescu

DLMFS

-   Un secol și jumătate de fizică teoretică și patru decenii de energetică nucleară - Un succes? Energetica nucleară românească - Quo Vadis?

 

 

Dr. ing. Cristina-Maria Dabu

DIS

-   Modelarea matematică și asistată de calculator și sporul în cercetarea științifică

 

 

Prof. univ. dr. Ana Bazac

DLMFS

-   Sistem, input, output: critica evoluției ştiinţei din punctul de vedere al gunoiului

 

Apelul la contribuții

 

SPORUL ÎN EPISEMOLOGIA SECOLULUI XXI

 

Sorin BAICULESCU

 

 

Comunicarea analizează dezvoltarea posibilă, în prezent şi perspectivă, în epistemologie. În perioada actuală se constată o creştere accelerată a procesului de cunoaştere ştiinţifică, “vectorii” respectivi îndreptându-ne, în mod evident, la nivel global, către anul 2050 şi, după cum se speră, către anul 2100. În domeniul ştiinţei, secolul XXI este caracterizat printr-un mod de gândire integrativ, specific, atât teoretic cât şi aplicat, în care matematica are un rol fundamental. Se evidenţiază unele caracteristici ori conexiuni ştiinţifice şi tehnologice proprii secolului XXI, în sensul interdisciplinarităţii şi al multidisciplinarităţii, cadru în care are importanţă şi valoarea informaţiei ştiinţifice realizate, la nivel întreg (simultan statistic, sintactic, semantic, pragmatic, apobetic - Werner Gitt), aceasta obţinându-se ca o relaţie existentă între forma şi conţinutul unei entităţi (Cătălin Ioniţă). Sporul epistemologic este proporţional informaţiei ştiinţifice obţinute (calitate).

Va putea avea loc un progres semnificativ înregistrat (mai mult) în tehnologie (îndreptat spre utilităţile societăţii), ori acest spor al cunoaşterii va fi îndreptat, în mod prioritar, către o semnificativă teoretizare ştiinţifică? Pot fi acestea egale sau inegale în secolul XXI? Ce rol are, în acest cadru, complexitatea ori complicativitatea? Aspectele evidenţiate determină un spor în cunoşterea ştiinţifică, utilitatea lor implicând şi unele criterii corelate de evaluare, sau încă, existând o anumită neutilitate aplicată (cel puţin temporară) având, însă, o semnificativă utilitate teoretică (actuală), se poate identifica un important spor al cunoaşterii ştiinţifice a naturii, mai profund, în esenţă?

Sporul se va resimți ca un maximum (calitate) în ştiinţă, atunci când Marea Unificare (teoria M) se va obţine efectiv, aceasta, în fapt, nefiind numai o dorinţă perpetuă. Există o întrebare fundamentală: „Va putea fi, totuşi, în cele din urmă, realizată Marea Conexiune Ştiinţifică în cursul secolului XXI?”. Sporul obţinut în această direcţie, fiind raportat în mod continuu la o mare imposibilitate, după cum s-a şi dovedit până în prezent, poate fi, eventual, numai mobilizant, ori va putea deveni, vreodată, determinant? Care este măsura în care sporul poate fi definit în condiţiile secolului XXI, considerându-se şi sensul filosofic al realismului ştiinţific? Sunt probleme, reflecții, întrebări pe care lucrarea de faţă le pune în discuţie, în contextul temei, încercându-se și un răspuns.

 

*

 

SPORUL REAL ÎN CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ

 

Cătălin IONIȚĂ

 

Studiu de caz: schimbarea petrecută în ştiinţe între 1890-1910, perioada de maximă concentrare a maturităţii pozitivismului. Ne mărginim la Saussure (lingvistică), Pareto (economie politică), Xenopol (istorie) şi triada Peano - Russell - Frege (matematică, logică, logică-matematică). Încă mulţi alţii, în fiecare din celelalte ştiinţe, stau alături.

În ştiinţe diferite, ansamblul operei lor vădeşte o unitate absolută de metodă. Metoda este chiar metoda ştiinţifică. Surprinzător este faptul că metoda ştiinţifică depăşeşte cu mult ştiinţa metodei (metodelor) şi metodologia (fie în sensul vechi, fie în sensul nou). Surprinzător este faptul că, prin cei menţionaţi, se depăşeşte atât funcţia ,,explicativă” (Whewell -1840) a ştiinţei - cât, mai ales, se lărgeşte prin îngustare regiunea în care fiecare ştiinţă - întâi dintre cele menţionate, apoi şi celelalte - identifică cauzele sau limita cauzală a fenomenelor subiacente obiectului lor de studiu şi cercetare. Regiunea se îngustează: cauzele nu se mai caută în obiect sau fenomen. Regiunea se lărgeşte: se identifică structuri răspunzătoare de cauze. Metoda experimentală este curentă, suport de bază, faptele sunt delimitate - iar legătura dintre ele şi emergenţa lor conduc la adevărurile (demonstrate) ale acelei ştiinţe. Metoda experimentală răspunde în faţa acelor adevăruri, acele adevăruri demonstrate răspund în faţa experienţei. Fiecare ştiinţă îşi găseşte consistenţa internă, îşi relevă alcătuirea firească, îşi păstrează individualitatea, aduce o calitate mai înaltă şi coerentă fuziunii între pragmatica, crestomaţia, practica şi teoria (i.e. ansamblul de adevăruri dovedite - fie ca fapt, fie prin demonstraţie irefutabilă) privitoare la domeniul de realitate investigat de acea ştiinţă. Reapare drept o constantă a cunoaşterii ştiinţifice atitudinea critică (dimineaţa acesteia fiindu-ne adusă de Kant prin trezirea sa din somnul dogmatic) faţă de construcţia teoretică teoretizantă - adică faţă de acea construcţie teoretică care introduce cauze în loc de a le găsi sau introduce finalităţi ale unor structuri şi sisteme formale cu speranţa că se vor dovedi (acele finalităţi ori funcţionalităţi ale sistemelor formale). Aceste aspecte benefice, aduse de momentul 1890-1910, nu sunt idilice. Sunt crâncene (reacţia lui Brouwer - 1912, intuiționismul - la direcţia formalistă promovată de Hilbert). Metoda ştiinţifică, deşi procedurală, nu este formalizabilă. Fiind neformalizabilă, depăşeşte structurile logice fără a deveni ilogică (cum observase Aristotel [Topica, primele 3 capitole]).

În toate acestea, unde este sporul în cunoaşterea ştiinţifică?

Răspunsul este unul singur - cum se isvodeşte el însuşi (studiul de caz este doar ansamblul de fapte consemnate traversat de răspuns). Sporul în cunoaşterea ştiinţifică constă în metoda ştiinţifică, iar metoda ştiinţifică este argumentul cunoaşterii ştiinţifice.

Dacă Aristotel ar fi trăit în timpul lui Comte (1832) şi Comte în timpul lui Aristotel, fiecare ar fi scris ceea ce a scris celălalt. Comte ar fi produs Metafizica: demonstraţia faptului că numerele şi Ideile nu pot fi cauze (ceea ce a făcut Aristotel la timpul său). Aristotel ar fi argumentat necesitatea stringentă a aducerii metodei ştiinţifice ca benefic opusă, în ceea ce priveşte avansul şi sporul în cunoaştere, metodei zise ,,metafizice” şi ,,teologice” (ceea ce a făcut Comte). Afirmaţia se justifică prin identitatea de metodă şi prin caracterul propriu scolasticii-dogmatice (în sens rău) al fiecărei epoci.

O consecinţă: dialectica cantitate-cantitate (fie în varianta hegheliană, fie în varianta marxistă) apare acum ca instrument capabil de a sesiza cu precizie şi rigoare devenirea ştiinţei, devenirea întru cunoaştere ştiinţifică. Argumentul? Astăzi, într-o perioadă de maximă producţie ştiinţifică şi maximă aplicare efectivă, accesul la cunoaşterea ştiinţifică veritabilă este minim; cu această contradicţie trăim şi cercetăm.

Chestiunea sporului real în cunoaşterea ştiinţifică revine acum la cum dispunem de metoda ştiinţifică. 

 

*

 

CARE ESTE FORȚA MOTRICE DOMINANTĂ ÎN CUNOAȘTERE: SINTAXA, SEMNIFICAȚIA SAU SENSUL?

 

Gheorghe M. ȘTEFAN

 

Cum? Ce? De ce? Sunt trei moduri de interogare referitor la sporul cunoașterii științifice. Instrumentele (matematice sau tehnologice), conținutul dezvăluit sau rostul demersului au întâietate în avansul procesului de concepere a unei imagini revizuibile asupra existenței? Acredităm idea că există o ierarhie a importanței pe care o au răspunsurile la întrebările anterioare. Ori de câte ori această ierarhie nu a fost respectată, evoluția a accesat căi ce s-au dovedit a nu duce nicăieri. Abilitatea, voința și instinctul cercetătorului sau comunității cunoscătoare sunt corelate subtil cu sintaxa, semnificația și sensul demersului și rezultatelor pe care aceștia le întreprind sau le obțin.

 

*


SPORUL ÎN ȘTIINȚĂ – O CRONICĂ A EFORTURILOR ȘI REZULTATELOR?

 

Henrieta Anișoara ȘERBAN

 

Sporul în știință ar trebui investigat din perspectiva filosofiei științei. Istoria științei nu oferă o viziune relevantă, ori o meta-interpretare, care să orienteze semnificativ ideile despre sporul în știință (the growth of knowledge), ci se concentrează asupra unei cronici a eforturilor și rezultatelor. Filosofia științei ne oferă în schimb cadre de conceptualizare și interpretare a acestora. Așa cum arăta și K. Popper: “Problema centrală în epistemologie a fost dintotdeauna și încă este problema sporului în știință. Și sporul în cunoaștere poate fi cel mai bine studiat prin intermediul sporului în cunoașterea științifică. Nu sunt de părere că studiul sporului în știință poate fi înlocuit de acela al utilizărilor lingvistice sau de cel al sistemelor de limbaj”. Dar conceptualizările care merg dincolo de investigațiile și descoperirile științifice individuale sunt o problemă de conceptualizare, de filosofie, dincolo de investigații strict lingvistice. Este sporul în cunoaștere un proces linear, clar, obiectiv și cuantificabil?

 

*

 

PROGRESUL ȘTIINȚEI CA ACUMULARE A CUNOAȘTERII ȘI SPOR DE ÎNȚELEGERE

 

Gabriel NAGÂȚ

 

Examinarea filosofică a progresului științific propune trei mari tipuri de abordări: semantică (progresul privit ca evoluție către adevăr), epistemică (progresul ca acumulare de cunoaștere) și funcțional-internalistă (creșterea capacității de soluționare a problemelor științei). Mare parte dintre eforturile mai recente de clarificare a conceptului progresului științific se concentrează însă doar asupra abordării de factură epistemică (îndeosebi în versiunea promovată de Alexander Bird), fiind practic încercări de completare sau depășire a acesteia. O primă formă de amendare semnalează faptul că sintagma „cunoaștere științifică” acoperă mai multe tipuri de cunoaștere: empirică (materializată în rezultate observaționale și experimentale), teoretică (ipoteze bine confirmate), practică (multitudinea aplicațiilor științifice) și metodologică (M. Mizrahi). În consecință, definirea adecvată a progresului științific ar trebui să țină seama de această pluralitate. Cea de-a doua formă de amendare se caracterizează prin introducerea conceptului înțelegerii în ecuația progresului. Scopul științei nu ar fi (doar) creșterea cunoașterii, ci (și) adâncirea înțelegerii pe care o avem despre lume, iar progresul științific ar presupune tocmai creșterea înțelegerii (S. Bângu). Literatura filosofică dovedește însă că termenul „înțelegere” este cel puțin la fel de neclar ca și termenul „cunoaștere”, iar relația înțelegere-cunoaștere comportă poziționări opuse: dacă unii filosofi sunt de părere că înțelegerea nu trebuie privită ca un fel de super-cunoaștere, ci pur și simplu ca o cunoaștere a cauzelor (P. Lipton, P. Kitcher, A. Bird), alții consideră că înțelegerea diferă de aceasta, adică nu este o specie a cunoașterii (C. Elgin, J. Kvanvig). Examinez aici efectele pe care le-a avut introducerea conceptului înțelegerii în examinarea și clarificarea ideii progresului științific.

 

*

 

UN SECOL ȘI JUMĂTATE DE FIZICĂ TEORETICĂ ȘI PATRU DECENII DE ENERGETICĂ NUCLEARĂ: UN SUCCES? ENERGETICA NUCLEARĂ ROMÂNEASCĂ – QUO VADIS?

 

Dan ȘERBĂNESCU

 

Comunicarea își propune sa reia și să dezvolte două teme prezentate anterior de către autor:

  • Cauzele situației actuale din fizica și energetica nucleară
  • Specificul realizărilor și eșecurilor acestui domeniu și lecțiile ce rezultă din analiza lor
    • nu numai din perspectivă istorică, dar și ...
    • ca tip de evoluție a unei ramuri de vârf în cercetarea națională - privită din perspectiva aspectelor de filozofia fizicii și ingineriei nucleare și a posibilului specific național și / sau a modului în care structurile de cercetare și inginerie românești reacționează la situația internațională.

 

Se prezintă următoarele aspecte:

  • Rezultate ale cercetării științifice în fizica teoretică, fizica reactorilor nucleari și energetica nucleară
  • Componentele principale ale contribuțiilor (sporului)
  • Criteriile principale de evaluare a rezultatelor, cu refeririri la:
    • sincronia și diacronia evoluției fizicii și ingineriei nucleare naționale, inclusiv dilema:

Prin forțe proprii sau prin import de tehnologii?

  • contextul internațional și evoluția acestuia
  • Limite ale dezvoltării fizicii și energeticii nucleare (interne / naționale și internaționale)
  • Efectul interferențelor altor științe și tehnologii, cum ar fi matematica, chimia și tehnologia informatică, cu problematici precum:
    • Care este contribuția matematicii, chimiei la realizările fizicii nucleare în țara noastră?
    • Cât de utile sunt acestui domeniu evoluțiile din informatică?
  • Situația actuală și perspective

 

Analiza e(in?)voluției fizicii și energeticii nucleare românești este privită și din prisma duratei pentru care se face, care este cu puțin mai lungă (cu circa patru decenii) decât cea a aniversării a 100 de ani de la marea unire. Se va face referire și la aspectul: Cât de semnificativ a fost impactul rezultatului marii uniri – existența unui stat national unit și unitar – asupra acestui domeniu care a fost, este, și va fi unul al științei și tehnicii de vârf?

 

*

 

MODELAREA MATEMATICĂ ȘI ASISTATĂ DE CALCULAOR ȘI SPORUL ÎN CERCETAREA ȘTIINȚIFICĂ

 

Cristina-Maria DABU

 

Modelarea matematică și ulterior modelarea asistată de calculator, au determinat progrese deosebite în cercetarea științifică, progrese concretizate în salturile tehnologice deosebite din diverse domenii, medicina și ingineria medicală fiind unele dintre cele mai reprezentative în acest sens.

 

Toată aparatura medicală ultraperformantă utilizată în prezent în pactica medicală uzuală (tomografele, aparatele RMN, echografele 3D, etc.) sunt rezultatul implementării unor modele matematice și pe calculator ultraperformante, combinate cu tehnologii specifice (rezonanța magnetică, radiații X) prin care se obțin imagini extrem de clare ale organelor din interiorul corpului uman.

 

Pentru a se ajunge la asemenea performanțe tehnologice, au fost necesari ani de cercetare în domeniul modelării, ani în care sporurile în cercetare acumulate la fiecare îmbunătățire a unui asemenea model matematic și pe calculator au dus la obținerea de imagini tot mai performante și mai complete, și în final la apariția unor generații de asemenea dispozitive medicale din ce în ce mai performante

 

*

 

SISTEM, INPUT, OUTPUT: CRITICA EVOLUȚIEI ȘTIINȚEI DIN PUNCTUL DE VEDERE AL GUNOIULUI

 

Ana BAZAC

 

Teza mea pleacă de la un concept transfigurat de Aristotel şi legat de cel deja exprimat de Ludwig von Bertalanffy (1968). Într-adevăr, conceptul de sistem are o istorie eroică în cultura europeană: deoarece înţelesul său originar, deschis şi axat pe relaţiile sistemului cu mediul său şi în amonte şi în aval, a fost redus – desigur, nimeni nu ignoră condiţionarea epistemică a acestui fenomen – la: 1) structura internă/relaţiile dintre elementele sistemului şi 2) relaţiile dintre mărimile de intrare (input) şi sistem; în acest cadru, rezultatele sistemului/output-ul au fost, inerent, reduse şi ele: pe de o parte, simplificate la cele dezirabile/avute în vedere de cercetător – adică descompunerea output-ului nu a fost abordată serios și s-a ignorat problema resturilor neurmărite sau desconsiderate – iar pe de altă parte, privite exclusiv prin prisma augmentării/sporirii. O asemenea viziune dublu reducţionistă a fost dominantă cel puţin în secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a celui de-al XX-lea. (Dar, evident, au existat şi excepţii).

Fără îndoială că se arată succint – și în acest rezumat nu se dezvăluie – de ce, sau cum de Aristotel a transfigurat conceptul de sistem şi care au fost sugestiile sale, explicite şi implicite, extrem de fertile pentru o gândire ce, preluându-le şi dezvoltându-le, ar fi ocolit fundăturile unei ştiinţe anti-holiste. La fel, perspectiva lui von Bertalanffy a venit ca o critică a subordonării ştiinţei faţă de productivismul “olimpic”: căci, da, a privi sistemele exclusiv din punctul de vedere al rezultatului dorit, a avea mai mult din aceste sisteme, dar închizând ochii faţă de răspunsul multi-ramificat al acestor sisteme, adică faţă de legăturile lor multivalente, a decupa – oricât de inter şi multidisciplinar – un sistem din sistemul de sisteme, înseamnă abatere de la realitate, cu consecinţele rele pe care le experimentăm astăzi.

Teoria actuală a sistemelor continuă “spiritul Aristotel-von Bertalanffy” dar trebuie să lupte în continuare cu tradiţionala concepţie ce ignoră interdependenţele şi, concret, mărimile de ieşire (output) negative care sunt socotite, în această tradițională ideologie dominantă, drept preţul rezultatelor pozitive preconizate. Mai clar, practica actuală, inclusiv cea ştiinţifică, este mult în urma paradigmei sistemice: chiar dacă astăzi este lucrativ să obţii rezultate pozitive din reciclare, ritmul trecerii la un asemenea tratament integrat şi sistemic al tuturor elementelor este mult în urma necesităţii, iar astfel chiar concluziile demonstrate ale teoriei sistemelor sunt, în fond, dezmințite/încălcate pentru sistemul om-lume.

Nici filosofia nu a stat şi nu stă mai bine: pe de o parte, ea a opus cercetării filosofice disciplinare/aplicate curentul metafizic dominant, adică un holism metafizic (deci nu unul filosofic în sens științific, adică punând sub semnul întrebării chiar prezumțiile); pe de altă parte, şi ea a ignorat, cu superbia caracteristică spiritului ce nu poate coborî la “triviala” viaţă reală, problema arzătoare a output-urilor negative: crezând că discursurile metafizice pot compensa refuzul de a evidenţia semnificaţiile contradictorii ale sistemelor de sisteme şi ale acţiunii omului în aceste sisteme de sisteme.

Gunoi, deşeu, rebut, resturi/rămăşite, reziduuri, murdărie, epave, zgură, subproduse, etc. Şi totuşi, prezentarea doar anunţă această problemă care merită să fie tratată cu maximă seriozitate în filosofie și, concret, în filosofia științei și tehnicii. Teza avansată (sub formă de ipoteză) este determinarea ştiinţei de către raporturile sociale structurale: dacă acestea nu ar fi impus (să spunem, numai în secolul al XX-lea) ocolirea menţionată a output-urilor negative, ştiinţa s-ar fi preocupat în mod anticipativ de raportul input-sistem-output, iar ideile valoroase pe care astăzi le descoperim şi amintim ar fi fost mai aproape de realizare.